Dr. biolog PETRE PAPACOSTEA - Amintiri și învățături, la nouăzeci de ani

Otilia Teposu
Regatul machedonilor

- Domnule Papacostea, vă propun să pornim acest dialog chiar de la numele dumneavoastră și al neamului din care vă trageți. E un nume cu rezonanță în istoria noastră.

- Da, este numele unei familii de ma­chedoni din sudul Dunării. Bunicul meu, Gușu Papa­cos­tea, a fost adus în România în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, la școala "Sfinții Apos­toli". A fost format și pregătit ca dascăl ală­turi de alți câțiva tineri, și trimis înapoi în Ma­cedonia pentru a susține și a propaga cul­tura românească. El a înființat primele școli în limba română în Balcani, pentru co­mu­nitatea de aromâni, în localitățile Niaguște și Mo­loviște, în ciuda opoziției grecești și tur­cești. A avut mult de suferit din această ca­uză. A fost și închis, apoi, după eliberare, a ve­nit la București cu întreaga familie, soția Teophana și cei șase copii, patru băieți și două fete. Întâmplările și suferințele lui din acea perioadă le-a mărturisit într-o lucrare au­tobiografică: "În zilele redeșteptării ma­cedo-române", publicată în 1924. Copil fiind, îmi făceam și eu vise pentru macedoneni, plă­nu­iam să fac un regat al macedonenilor, la Cum­­pătu, la Sinaia, unde părinții mei aveau o vilă și unde ne petreceam verile. Adunam toți copiii de pe stradă și îi antrenam pentru viitoarele lupte.

- Înseamnă că v-ați moștenit bunicul și că glasul sângelui era puternic și în dvs.

- Da, simțeam că aparțin de neamul mare al machedonilor, dar nu și de rudele apro­piate, căci nu am fost un alintat. Nici cu tata nu am fost în relații prea bune, mai ales după ce m-a apucat pasiunea pentru muzică, dar și din cauza faptului că nu vedea la mine do­rința de a strânge bani, pe care o avea din plin fratele meu. Ieșeam din tipar. Când am avut 15 ani, tata ne-a făcut cadou nouă, copiilor, niște acțiuni, o mică avere, așa cum se obiș­nuia atunci în familiile înstărite, dar eu le-am dat, le-am împărțit sorei mele și fratelui meu. "Ce-o să se facă omul ăsta, că nu are deloc simțul ba­nu­lui?" se întreba tata disperat.
Tata, Petre Gușu Papacostea, a fost avocat și a făcut politică, a fost secretarul politic al generalului Ave­rescu. O vreme a fost și director general al Poș­tei, în al treilea cabinet averescan. Când a venit Gheorghiu-Dej la putere, a fost pe Calea Victoriei o manifestație a sindicatelor de la Poștă, eu am văzut asta cu ochii mei, și oamenii cereau "Vrem legea Pa­pacostea!", își cereau, cu alte cuvinte, niște drep­turi pe care înainte, pe vremea tatălui meu, le aveau. Ca "răspuns" la solicitările oamenilor care au ma­ni­festat atunci, tata a fost arestat. Cu siguranță, a con­tat și faptul că a făcut politică înainte. După anii de închisoare, nu a mai avut drept de lucru nicăieri și situația în familia noastră s-a înrăutățit. Eu eram student și au început șicanele. După arestarea tatei, mi s-a fixat o taxă de școlarizare de douăzeci de mii de lei. N-aveam de unde să plătesc suma aceasta uriașă, așa că m-am dus la secretariatul facultății și mi-am cerut actele, pentru că voiam să renunț la facultate. Pe coridor, m-am întâlnit cu un profesor căruia i-am povestit ce mi s-a întâmplat, iar el, fricos, mi-a spus că nu mă poate ajuta în niciun fel. Mi-a zis că "trăim lupta de clasă", care va pă­trunde tot mai mult și în facultăți. Și așa a fost. Am avut noroc însă cu un alt profesor, care provenea dintr-o fa­milie mai modestă, și care știind că eram un student sârguincios m-a susținut în fața comisiei, astfel că mi s-a redus taxa la două mii de lei. Oricum, și atât era mult pentru mine, căci vă spusesem că de acasă nu mai puteam aștepta nimic. Dar norocul a fost că în vremea aceea, compania teatrală a Dinei Cocea avea nevoie de un pianist pentru spectacolul "Cerul să mai aștepte". M-am angajat acolo. Mă duceam în fiecare seară, cântam la pian și primeam pentru asta două mii de lei pe lu­nă, ceea ce-a însemnat că mi-am putut plăti din banii mei studiile. Iar ca să-mi supli­mentez veniturile, am ju­cat și ca figurant. Piesa era o pre­figurare a întâlnirii dintre lumile spirituale și lumea noastră. Începea cu un prolog, care se chema "Cata­logul morților zilei", și cu o scenă în care treceau prin fața publicului mai mulți actori. Ei erau mor­ții... În­­tr-una din zile, m-a chemat doam­­na Dina Co­cea, mi-a spus că piesa merge și nu prea, că nu sunt gro­zave încasările și că trebuie să re­nun­țe la figuranții care-i inter­pretau pe morți. Prin urmare, "să fac eu pe mortul", când nu cântam la pian. Cam la atât s-a redus pres­tația mea actoricească, dar așa am putut să termin biologia, deși visul meu era să fac muzică.

