Febra aurului
Pe la 1800 și ceva, legenda trecuse până dincolo de Ocean. Se spunea că undeva departe, în Transilvania, într-un colț de imperiu, găsești aur la tot pasul. Nu trebuie decât să scurmi în pământ. Înainte ca legenda sângerosului conte Dracula să înfierbânte imaginația publicului american, poveștile despre "febra aurului" din Ardeal au ținut prima pagină a presei de peste Ocean, cot la cot cu nebunia căutătorilor de aur din Alaska. "Toată lumea e înnebunită după aur în Transilvania, «Febra aurului» e mai ceva decât se pomenise la noi, prin Alaska, pe la 1820!", se minunau reporterii americani de știrile aduse de pe bătrânul continent de tot felul de călători și aventurieri, ce străbătuseră "Estul Sălbatic" al Europei. Era, acolo, în Transilvania, un munte de aur, iar de atâta preaplin, aurul dădea pe dinafară, în albiile râurilor, de unde îl puteai culege cu mâna! Și asta încă nu era totul, pentru că tot acolo, în Ardeal, puteai găsi, dacă dădea norocul peste tine, bucăți din fabuloasele comori ascunse ale lui Decebal, regele bravului neam antic al dacilor. Tezaure cum nu s-au mai pomenit, zeci și zeci de mii de bani de aur dosiți în albiile râurilor ori în peșterile din munții sacri ai dacilor! Dar nici Ardealul nu ducea lipsă de nebunia comorilor. Puteai să numeri pe degete satele în care nu circulau povești despre aurul ascuns în ruinele unor cetăți, în gorgane sau în peșteri, povestea, în 1921, istoricul Iulian Marțian, în studiul său "Comori Ardelene", apărut în scorțosul "Buletin al Societății Numismatice Române".
"Dar nu este dat oricărui pământean de rând să poată pătrunde la ele, căci cele mai multe stau sub paza duhurilor necurate, și dacă întâmplător le găsește un om mai slab de fire, acela trebuie să moară de moarte năpraznică. Altele, iarăși stau sub afurisenie, și cei ce le găsesc se nefericesc din cauza lor, până în a șaptea viță. Când se apropie apoi primăvara, cu indiciile cele mai neîndoelnice ale flăcărilor albastre cari se ridică din comorile ascunse, mulți oameni veghiază în tovărășie nopțile senine, și când se arată mult dorita flacără, aleargă la fața locului și împlântă semne în pământ".
Vânătoare de kosoni
Până să treacă Oceanul, veștile despre "febra aurului" din Ardeal ajunseseră, însă, la urechile înalților responsabili regali de la Viena. Pentru a potoli isteria dar, mai ales, ca să-și însușească tezaurele descoperite la tot pasul, împăratul a trimis armată în Transilvania, ca să-i ia "la bani mărunți" pe toți cei despre care se bănuia că ar fi găsit și dosit kosoni de aur. "Am citit documentele de pe la 1800, când armata imperială vine în zonă să reglementeze problema aurului care se găsea pe rupte între Orăștie și Sebeș. Toți cei chestionați dăduseră peste câte ceva - unii peste tezaure întregi! - iar interogatoriile armatei austriece ne arată, punct cu punct, unde, cum și ce s-a găsit. Popa din Ocolișu Mic dosise kosonii în iconostas! Un alt ardelean fugise în Valahia. Acolo își tranzacționa el aurul, era, probabil, mai puțin riscant decât în Imperiu. Ghinionul a fost că i-au găsit în casă o căciulă de tip valah, și atunci mi ți l-au luat la întrebări...", îmi povestește, amuzat, numismatul și istoricul clujean Cristian Găzdac. E plin Ardealul de astfel de povești, care amuzante, care terifiante, legate de comori, dar nicăieri ele nu sunt mai vii decât în Țara Hațegului, în jurul Grădiștei sacre a lui Decebal. De fapt, "febra aurului" începuse în Ardeal cu mult mai devreme de 1800, imediat ce romanii părăsiseră Dacia prădată de toate bogățiile ei aflate la vedere. 160 de tone de aur și 300 de tone de argint spun istoricii antici că ar fi cărat la Roma învingătorii. 2.000 de ani mai târziu, adevăratele comori ale lui Decebal continuă încă să iasă la iveală...
