Se face imediat anul de când dinspre clasa politică se încearcă, programatic, să ni se demonstreze că tehnocrații sunt ori niște naivi, ori niște pierde-vreme, și că soluția cea mai bună pentru guvernarea României rămâne, nu se poate altfel!, soluția politică. Nu e aici locul să facem apologia tehnocrației: evident că e o soluție "la termen", cu limitări ce țin nu atât de propriile-i mecanisme de funcționare, cât de deschiderea și de bunăvoința clasei politice cu reprezentare parlamentară. Sigur că dacă limitezi drastic puterile guvernului pe durata vacanței parlamentare, nu te poți aștepta la cine știe ce minuni în toamnă! Întrebarea este: când va fi suficient de pregătită și de responsabilă clasa politică pentru ca noi, alegătorii, să avem încredere că lăsăm guvernarea pe mâini bune? Căci, în vreme ce "antenele" media ale politicienilor se strofoacă cu greu să demonstreze incapacitatea guvernului Dacian Cioloș, propria lor incapacitate de a veni cu soluții, respectiv soluțiile pe care le-au găsit de-a lungul anilor se dovedesc, pe zi ce trece, a fi falimentare.
Ultimul și cel mai spectaculos exemplu vine tocmai dintr-o zonă "tehnocrată", dintr-o zonă prin excelență a expertizei: Banca Națională a României. În 2009, profitând de prerogativele sale, Parlamentul României l-a numit în consiliul de administrație al Băncii Naționale pe fostul președinte al Camerei Deputaților, Bogdan Olteanu. Un politician "de carieră", finul lui Călin Popescu Tăriceanu, cu o evoluție fulminantă, în perfect acord cu relațiile pe care le avea în lumea mare a politicii dâmbovițene, dar fără pic de experiență pentru funcția pe care a fost numit: aceasta a fost soluția "politică" a Parlamentului în 2009 - o sinecură pentru un politician, în loc să agreeze o soluție tehnocrată, potrivită cu complexitatea postului, cu prestigiul instituției conduse de Mugur Isărescu și cu riscul reputațional pe care îl implica o numire nepotrivită. Or, vedem azi, în 2016, cât de bine se pricep partidele când vin cu soluții "politice". Un om care trafica funcții - la rândul lor în zone delicate, ca, de exemplu, cea de guvernator al Deltei Dunării - împreună cu Sorin Ovidiu Vântu, în schimbul a milioane de euro, prin mecanisme perfide de "albire" a banilor: cu asta se ocupa omul pus de partidele politice să vegheze la siguranța finanțelor românilor! La fel s-a întâmplat nu doar la Banca Națională, ci și la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, unde oamenii partidelor au patronat cel mai mare jaf din istoria recentă a României, și în multe alte instituții de stat, cu rol important în felul în care merg lucrurile în țara noastră. Cum să lase din mână partidele politice un asemenea izvor de sinecuri pentru oamenii lor? Cum să accepte vreodată ca niște "amărâți" de tehnocrați să stea pe locurile care li s-au cuvenit de mai bine de 25 de ani? Cum să piardă, astfel, uriașul circuit de șpăgi și de privilegii care face să funcționeze tot acest sistem? E practic imposibil, iar Dacian Cioloș știe asta mai bine ca oricine.