Volumul subțire, însoțit de 25 de planșe cu fotografii, are meritul că pune în atenția cititorilor mai tineri un cuplu de scriitori români ale căror cărți originale și traduceri se află în bibliotecile părinților și bunicilor, cumpărate pe vremea când se făcea coadă și la librării. Ileana Vulpescu a devenit populară la începutul anilor '80 cu un roman, "Arta conversației", al cărui prim tiraj de 50.000 de exemplare s-a vândut ca pâinea caldă. Au urmat alte și alte ediții, mai ales după dramatizarea lui, jucată cu succes până în 1990 la mai multe teatre din țară. Soțul ei, Romulus Vulpescu (1933-2012), traducător, poet, prozator, publicist și editor, ne-a lăsat versiuni românești excepționale din Villon, Charles d'Orléans, Rabelais, Alfred Jarry, Dante - între mulți alții. Virtuozitatea filologică a traducerilor lui a căpătat, prin pasiunea, știința și colaborarea nemijlocită cu graficieni și tipografi, forma unor bijuterii bibliofile greu de egalat, distinse cu premii în țară și străinătate, artă&meserie într-o sinteză personală. Soții Vulpescu erau "oameni de carte" adevărați într-o vreme când predomina impostura intelectuală. Ea și-a câștigat existența ca cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei, iar el a fost pe rând editor, redactor la reviste literare, muzeolog - perfecționist în toate "slujbele" avute, meticulos până la ultimul detaliu. Să nu uităm că profesionalismul său avea de luptat cu cenzura, cu îngrădirile în documentare, cu ierarhiile de politruci și că trebuia să risipească mult timp și energie pentru lucruri care azi, datorită internetului, par facile (de exemplu ca să-și procure documentația pentru traducerile din franceza veche). Jurnalistul craiovean Ion Jianu, autorul interviurilor, nu e prea versat, din păcate, în "arta conversației", întrebările lui fiind adesea banale (de la "cât aparține un roman realului și cât imaginarului?" la "ce lucrați în prezent?"), neincitante pentru interlocutor. De aceea scurtele interviuri cu Ileana Vulpescu din prima secțiune a cărții nu sunt semnificative, și nu din vina ei. (Mai interesantă mi s-a părut o convorbire cu ea publicată luna trecută în "Adevărul", în care scriitoarea rămasă singură la senectute se destăinuie cu demnitate și înțelepciune. Între altele am aflat și cum a ales prenumele eroinei sale, Sînziana Hangan, din "Arta conversației": "M-am inspirat de la Sânziana Pop (...) pentru că e un om foarte vital, foarte întreprinzător, așa, foarte viu"). Ponderea volumului o dă mai lunga discuție din 1983 cu Romulus Vulpescu, transcrisă pentru prima oară integral de pe bandă și adnotată în 2015 de soția supraviețuitoare. Transcrierea păstrează oralitatea, năstrușnicia, firea rebelă și pătimașă, curajul unor păreri "neortodoxe" în ceaușism. Povestirea "pe roluri" a unor împrejurări biografice inedite, portretele în mișcare de scriitori pe care i-a cunoscut, de la Ion Barbu, Tudor Vianu și Șerban Cioculescu, la Adrian Păunescu și Mircea Dinescu, sunt vii, pitorești, simpatice, tot ce spune Romulus Vulpescu are o naturalețe cuceritoare. Citind aceste interviuri, cu atât mai de neînțeles mi se pare asocierea soților Vulpescu după 1990 cu Vadim Tudor, un personaj vulgar, delirant în teorii extremiste, folosind înjurii în loc de argumente și care nu avea nici măcar circumstanțele atenuante ale talentului. Cum putea să le placă unor intelectuali rafinați un asemenea tip uman cu o igienă existențială precară rămâne un mister.