Aurul lui Decebal, în ograda lui Cânde
"Cred că marea nebunie a început după ce s-a aflat despre comoara descoperită de cei din familia Kendeffy", spune Cristian Găzdac. Se povestește că pe la jumătatea anilor 1500, după ce familia Kendeffy redevenise proprietara fostei cetăți de pe dealul Orlea, de la Subcetate, într-o zi, niște iobagi ai contelui cărau piatră de râu pentru a consolida zidurile. Deodată, unul dintre ei alunecă pe spate, țipă scurt, după care fu înghițit de apă. Ceilalți se trag, speriați, pe mal. Apa intra parcă sub pământ, iar în câteva minute, cursul râului s-a schimbat, lăsând la vedere, în albie, o spărtură, într-un fel de acoperiș boltit. La început speriați, apoi curioși, iobagii lărgesc spărtura și rămân înțepeniți de emoție, în fața a ceea ce li se arată privirii: leșul omului căzut prin spărtură zăcea peste un morman de monede de aur și de argint, iar de jur împrejur străluceau pietre prețioase și podoabe regești - brățări în formă de șarpe, colane grele, paftale și broșe, sloiuri mari de aur, bulgări și grămezi de bare de metal neprelucrat. Vreo doi feciori își pierd mințile. Iau în desagi cât încape, își leagă cămășile la mâneci și le umplu cu podoabe, iar apoi, urcând pe cai, dispar fără urmă. Ceilalți, la îndemnul bătrânilor, iau și ascund cât pot pe sub bolovanii mari de pe malul Streiului, iar apoi îl cheamă pe vătaf. Aurul e imediat confiscat de la iobagi și ajunge la contele Kendeffy.
"Stătea contele Gabriel pe jilțul de lemn, în curtea sa nobiliară de la Râu de Mori, și privea în gol spre cele patru care pline de bogății care fuseseră dezvelite de vătaf în fața sa. Mintea, pur și simplu, nu putea să cuprindă mărimea comorii! Nu putea înțelege cum de întâmplarea îl favorizase tocmai pe el. De acum, doar cerul era mai sus decât putea el ajunge! A renunțat pe dată la cetatea de pe deal și s-a hotărât să ridice palat falnic în vale, lângă vechea mânăstire din Sântămărie. O puse pe Vanesca, soția lui, să-i facă ochi dulci generalului Castaldo, de la Deva, și să îl momească cu o parte din comoară, pentru a intra, prin intermediul său, în grațiile împăratului Ferdinand. Două care întregi, jumătate din comoară, fu nevoit să dea pentru a ajunge sfetnic împărătesc, dar visul fusese atins. Din nou, neamul mândru al Cândeștilor conta în Transilvania. Erau acum mai sus decât strămoșii cei viteji, iar titlurile nobiliare aveau să vină unul după altul", povestește cu patos pasionatul culegător de legende Dacian Muntean. La Sântămărie Orlea, pe vechiul castel, noul blazon al familiei, pus de Gabriel Kendeffy, cu cei doi arcași țanțoși ce-l moșteniseră pe ciobanul arcaș al valahilor Cândești, amintește și azi de ridicarea marii familii nobiliare pe seama comorii lui Decebal.
