Părea că undeva s-a rostogolit un lemn și apoi a căzut cu un bufnet sec, la pământ. Am stat nemișcată o vreme, aproape că nici n-am respirat, dar n-am mai auzit apoi decât greierii care mărunțeau întunericul în cântecul lor tresăltat. Fereastra decupa peretele într-un pătrat în care vedeam cerul și cele mai înalte crengi ale unui măr bătrân. Bătea vântul ușor, crengile se mișcau și mi s-a părut, în legănarea lor unduitoare, că seamănă cu coamele zburlite de vânt ale unor cai care aleargă. N-am mai putut să dorm. Am așteptat sosirea dimineții în fereastră. Așa s-a încheiat una dintre primele nopți petrecute în casa nouă, când încă nu eram obișnuită cu locul, și toate simțurile îmi erau în alertă, în încercarea de a prinde orice zgomot, orice mișcare, orice miros, orice, orice, care mi-ar fi putut povesti mai multe și m-ar fi putut ajuta să mă simt mai repede, în acel loc, acasă. Răsăritul mi-a fost de mare ajutor, primul reper sigur, de spațiu și timp, după care s-au ordonat apoi toate celelalte, rând pe rând, unul câte unul, ca niște mărgele înșirate pe o ață. Cu soarele în față am început apoi, zi de zi, să cunosc împrejurimile, cu soarele în față, precum casa care e înconjurată de lumina lui, pe trei din laturile sale, de-a lungul zilelor senine.
Fata Pădurii
Prima casă de care îmi aduc aminte este casa Bunii. Acolo m-am trezit în lume și locul acela a rămas un reper, oricât de departe am plecat mai târziu. Învinsă de piedicile vieții sau poate învingătoare, acolo m-am întors cu gândul mereu, ca într-un cuib protector, chiar dacă Buna nu mai este de multă vreme. Casa ei nu e mare, dar, în vremea în care Buna o "diriguia", avea tot ceea ce-i trebuia ca să cuprindă o lume întreagă. Și, mai presus de toate, avea o rânduială pe care Buna o impunea și-o făcea să fie respectată de toți și de toate câte erau în preajma ei, oameni, lucruri și animale.
Locul meu în lumea aceea era bine stabilit: eram "ajutoriul" Bunii și așa, fără să vreau, fără să-mi dau seama, cumva pe nesimțite, am învățat de la ea o mulțime de rețete, (de pus în oală și în viață), gesturi, feluri de a fi și de a reacționa, vorbe, amănunte care fac uneori mai ușoară trecerea prin lume. Era tare meșteră Buna, și cât am putut, m-am străduit s-o copiez în toate, până și în felul în care își lega dinainte șurța mare, în fiecare dimineață, înainte de a ieși la lucru prin curte ori prin grădină. Multe am învățat de la ea, dar cel mai de seamă lucru pe care m-am străduit cât am putut eu de mult să-l urmez a fost hotărârea dârză, bărbătoasă, cu care întâmpina ea orice necaz, greutate ori doar vreo vorbă rea, nepotrivită, spusă la întâmplare la adresa cine știe cui, de către cineva cu care se întâlnea în rarele drumuri pe care le făcea la prăvălie. Nu se amesteca Buna în poveștile cumetrelor de pe uliță, nu-i plăcea "să poarte vorba și să mănânce vremea", iar dacă era musai să-și dea cu părerea în vreo situație sau alta, era așa de neînduplecată și tăioasă, că i se dusese vestea.
Casa Bunii era lângă o pădure uriașă, al cărei capăt nu l-am văzut nicicând. Aș putea ajunge acolo și aș putea s-o cercetez cu răbdarea și cu mintea de acum, dar nu vreau, sunt sigură că orice aș afla, orice aș vedea, nicio noutate n-ar mai fi atât de mare și de surprinzătoare, încât să depășească tainele pe care le-am aflat atunci, demult, când una-două treceam puntea peste apa Văii Albe și mă pierdeam printre copaci. Ulița copilăriei urca o pantă blândă, la mijlocul căreia era casa înconjurată de atâta verdeață, încât ai fi putut zice că a crescut și ea, casa, odată cu pomii, cu ierburile și cu florile. Grădina casei era mare și n-ajungeam decât rar la capătul ei. Și nu prea îndrăzneam să intru în ierburile înalte, pline de gângănii iuți, fluturi colorați și bondari leneși. Rămâneam cel mai ades pe potecuța care ducea spre izvorul cu apă rece. Acela a fost primul meu loc de joacă, în umbra răcoroasă a unor pruni și a unui nuc nemaivăzut de mare, vecin cu un cireș care-i era frate de înălțime. Din locul acela am început să văd și să cunosc lumea.