Libelulele albastre

- Se cânta în familia dum­nea­voastră?

- Nici vorbă! A fost "gre­șeala" tatălui meu că am ajuns la muzică. Odată, pe când aveam vreo șase ani, m-a dus la un concert al faimoasei cântărețe de operă Florica Cristoforeanu, care a cântat în Ma­dame Butterfly. Muzica lui Puccini m-a copleșit și m-a cucerit cu totul, așa că la 6 ani, am început cursuri de pian și am început să ascult muzică foarte multă, de pe discurile pe care le aveau părinții mei. Ei au fost împotriva acestei pasiuni, cu atât mai mult cu cât ea vădea și mai bine dezinteresul meu total față de partea materială a vieții, față de bani, de averi, de lucrurile practice, ca să zic așa. Tata zicea, me­reu supărat, că salvarea mea ar fi diplo­mația, pentru că aș putea astfel ajunge vreun secretar de ambasadă, pe undeva, prin lume, ceea ce mi-ar permite să pot asista și la con­certele mari de muzică. "Acolo poate avea și abonament la operă și câte concerte vrea!", a zis tata resemnat. La insistențele lui, m-am înscris, totuși, la Drept. Dar după doi ani, mi-am dat seama că nu am să pot ajunge ni­cio­dată, nici avocat, nici judecător, așa că am renunțat și m-am înscris la Biologie, fără să mai întreb pe cineva.

- Ce v-a atras către biologie?

-În vremea copilăriei, locuisem foarte aproa­­pe de centrul Bucureștiului, într-o casă încon­jurată de o grădină imensă cu trandafiri, în care îmi plăcea să mă joc. Acolo mi-am fă­cut pri­mele observații asupra lumii plantelor. Fauna și flora Bucureștiului erau cu totul dife­rite de cele de azi. Marginea orașului era cam acolo unde acum este hotel "Perla", și erau peste tot gră­dini. În mijlocul grădinii noastre era un bazin și veneau acolo libelule albastre, libelule de toate felurile, și multe alte viețuitoare. Eram fascinat de ceea ce se întâmpla în jurul acelui ochi de apă, lângă care petreceam multe ceasuri. Pri­mele mele obser­vații asupra naturii acolo le-am făcut. Îmi plăcea foarte mult să urmăresc ceea ce se petrecea pe un petec de iarbă, la umbra unui copac ori printre flori. Primisem în dar și un atlas zoologic, în care erau foarte multe planșe cu animale. Stăteam ore în șir ca să le stu­diez. Animalele erau desenate în peisajul în care trăiau și eu mă lăsam în jos, ori îmi aplecam capul ca să pot privi din toate unghiurile peisajele, cu speranța că voi descoperi cine știe ce alte detalii în ilustrațiile acelea. Întotdeauna am fost foarte atras de plante și animale. Tânăr adolescent, m-am re­fugiat în natură, m-am însingurat, mai ales după ce am văzut că nu mă susține nimeni în muzică. Tatăl meu, când a auzit că m-am mutat de la drept, a fost foarte supărat: "Ce poți să faci tu cu biologia, cel mult un biet profesor de liceu o să ajungi!", mi-a prezis el. Eu n-am disprețuit însă niciodată pro­fe­sorii. E adevărat că la Liceul Cantemir, unde am studiat, am avut dascăli extrem de serioși și de bine pregătiți. Așa erau cam toți profesorii în vremea aceea. Aveau nivelul profesorilor universitari de azi.

Universul dintr-un gram de pământ

- N-ați ajuns profesor de liceu, cum prevestea tatăl dumneavoastră, ci un cercetător renumit, cu­noscut drept unul dintre primii susținători ai agri­culturii biologice, autor celebru de cărți și de stu­dii, pe care le comunicați în congrese. Ce anume v-a îndemnat să promovați agricultura biologică?