Moș Ilie Adam și Gheorghe Șincai
Despre ce conținea, de fapt, comoara găsită de iobagii lui Gabriel Kendeffy nu a rămas nicio informație istorică. În curgerea lui molcomă, Streiul nu face decât să întărească și mai mult misterul. "Acolo, în Strei, undie să întâlnieștie cu Murășu, zice-se că s-or găsit, demult, comori. Apăi mulți or mai vinit să sape și să mai cotie pe aici, da' n-or dat decât de oale și ulcele", îmi povestește moș Adam Ilie, cel mai bătrân om din Subcetate. Are casa chiar acolo, sub cetatea la care trudeau iobagii lui Kendeffy, și a trăit o viață întreagă cu poveștile despre comorile lui Decebal. Prin spatele curții lui au urcat, ani la rând, arheologii, iar mai încoace "vânătorii de comori". A văzut cu ochii lui marile lucrări de amenajare de pe râul Strei, de pe vremea lui Ceaușescu, și se miră că în atâția ani, nu i-a fost dat să vadă și el un tezaur de aur, precum cele din poveștile bătrânilor din sat. Moș Adam mă îndrumă să țin cursul Streiului, până dincolo de satul Petros, dacă vreau să văd locurile pe unde-și vor fi ascuns dacii comorile. Pornesc, alene, de-a lungul apei. E o zi luminoasă de vară, iar soarele amiezei sclipește ca aurul printre pietrele râului. Mă așez sub o salcie umbroasă și încerc să îmi imaginez cum se speteau iobagii lui Kendeffy ca să scoată pietroaiele din Strei. Și cum, cu câțiva ani înaintea lor, alți țărani au făcut o descoperire cu adevărat epocală.
Țin în mâini "Hronica românilor" a lui Gheorghe Șincai. Sobrul istoric din Școala Ardeleană scrie cu nedisimulat entuziasm despre găsirea unei mari comori, de parcă el însuși ar fi văzut sclipirea ademenitoare a aurului în unduielile părelnice ale apei Streiului. Citez: "Frumoasă istorie scrie Lazie despre niște români și o parte a vistieriei de Decebal, celei neaflate de împăratul Traian, ascunse supt albia Streiului, zicând: o parte a vistieriei acestuia, în numitul râu Sargeția, pre care românii îl cheamă Streiu, s-au aflat prin întâmplare. Mergeau niște pescari români cu șeicile din Mureșu în Streiu și, legându-și luntrile cu un trunchiu, au zărit că sclipește ceva. Vrând să scoată din apă aceea ce stricase prin rădăcinile lemnului și cercând mai de adinsul au aflat și mai mulți galbeni, mai cu seamă de ai lui Lisimahu, craiul Traciei, cu inscripție grecească. Cum am înțeles din oameni vrednici de credință, la 400.000 de galbeni și mulți sloi de aur au aflat. Ducându-i acasă și împărțindu-i pescarii între sine, unii dintre dânșii au mers la Bălgradul Ardealului și, întrebând pe argintari de cât preț ar fi acela, s-a vestit lucrul. Și George Monahul sau Martinusie (episcopul George Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, n.r.), carele cârmuia Ardealul, a început a căuta după pescari. A și luat multe mii de la unii pescari și multe mii au mai găsit în numita boltiță. Dar ceilalți pescari, prinzând de veste, au încărcat câteva care și au trecut în Moldova", scrie Șincai, citând vechea cronică a lui "Lazie", cum îi spune el cunoscutului umanist austriac Wolfgang Lazius. Dacă țăranii prinși la Alba Iulia de oamenii guvernatorului Martinuzzi au avut de îndurat mare strâmtorare până ce-au dat în vileag tot aurul găsit, nici cei care au fugit în Moldova nu și-au putut face scăpată urma de blestemul ce-i urmărea. Aurul le-a fost confiscat de ostașii lui Petru Rareș, care și-a cumpărat cu el bunăvoința sultanului Suleyman...
"Șarpele de aur"
La 500 de ani de la găsirea ei, în 1542, comoara din Strei rămâne și azi cel mai mare tezaur descoperit în România. Nu numai contemporanii episcopului Martinuzzi au fost fascinați de cantitatea de aur din Strei, ci și cei din secolele următoare, care au continuat să relateze despre uriașul tezaur de aur. Toți cronicarii vechi se pun de acord când vine vorba despre întâmplările legate de descoperirea tezaurului. Diferențele sunt legate doar de numărul de monede. E aproape imposibil de apreciat azi câte piese de aur a conținut inițial tezaurul. Se știe doar că era, într-adevăr, foarte mare, și că în afară de lisimachi erau și kosoni, plus multe alte piese din aur.