"Numai Fata Pădurii ar ști să-ți răspundă", îmi spunea Buna, sătulă de multe ori de întrebările cu care o sâcâiam ziua întreagă, ca să aflu câte-n lună și-n stele. Și așa, oarecum la îndemnul ei indirect, am început s-o caut pe Fata Pădurii peste tot, mai întâi, printre copacii de la marginea pădurii, unde am auzit că se arată numai când are chef și doar unora pe care-i știe ea de încredere. Mai târziu, am căutat-o printre casele și blocurile din cartierul în care am locuit multă vreme. N-am prins-o încă, am zărit-o doar de vreo câteva ori și i-am simțit, odată, urmele lăsate pe o potecă. Din vremea aceea am rămas însă cu o meteahnă care se arată ori de câte ori intru într-o grădină nouă, cu mulți copaci. Primul lucru la care mă gândesc este să caut locurile în care s-ar putea adăposti, fără griji, Fata Pădurii. M-am bucurat când mi-am dat seama că tot așa am făcut și atunci când am intrat prima oară în curtea de la casa cea nouă.
Călătorie în jurul curții
Când am văzut pentru întâia dată casa nouă pe care am cumpărat-o, mi-am amintit imediat de casa Bunii. Încă de la intrarea în curte, mi-au sărit în ochi amănunte care m-au întors, fără greutate, în anii copilăriei. Seara, după prima vizită, după "vizionare", cum se cheamă în limbajul sec al agenților imobiliari, am recapitulat ceea ce am văzut. În mod ciudat, nu mi-am amintit câte încăperi are casa, câte geamuri ori uși, unde sunt ele plasate, înspre ce direcție, dar știam perfect locul din grădină în care am văzut o tufă de mentă, sau îmi aminteam foarte bine silueta firavă a unui cais și, dacă mă străduiam puțin, puteam chiar să simt răcoarea pe care brazii de la poartă și ferigile înalte o împrăștiau peste tufele de trandafiri. Am mai făcut un drum până la casă, mai întâi doar ca să o văd bine pe din afară, apoi, alte drumuri, ca să o cercetez pe dinăuntru. Și în serile care urmau după aceste vizite, iarăși îmi aminteam detalii care păreau, la prima vedere, fără rost. Țineam minte cum stătea rezemată o mătură de ușa unei magazii, un scăunel de lemn uitat în iarba care creștea haotic peste tot, un coș de nuiele plin de nuci înnegrite de vreme, o pelerină de ploaie agățată într-un cui, lângă bucătăria de vară, o pereche de papuci rezemați, la uscat, de trunchiul unui cireș, o stropitoare ruginită lângă fântâna din curte, o greblă agățată într-o grindă, un gard căzut probabil sub greutatea zăpezilor și a vremii. Îmi amintesc din acele prime zile și de tufele uriașe, de peste doi, trei metri, de cârmâz, plantă pe care n-o mai văzusem în viața mea până atunci și a cărei denumire am descoperit-o într-un dicționar, îmi amintesc și de mirosul aspru și iute al ierburilor pe care le călcam când înconjuram curtea și grădina, de umbra răcoroasă a boltei de vie care apăra casa și o parte din curte, de razele soarelui, de umbra sfioasă ținută de tufele de corn sălbatic ori de aceea grea și umedă, pe care copacii bătrâni o împrăștiau sub crengile lor rămuroase.
Până să devin proprietară cu acte în regulă, am petrecut multe ceasuri în curtea casei în care urma să mă mut, ca să văd, să simt, să adulmec și să înțeleg mica lume care gravita în jur. Am avut noroc de îngăduința vânzătorului, care mi-a lăsat mai multă vreme cheia casei, și așa am ajuns s-o cunosc. M-am așezat pe scăunelul uitat în iarbă și a fost bine. Mi-am agățat jacheta în creanga unui măr și ea a stat acolo, ca și cum acolo îi era locul. Am scos apă din fântână și mi-a plăcut că era limpede. Am stropit câteva crizanteme, și la următoarea venire le-am găsit înflorite. Și iarăși am înțeles că e bine. M-am uitat să văd de unde răsare soarele și unde apune și-am învățat să știu cât e ceasul după cum se strecoară umbra unui vișin peste gard. În altă zi, mi-am adus de mâncare și am mâncat lângă nuc. Mi-am împărțit pâinea cu furnicile și ele nu s-au temut să mă înconjoare. Și iar am priceput că e bine. Într-o dimineață, când încă era rouă, am umblat în picioarele goale prin iarbă și mi-a plăcut. Am stat apoi și am ascultat cearta unor coțofene care se uitau curioase la mine, când cu un ochi, când cu altul, aplecându-și capul caraghios. Și într-o zi, când a trebuit să aleg dintr-un mănunchi de chei pe aceea care deschidea ușa principală, m-am jucat în gând și mi-am zis că dacă o voi nimeri, acela ar fi un semn clar că și casa dorea să mă primească pe mine. Și m-a primit.
