În ultimul deceniu, volumele colective și-au dovedit potențialul comercial, fiindcă prin varietatea ideilor și stilurilor nu sunt niciodată plicticoase. Cititorii sunt atrași de tema aleasă, de numele colaboratorilor, de ilustrațiile ce însoțesc textele, de faptul că se pretează lecturii fragmentate și judecății comparative. Ca la un han spaniol unde fiecare vine cu mâncarea de acasă, festinul oferit de o asemenea carte are totuși, în conturul impus, corespondențe surprinzătoare: deși niciunul dintre colaboratori nu știe ce au scris ceilalți, există un numitor comun care divide experiențele individuale și e recunoscut de cititor ca familiar, din propria existență sau din povești de familie. Un volum colectiv seamănă cu o petrecere la care participă mai multe generații, rude de sânge sau prin alianță, care spun povești mai vechi sau mai noi, vesele, melancolice, triste, năstrușnice - cum e viața însăși sub vremi. După "Casele vieților noastre", care a fost un succes de librărie în 2014, arhitecta Gabriela Tabacu și editoarea Justina Croitoru au coordonat un alt proiect, solicitând 19 autori, cu vârste cuprinse între 100 și 33 de ani, bucureșteni de viță veche sau la prima generație stabilită în Capitală, să-și povestească orașul în care trăiesc. Există o abundentă bibliografie în tema prezentată cu toate sosurile posibile și totuși protagonistul cărții pe care vi-o recomand azi pare inepuizabil. Iubit și urât, amestec de frumusețe decrepită și kitsch strident, de superficialitate cinică și fervoare civică, Bucureștiul rămâne un subiect cu tot atâtea predicate câți locuitori, un Babilon de neînțeles pentru cineva din afară. Și totuși, pe toate paginile din "Bucureștiul meu" apare în filigran puterea lui de seducție. Fie că sunt expuse razelor melancoliei, la cei pentru care istoria secolului trecut e viață personală, fie apare în transparență sub revelatorul revoltei față de asaltul prostiei lacome și deculturate, acest filigran fermecat marchează toată harta orașului, de la periferii și până în centru. Neagu Djuvara, care va împlini în august 100 de ani, își are rădăcini familiale în București de la 1658, iar memoria lui fabuloasă a înregistrat din prima copilărie zgomotele străzii pe la 1920: tropotul copitelor de cai pe caldarâm, într-o vreme a trăsurilor și căruțelor, strigătele melodioase cu care își anunțau prezența negustorii și meseriașii ambulanți. Această bandă sonoră specifică a însoțit existența bucureșteană până prin anii '50, de vreme ce e evocată și de Monica Pillat, Dan C. Mihăilescu și alți sexagenari ce-și amintesc de lumea dispărută a copilăriei și adolescenței lor. Ipostaziindu-se într-un "spirit al orașului", H.R. Patapievici își ceartă concitadinii pentru murdărire, pasivitate și dezbinare, iar vituperările lui, venite din iubire exasperată, cad ca o grindină pe călduțul "patriotism local". Provincialii veniți în București pe vremea studenției și rămași aici au altă percepție, raportată la locurile natale: s-au obișnuit mai greu cu larma insuportabilă, agitația furioasă, urâțenia mutilărilor mercantile și a caselor părăsite (remarcabile în acest sens sunt textele Ioanei Pârvulescu, brașoveancă de origine, și al Corinei Ciocârlie, timișoreancă). Vă las să descoperiți singuri savoarea contribuțiilor Anamariei Smigelschi, a lui Andrei Pleșu, Radu Paraschivescu și a altora, într-o carte și grafic frumoasă, care te ține pe tot parcursul lecturii sub umbrela răcoros-înviorătoare a inteligenței și talentului de povestitor.