Printre piesele descoperite odată cu tezaurul din Strei se afla, spun cronicile, și un "șarpe de aur". Cercetătoarea Karin Helga Deppert-Lippitz, cea care a expertizat brățările de aur dacice, spune că o parte din tezaurul descoperit în Strei a ajuns în posesia împăratului Ferdinand I și că el conținea un șarpe de aur, umplut cu monede de aur. Ca să fie umplut cu monede, acest șarpe trebuia să aibă forma unui cilindru, deci, era o brățară dacică de aur uriașă, după modelul celor descoperite între 1998 și 2001! Cronicile de la 1500 și ceva care vorbesc despre "șarpele de aur" sunt, de fapt, primele atestări documentare ale faimoaselor brățări dacice de aur descoperite în zilele noastre!
Pedeapsa "călugărului răpitor"
Opt ani de zile a reușit să tăinuiască episcopul George Martinuzzi marea comoară dacică. Pe nesimțite, însă, guvernatorul Transilvaniei dobândise o putere și etala o bogăție care i-a făcut pe mulți să intre la idei. Sute de uncii de aur nelucrat, sloiuri de aur și de argint, mii de galbeni, toate astea se zvonea că s-ar găsi în cetatea Gherlei, unde își avea reședința, iar bogății la fel de mari erau găzduite de ascunzătorile castelului pe care și-l construise la Vințu de Jos, în apropiere de Sebeș. Până la 1551, o parte din kosonii de aur luaseră, se spune, drumul Romei, pentru că Martinuzzi reușise să-și cumpere, în cele din urmă, mult-râvnitul titlu de cardinal. Dar faptul că se pusese bine cu Papa Iulius al III-lea nu i-a ajutat prea mult. Informat de intențiile de autonomie ale cardinalului, ca și de suspecta sa bunăstare, împăratul Ferdinand I îl trimite pe crudul general de mercenari Castaldo, din cetatea Devei, "în vizită" la Vințu de Jos. În crucea nopții, cardinalul este căsăpit de soldații lui Castaldo, care rămân șocați de bogăția "popii". În scrisoarea pe care i-o trimite împăratului pentru a-l informa că și-a dus misiunea secretă la îndeplinire, generalul Castaldo raportează că a mai găsit în castelul de la Vințu de Jos doar 2.000 de monede de aur din tezaurul provenit din râul Strei. Detalii mai spectaculoase lasă, însă, un alt soldat care a participat la asasinarea lui Martinuzzi. Cea mai mare parte a averii se afla în cetatea de la Gherla: 25.000 de florini, 872 greutăți de aur a câte 16 uncii bucata, 2.387 greutăți de argint, 4.000 monede de aur de la Lisimach, o mare cantitate de pietre prețioase, blănuri și o herghelie de 300 cai arabi cumpărați din Turcia. Practic, la moartea lui Martinuzzi mai erau în Ardeal doar 6.000 de monede de aur, din cele cel puțin 40.000, câte au fost găsite de pescarii români. Un tezaur inestimabil, închinat de Decebal zeului Zamolxe, a fost topit de guvernatorul Transilvaniei în numai câțiva ani! Un scurt huzur și un blestem pe măsură, pe care, în cronica sa, Gheorghe Șincai nu se rabdă să nu-l sublinieze cu sarcasm: "Iată cum a sfârșit călugărul cu răpirea (tezaurului) de la români"...
Cele mai multe și mai mari tezaure din aur s-au descoperit în Transilvania în părțile Hunedoarei și Albei și sunt legate strâns de ruinele vechilor cetăți dacice din Munții Orăștiei, semn că dacii își depozitaseră tezaurele în jurul zonei lor sacre, de la Grădiștea de Munte. Toate aceste descoperiri de tezaure din Transilvania au fost făcute de români, în special de iobagi, care cunoșteau bine munții și apele Ardealului. După ce, vreme de două secole, între 1600 și 1800, dispar orice informații referitoare la descoperirea de mari tezaure, febra căutărilor de aur revine în secolul XIX, în urma găsirii unor kosoni de aur în pădurile din jurul cetății Sarmizegetusa. În scurt timp, legendele aurului din Ardeal ajungeau pe prima pagină a marilor jurnale din America...