Șarpele cu urechi de aur
Ca să intri în casa Bunii, trebuia mai întâi să treci peste un prag mare, de lemn. Acolo am vorbit eu, odată, cu niște furnici care cred că și-au făcut cuib prin apropiere, pentru că le dădeam mereu zahăr furat din sertar. Vreo doi, trei ani au tot venit și le-am hrănit pe ascuns, apoi au dispărut. Buna mi-a spus că or fi zburat în altă parte, în lumea furnicilor, după regina lor cu aripi străvezii. La capătul dinspre pădure al casei, acolo unde zidul intra în pământ, era o gaură mai mare, și când treceam pe acolo, rar de tot, căci mi-era frică, călcam pe vârfuri și mergeam repede, repede. Acolo zicea Buna că doarme "păzitoriul casei", un șarpe mare și alb, cu solzi argintii și urechile galbene ca aurul. Orice casă îl are, îmi spunea Buna, și trebuie să ai grijă de el, căci viața lui e legată de a celor care locuiesc în ea. Din când în când, Buna îi punea o strachină cu lapte proaspăt muls. Oricât am pândit, n-am văzut niciodată cine a băut laptele, dar găseam mereu strachina goală. La casa cea nouă n-am văzut niciun fel de gaură în pământ ori vreun loc în care s-ar putea adăposti "păzitoriul" cel alb cu urechi de aur. Știu sigur, însă, că e pe-aici, îl presimt, dar îl ocolesc deocamdată, pentru că știu că viețile noastre sunt, oricum, legate de-acum înainte.
Amintiri din alte vremi
Cu casa a fost mai greu decât cu grădina și curtea. Acestea din urmă m-au adoptat mai repede sau poate că eu m-am împrietenit cu ele mai ușor. Casa însă a fost plină de lucrurile celor care au trăit în ea mulți ani. Numai după ce le-au scos afară, abia atunci am putut să mă gândesc la o nouă reîmpărțire a spațiului, a încăperilor. Mă uitam la lucrurile împrăștiate în curte, înainte de a fi încărcate într-un camion și încercam să mă gândesc la cei care le-au stăpânit și folosit, la viața pe care au dus-o, la întâmplările închise între pereții care urmau să mă adăpostească și pe mine, în curând. Nu i-am cunoscut direct pe primii ei locatari, am cumpărat casa de la o domnișoară care îi moștenise pe bunicii ei, plecați de mulți ani în lumea de dincolo. Casa a stat mulți ani nelocuită, și poate din acest motiv s-a lăsat greu cunoscută și înțeleasă. S-a închis singură peste viața care altădată a înflorit în ea. Dar mult mai greu a fost să mă împrietenesc cu casa, decât cu grădina și curtea. A trebuit să treacă un timp până când, din mărunțișuri și detalii, să pot prinde povestea lucrurilor. Ele m-au ajutat apoi să ajung la aceea a oamenilor.