- După facultate, m-am angajat la Institutul de biologie, unde am făcut parte dintr-un colectiv foarte serios în care s-a studiat chimia, fizica și biologia solului, adică tot ce înseamnă viața în sol. Vă spun, doar așa, în treacăt, că într-un gram de pământ tră­iesc miliarde de viețuitoare, ciuperci, bacterii, e o în­treagă lume microscopică, fascinantă. Tainele în­tre­gului univers sunt stocate într-un gram de pământ. În 1964, s-a organizat la București un congres inter­național de studiere a solului. Am fost printre cei care s-au ocupat de organizarea și conducerea lui, dar numai după ce s-a cerut aprobare de la Comitetul Central, căci veneam din­tr-o familie cu "do­sar". Datorită activității me­le științifice de până în acel moment nu am putut fi înlătu­rat. Oa­menii de știință străini au rămas uimiți de ceea ce realizasem noi până atunci.

- Ce anume a fost atât de deosebit în ce ați făcut?

- Am făcut un in­ven­tar al diferitelor ti­puri de floră și mi­croor­ganisme din so­luri diferite, un fel de cartare națională a flo­rei noastre și a solu­rilor. Pentru asta, am mers mult în țară, pe te­ren, unde am avut par­te de tot felul de aven­turi, căci anii aceia erau nesiguri. De e­xemplu, odată, am a­juns în Gorj, într-o pă­dure unde erau par­tizani ascunși. Poliția și securitatea ne-au con­trolat și ne-au spus să fim cu ochii în patru, că pădurile sunt pline de mi­lițieni și partizani și că trag, și unii, și alții, fără so­mație. Așteptam într-o zi rata, ca să plec din satul ace­la, când s-a apropiat de mine o țărancă și mi-a șop­tit să fiu atent, că sunt urmărit de un securist as­cuns în a doua casă de la drum. "Ai grijă, maică!", a mai zis bătrâna, după care s-a de­păr­tat. Atunci am înțeles cât de mare era solida­rita­tea oamenilor cu cei care se ascundeau de comuniști. Altă dată, mergând prin pădure, am întâlnit o femeie care căra o spinare de vreascuri. M-a oprit și mi-a dat o bucată de pâine din traista ei, crezând, pro­babil, că sunt și eu luptător ascuns. Tot în vremea aceea tulbure, a circulat un zvon legat de niște doc­tori care umblau cu bidoane și furau sângele co­pii­lor pe care-i omorau. Într-o zi, m-am trezit luat os­tatec de niște oameni care m-au înconjurat cu sapele și cazmalele ridicate, gata de atac. O fată cu un zâmbet răutăcios le-a spus cum că m-ar fi văzut aruncând undeva un bidon. N-a putut să arate locul, atunci când i-am cerut dovezi, dar oamenii aceia m-au ținut os­tatec până a doua zi, când m-au dus la Tg. Jiu, la mi­liție, unde după ce au citit actele și delegațiile de serviciu pe care le aveam, s-au lămurit ce este cu mine.
Revenind la congresul internațional despre care vorbeam, englezii au fost uimiți de realizările mele și am fost invitat în Anglia, la un congres similar, dar nu mi s-a dat voie să plec, tot din cauza "dosa­rului". Doi ani mai târziu, chiar guvernul englez a cerut guvernului român să îmi dea drumul doar pentru cinci zile la un congres, dar a fost refuzat. Tot atunci am primit invitația la o bursă în Germania, dar am fost căutat de un securist care mi-a spus: "Tovarășe, dacă era bursă de studii, poate că mai era cum era, dar bursă de cercetare, nicidecum nu poți primi. Cum să cercetezi ceva, să descoperi și să se folosească alții de descoperirile dumitale? Stai aici și cercetează pentru noi!" Rău era, însă, că nici aici nu eram ajutat în munca mea. Mi se puneau mereu bețe în roate. Am fost lăsat doar o singură dată la Moscova și o dată în Polonia, la un congres de microbiologie, invitat ca membru al diasporei po­lo­neze (mama mea, Josefina Iucăl, avea tată po­lonez). Polonezii s-au purtat cu mine admirabil. Spre deosebire de moscoviți, care se purtau ca niște foști servitori ajunși la putere, polonezii au fost de o no­blețe deosebită. În ultima parte a vieții am lucrat la Institutul de cercetări agricole și silvice, și am putut să fac cercetări minuțioase asupra agriculturii orga­nice, biologice și biodinamice.

