ANDREEA CHIȚU, judoka - "Ard de nerăbdare să intru în luptă"

Cea mai bună sportivă a României în 2015

Puțini știau de numele ei până acum un an, când, surpriză!, Andreea Chițu (28 de ani) a fost desemnată cea mai bună sportivă din România pe anul 2015. Campioană într-un sport des­pre care (vorba antrenorului ei de la lotul național, Florin Bercean) se vorbește în România doar cu o săp­­tămână înainte și una după câte o olimpiadă, per­formanțele din 2015 ale Andreei Chițu (locul doi la Campionatul Mondial, medalia de aur la Jocurile Eu­ropene și la Campionatul European, locul 1 în cla­sa­mentul mondial al Federației Internaționale de Judo, plus aur la alte patru turnee internaționale majore la categoria sa, 52 de kilograme) s-au bucurat de re­cunoaștere mai târziu decât ar fi meritat tânăra și talentata sportivă. Dar împrejurarea aceasta nu a des­cumpănit-o pe Andreea. Nu pentru atenția publică trăsese ea toți anii aceștia din urmă, ci pentru marele ei vis de a câștiga o medalie la Olimpiadă.
Visul interzis la Londra, în 2012, unde a fost la o se­cundă de o victorie ce îi lăsa culoarul deschis pen­tru finală, pare acum mai aproape ca oricând. An­dreea Chițu e liderul mondial al categoriei ei de gre­utate și e mai îndreptățită ca oricine din de­legația Ro­mâniei să spere la aur. Am vorbit cu ea, ime­diat ce s-a instalat în cantonamentul de la Rio de Janeiro, ca să ne povestească despre atmosfera din lotul tricolor, despre emoțiile și speranțele ei. Ne-a răspuns cu o voce tonică, plină de energie, așa cum o știu toți cei care o cunosc pe marea noastră cam­pioană, căreia îi vom ține pumnii pe 7 august, când va intra pe ta­tami cu gândul la aurul olimpic.

Răsărit de soare la Rio

- Salut, Andreea! E deja după-amiază în Ro­mâ­nia, dar cel mai potrivit ar fi să îți urez "Bună di­mi­neața!", pentru că Rio de Janeiro de-abia se tre­zeș­te la viață. Cum a început prima ta zi în satul olim­pic?

- Am avut parte de o dimineață mai lungă și mai liniștită ca de obicei, pentru că, din pricina diferenței de fus orar, m-am trezit încă de pe la 5. Dar, astfel, am avut bucuria de a prinde un superb răsărit, cu un soare viu și colorat, care s-a jucat minute în șir cu norii ușori de deasupra orașului. Nu-mi puteam dez­lipi ochii de la peisaj! Adevărul este că am o pri­ve­liș­te foarte frumoasă de la balconul apartamentului din satul olimpic. Sunt două coline înalte, în depăr­tare, e plin de piscine și de alei pentru plimbare în jurul blo­cului, câteva terenuri de sport, o priveliște curată și liniștitoare și o vreme plăcută, exact ce aveam ne­voie ca să îmi mențin starea bună cu care am venit după săptămânile de cantonament de la Poiana Bra­șov.

- Cum va arăta prima zi a campioanei Andreea Chițu la Olimpiada de la Rio?

- Azi voi merge să mă plimb prin satul olimpic. Sunt curioasă care e atmosfera și vreau să mă încarc un pic cu energia locului. Apoi, voi intra în pro­gramul meu o­biș­nu­it. Sper ca mâine să nu mă mai tre­zesc la 5, ci pe la 7:30, cum o fac de obicei. După care, la 8, micul dejun, la 10 an­trenament, la 13 ma­sa de prânz, o­dih­nă o oră și ju­mătate, din nou an­trenament, de la 17, la ora 19 cina, și apoi relaxare. În fiecare zi până la concurs voi avea un antrenament specific, "de ki­mo­no", cum îi zicem noi, și unul de pregătire fizică. Noi, fetele de la judo, avem concursurile imediat du­pă deschiderea Jocurilor, în zilele de 6, 7 și 8 august, iar asta mă bucură foarte tare, pentru că ard de nerăbdare să intru în luptă, nu vreau să mă fure prea tare peisajul.

- Nu te tentează să vizitezi orașul mai întâi?

- Înainte de concurs e exclus să ies, nu îmi arde de vizite. Am mai fost la Rio și am văzut obiectivele turistice mai importante. Acum, la Olimpiadă, sincer, ce-mi doresc cel mai mult e să merg la celelalte spor­turi, să-i urmăresc pe sportivii noștri de la scrimă, de la gimnastică, de la lupte, să le țin pumnii și să mă bucur de evoluțiile și de succesele lor!

- În drum spre Rio, ai zburat cu mai mulți colegi din lotul olimpic. Sunt și ceilalți sportivi la fel de nerăbdători să lupte pentru medalii?

- Atmosfera în avion a fost de-a dreptul relaxantă! Am zburat cu sportivii noștri de la atletism, cu câțiva de la lupte, cu fetele de la handbal, am discutat unii cu alții tot drumul, am râs, am glumit, așa că nici nu știu cum au trecut toate orele în avion! M-am bucurat să văd că toată lumea de la lot e relaxată, optimistă și nerăbdătoare. Cu toții vor să se bucure de trăirile și de experiențele Jocurilor Olimpice, cu toții visează ca Jocurile acestea să fie vârful carierei lor!