După ce casa a fost eliberată, după ce actele au fost făcute și banii dați, abia atunci am prins curaj și am început să explorez fiecare colțișor. În podul casei am găsit o parte dintr-un vechi război de țesut, câteva ițe și suveici de mai multe mărimi. Tot acolo era și o presă mare, un fel de teasc pentru stors strugurii, și dintr-odată am și văzut două îndeletniciri care umpleau altădată, pentru o vreme măcar, curtea. Din pod am coborât în pivniță și acolo, pe rafturi mari, prinse direct în fundație, sunt încă înșirate sticle cu gâtul larg, pentru vișinate și alte licori, butelci rotunjite, în care se aduce vinul la masă, borcane de toate formele și mărimile, ce așteaptă roadele toamnei. Într-un colț, este adunat într-o cutie pământ nisipos, numai bun de ținut morcovii peste iarnă, iar sub raftul cu borcanele mari, am descoperit niște oale de lut uriașe în care, am aflat de la o vecină, pe vremuri, se pregătea borșul, stâmpărat cu frunze de vișin și de leuștean. Am luat apoi la rând magaziile, șoproanele și atelierele înșirate pe o parte a curții. Într-una am găsit butoaiele pentru vin, așezate mândru, în ordinea mărimii lor, dar și un raft cu unelte vechi, ciocane, clești, fierăstraie, sfredelușe, o cutie de tablă plină de cuie și șuruburi de toate felurile, o oglindă mare și una mai mică, o sticlă veche, de sifon, și o alta și mai veche, cu o curelușă bună de purtat pe umăr, sticluță din acelea care puteau fi văzute pe vremuri doar în stațiuni, pentru adus apă de la izvoarele de leac. Mai erau acolo perii și periuțe, mături de casă și măturoaie pentru curte, greble și lopeți pentru nisip, dar și pentru zăpadă, și inventarul ar putea continua până cine știe când, căci am mai găsit nenumărate cutii și cutiuțe cu multe piese metalice rămase de la tot felul de mașinării, arcuri de ceas, nituri pentru tablă, rame mai mari și mai mici și multe, multe altele. Între ele, ascunsă într-un săculeț de pânză groasă, o fotografie a unei femei tinere, al cărei cap se vede prin gaura decupată a unui carton pe care, printre munți și copaci, scrie cu litere stângace "Amintire de la Sinaia - 1960". Întrebarea ce caută fotografia asta ascunsă printre unelte ar putea fi începutul unei povești de dragoste, pe care pot s-o bănuiesc, doar, dar pe care au presimțit-o, cu siguranță, toate aceste unelte, scule și mărunțișuri, așezate în mare rânduială, în ceasurile în care meșterul lor tenace le aduna și le aranja pe categorii, după menirea pe care o aveau.
Îngerul albastru
L-am văzut prima oară în casa unei mătuși, într-un tablouaș prins într-o ramă de lemn. Era un înger îmbrăcat într-o haină albastră, sidefie, și avea două aripi care se ridicau puțin deasupra capului, iar în partea de jos îi ajungeau până aproape de pământ. Erau niște aripi prea mari pentru statura lui firavă, dar poate că impresia asta era dată de faptul că păreau desfăcute de-un vântuleț ușor. Una din aripi avea la partea din jos, aceea care aproape că atingea pământul, două pene mai lungi, ușor zburlite, ca și cum ar fi fost două pene de ceas, oprite cam la șase și douăzeci, dacă mă gândesc la ceasul mare de carton pe care tocmai învățam atunci orele, jumătățile și sferturile. Îngerul stătea în spatele unor copii care treceau o punte alunecoasă, peste o apă învolburată. Își ținea deasupra lor mâinile întinse, ca și cum ar fi fost gata pregătit să-i prindă dacă ar fi alunecat. Trebuie să fi fost niște copii tare cuminți și fericiți, dacă Îngerul stătea în spatele lor să îi ajute, mă gândeam eu adesea, uitându-mă fermecată la el. Tare mult mi-a plăcut Îngerul acela și tare mult mi-am dorit ca Buna să aibă și ea, unul prins în perete, un tablou din care să se uite la mine un Înger cu părul blond. Dar n-a fost să fie, Buna avea pe pereți doar icoane cu sfinți bătrâni și bărboși.
Au trecut anii, am uitat de Îngerul cu haină albastră, dar într-o dimineață, la câteva zile după ce am cumpărat casa nouă, așteptarea mea din copilărie s-a împlinit. În spatele unui tablou de-al vechilor proprietari, abandonat în bucătăria de vară, sub hârtia ce înfățișa o cascadă, am descoperit Îngerul albastru. Bucuria și uimirea au fost egale. Acesta a fost pentru mine semnul cel mare că eram acceptată, primită și adoptată de casa în care urma să trăiesc. După zeci de ani de când îl văzusem pentru întâia oară, rugăciunea mea se împlinise și mă bucur că Îngerul cu haină albastră va veghea de acum înainte întâmplările din casa mea.
Gumarii cu flori
Între multe hârtii, chitanțe și adeverințe, rețete vechi și adrese, păstrate toate într-o cutie de lemn, pe care o cercetez în diminețile mai libere, am descoperit niște hârtii care poartă ștampila unei cooperative agricole de producție ce funcționa în partea asta de oraș, care pe-atunci era un sat de grădinari. Se întâmpla acum aproape șaptezeci de ani. Proprietarii de la adresa la care stau eu acum erau somați, prin acele hârtii, să predea la stat niște cote mari de legume și zarzavaturi. Cu siguranță, mi-am zis, ar râde de mine dacă ar putea să vadă cele câteva straturi în care încerc să-mi descopăr talente de grădinar. De câte ori lucrez în grădină, îmi vin în minte cifrele uriașe trecute în buletinele de cote pe care le aveau de trimis: sute de kilograme de legume și fructe, rodul a zeci și sute de ceasuri și zile petrecute cu spinările îndoite, deasupra sapei. Printre lucrurile descoperite în magazia în care-și țineau pelerinele de ploaie, am găsit și niște papuci din cauciuc, "gumarii" pe care-i purtau femeile de la țară atunci când lucrau în grădină. Astăzi m-am gândit să pun pământ în ei și să presar semințe de flori.
Tot în cutia cu hârtii am găsit și o chitanță de plată a curentului, care a fost instalat "la doi ani după ce s-a înălțat casa", după cum scrie cu creionul chimic pe marginea ei, "spre aducere aminte". Descopăr că eu și casa suntem născute în același an, suntem de același leat și mă gândesc că măcar și pentru atât ar trebui să ne ajutăm una pe alta. Până acum, eu am făcut ce am crezut că e bine și necesar: am întărit-o, i-am făcut zidiri și subzidiri, ca să-i țină fundația veche, i-am ridicat pereți noi, acolo unde a trebuit, i-am consolidat colțurile, i-am pus pardoseală nouă și am înălțat tavanele, pentru că unele erau prea joase. Dar am și păstrat ceea ce mi s-a părut că este numai al ei, că-i dau farmec și că o înnobilează: o nișă de cărămidă în care era locul unei icoane a Sfântului Nicolae, un postament din piatră pentru vase cu flori, câteva bucăți de cărămidă îngustă la un prag. Pe fundul cutiei, legată cu un capăt de sfoară împletită, am găsit și o cheie cu o formă tare interesantă. Nu se potrivește la nicio ușă a casei. I-am pus o legătoare nouă și o țin agățată într-un cui. Mă gândesc că poate va veni cândva, cineva, care va avea nevoie de ea, sau dacă nu, o s-o port cu mine ca să deschid niște uși secrete din vis.
Plăcinte și povești
Mai sunt puține zile din vara aceasta fierbinte. Îi va lua locul în curând rugina toamnei. Într-o vreme, am crezut că vara copilăriei mele e fără de sfârșit, pentru că puteam să mă întorc acolo oricând și să mă încălzesc la soarele ei uriaș. De când m-am mutat în casa cea nouă, am învățat că soarele acesta îl putem lua cu noi, oriunde am pleca. Învățăturile Bunii rodesc acum în grădina mea, și într-o zi de sărbătoare, de dragul ei, dar și ca mulțumire pentru foștii stăpâni, am făcut plăcinte, pe care le-am împărțit vecinilor mari și mici. Pentru pomenirea și bucuria lor, dar și pentru îmblânzirea duhurilor casei, care stau de veghe încă de când a fost pusă prima cărămidă la temelie.
Mă apropiu, totuși, cu sfială de unele colțuri ale grădinii, chiar dacă am ajuns să cunosc bine cam toate ierburile ce cresc în ea. Nu vreau să tulbur vietățile care și-au făcut sălaș acolo. Au trăit ani de zile fără ca cineva să le treacă pe dinainte, nu vreau să rup eu vraja care le ține în viață și le face să-și dorească să se întoarcă în acest loc. Nu vreau să fugă de mine barza, ce și-a făcut cuib în vârful unui salcâm, ori șoimii și ulii ce zboară în cercuri largi deasupra grădinii, când puii de vulpe ies, de prin tufe, la soare.
Cred acum că am găsit, în sfârșit, un loc pe care-l simt al meu. Căutarea a fost îndelungată și grea. Și mai cred că, dacă în ramurile și frunzele unui măr bătrân pot să văd, într-o dimineață de vară, o herghelie de cai care aleargă prin iarba unduitoare, atunci am ajuns deja la un capăt de drum. Nu mai trebuie decât să îmblânzesc locul cu povești.
(Reproduceri după picturi de Angela Brădean-Popa)