"În sportul de performanță, mergi ca pe gheață. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla"

- Andreea, știu de la antrenorii cu care ai lucrat că în spatele ascensiunii tale fulminante în judo stă o vic­torie în lupta cu tine însăți, faptul că ai reușit să treci de la categoria 57 de kilograme la categoria 52 de kilo­gra­me, care ți se potri­vește mai bine.

- Într-adevăr, la început, eu luptasem la 52 de kilo­gra­me, și la cadete, și la ju­nioare, și e drept că se po­trivea foarte bine cu înăl­țimea mea, 1,58. Apoi, în adolescență, m-am în­grășat un pic, eram chiar pli­nuță, și nu mai puteam, nici psihic, nici fizic, să slă­besc. La un moment dat, mi-am dat sea­ma că pentru a pro­gresa tre­buie să fac asta obliga­toriu. Am slăbit până la 55 de ki­lo­grame, apoi am tras de mine și am reușit să schimb cate­go­ria, iar odată cu asta, au venit și rezul­tatele, res­pec­tiv califi­carea pentru Olim­pia­da de la Lon­dra. Per­formanța cere și astfel de sacrificii!

- La Londra ai fost la doar o secundă de ob­ți­nerea medaliei de aur. Ai ratat. Cum ai reușit să treci peste deza­măgirea acelei clipe ca să devii, acum, numărul 1 în lume?

- Adversara mea era mai experimentată ca mine. Eu eram mai tânără atunci, mai agitată, și pe un atac, în ultima secundă a meciului, a punctat ea. Londra a fost o lecție foarte dureroasă, dar valoroasă. Am căzut psihic un pic atunci, mă gân­deam să mă retrag, mă în­trebam dacă îmi mai place ce fac. Mersesem cu mari speran­țe, iar adversarele mele cele mai tari ieșiseră din competiție, aș fi avut un culoar foarte bun. Am intrat într-un fel de depresie, pot să recunosc asta. Între timp, am ajuns la concluzia că toate lu­crurile bune se în­tâmplă la timpul lor, sper ca Rio să îmi confirme acest lucru.

- Toată lumea e în febra numărătorii medaliilor pe care le-am putea obține la Rio. Cum reușești să faci față acestei presiuni, să te poți concentra pe pregătirea ta?

- Încerc să nu mă gândesc la simulările de medalii, la așteptările care se pun în noi, căci sunt, și așa, destul de stresată. În sportul de performanță, mergi ca pe gheață, nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Eu fac tot ce pot, dar asta nu îți garantează succesul 100%. Poți să îți rupi o unghie și să nu mai poți trage suficient de bine la o priză, și atunci ad­ver­sarul tău face un contraatac și te pune jos...

Judo în familie

- Andreea, era o modă, poate și o prejudecată, în România: mai toate mamele își dădeau fetele la gim­nastică, nicidecum la lupte. Tu cum ai a­juns să practici judo-ul?

- Nu o să mă crezi, dar să știi că și eu am practicat gimnas­tica, de la 3 până la 7 ani. M-am născut lângă Giurgiu și făceam na­veta cu mama la Bucu­rești ca să fac gim­nas­tică. Apoi, în școa­la generală, am practicat și handbalul. În familia noastră, toată lumea în­drăgea sportul, tata fu­sese boxer, fratele meu a făcut și el judo și fot­bal, așa că am fost încurajată să fac sport. Erau selecții în școală la diverse dis­cipline, veneau antrenori și îți prezentau tot felul de sporturi. "Cine doreș­te să vină la judo?", am fost întrebați într-o zi. Țin minte că mi s-a pă­rut ceva interesant, intrigant. Am mers aproape toată clasa la judo în acea vre­me, pe la 9 ani. Dintre toți, până la urmă, doar eu am mai rămas. Mi-a plăcut mult gimnastica, îți dă­dea o anume grație, îți dădea și mobilitate, orientare în spațiu, mi-a plăcut mult când eram copil. Dar eu aveam o fire mai bătăioasă, judo-ul mi se potrivea mai bine. Mă băteam zi de zi cu fratele meu, până o înnebuneam pe mama. A fost foarte bucuroasă să știe, apoi, că avem unde să ne consumăm energia și să ne luptăm fără să o mai necăjim.

- O ultimă întrebare, înainte să fugi spre primul antrenament. Ce visezi să faci după ce te lași de sportul de performanță?

- Cel mai greu în viața de sportiv de performanță e să ai același program în fiecare zi, e această rutină dublată și de faptul că ea vine la pachet cu multe alte interdicții. Mi-ar plăcea să sar cu parașuta, dar nu pot să îmi asum acest risc. Sau mi-ar plăcea să dau examen de permis pentru motocicletă, dar, iar, nu pot să risc pentru o plăcere de moment. Am foarte multe planuri din astea. Îmi doresc să fac alpinism, îmi doresc să merg cu un avion mic, sunt o grămadă de lu­cruri nebunești pe care vreau să le fac. Așa sunt eu!

- Îți mulțumim, Andreea, că ai acceptat convor­birea aceasta la telefon, în febra pregătirilor tale pentru competiția olimpică. Îți ținem pumnii, suntem toți cu gândul și inimile la tine și îți dorim, în numele "poporului" nostru de cititori: "Succes. Hai, România!"