Plantele și planetele

- "Organic, biologic, biodinamic"... Aparent, ter­menii aceștia par să însemne același lucru. Ce diferență e între ei?

- Agricultura biologică se referă la un sistem de agricultură bazat pe legile biologice care acționează în sol și pe care, dacă le cunoști, le folosești pentru a obține anumite produse. Cei care practică agri­cul­tura biologică caută să favorizeze legile bio­lo­giei, în așa fel încât să obțină hrană cât mai sănătoasă posibil. Acest termen nu mai convine astăzi. El este tot mai des înlocuit cu agricultură ecologică. Dar nu e același lucru. Ecologic înseamnă alt­ceva, înseamnă agri­cultură care nu distru­ge ecosistemele.
În ce privește a­gri­cultura bio­di­namică, în cadrul ei sunt fo­lo­site niște sub­stanțe spe­­ciale, care se pre­gă­tesc și se dis­tri­buie în can­tități ex­trem de mici în sol. Sunt pre­gătite după sistemul homeopatic, în con­cen­­trații foarte mici, infinitezimale, dar su­ficiente pentru ca apa să preia in­for­mațiile substanțelor res­pec­ti­ve și să le îm­prăștie pe toată su­pra­fața. Concret, se face o grămadă uriașă de compost, de gunoi de grajd. Din loc în loc, sunt in­­troduse în acest compost cantități foarte mici din sub­stanțele acestea biodinamice, care corespund fie­care unei pla­nete. Da! Unei planete aflate printre ste­lele de pe cer. Aceste substanțe au efecte de di­na­mizare foar­te puternice. Compostul astfel pregătit se îm­prăș­tie apoi pe o anumită suprafață și tot solul res­pectiv va purta, din acel moment, informația pla­ne­tară adusă de substanțele adăugate. Despre in­flu­en­țele cosmice asupra semințelor și a creșterii plan­telor, dar și asupra animalelor și oamenilor, am putea vorbi zile în șir. Pot să vă spun că aceste influențe se resimt nu numai în creșterea și dezvoltarea plantelor, în puterea lor de germinare, ci chiar și în gustul pe ca­re îl au fructele sau legumele, în gustul laptelui sau al untului preparat în gospodărie, în anumite zile. Să știți că țăranii știau în vechime când să se­me­ne și când să culeagă, pornind de la fazele lunii, de exemplu. La noi în țară se aplică deja, în unele locuri, acest sistem biodinamic în agricultură, care în Germania și Austria este foarte dezvoltat. După re­­voluție, mulți tineri biologi de la noi s-au dus în aces­te țări ca să învețe să-l aplice. În loc de îngră­șă­minte chimice, este de preferat o asemenea abordare în agricultură, care nu este nocivă pentru sol și nici pentru sănătatea oamenilor. Este adevărat că se obțin producții mai mici decât în cazul folosirii îngră­șă­min­telor chimice, dar produsele obținute sunt mult mai hrănitoare. Eu am gândit acest sistem de agri­cul­­tură cu preparate homeopate. În București ni­meni nu m-a băgat în seamă, dar m-am dus la Cluj, și aco­lo, după ce am ținut o conferință a venit un me­dic la mine și mi-a spus că ceea ce propuneam eu este tocmai agricultura biodinamică antropozofică. Or, se știe că antropozofia este o cale de cunoaștere a lumii și a omului care presupune respiritualizarea ma­teriei.

Legături și legi în univers

- Porniți în demonstrația dumneavoastră de la faptul că toate câte sunt în această lume sunt le­gate între ele, având comun izvorul divin?

- Omul se înrudește cu mineralul prin corpul fi­zic, cu regnul vegetal prin forțele de creștere, de via­ță, cu regnul animal prin suflet, și cu divinitatea, cu îngerii, prin eul spiritual. Toate sunt legate între ele, nimic nu se pierde. De multe ori mă gândesc că tot ceea ce am gândit și făcut de-a lungul vieții s-a păs­trat ca atare undeva, că există o memorie cosmică și că aceasta ar trebui să ne responsabilizeze mai mult în ceea ce facem și gândim, în felul în care acționăm în lume și asupra naturii din jurul nostru.

- Dintre legile acestea ale universului, pe care e bine să le respectăm, care credeți că este prima și cea mai puternică?

- Aș zice, fără discuție, că iubirea! Eu am primit în viața aceasta un mare dar, un dar divin, pe soția mea, Clarisa-Beatrice. A fost marele dar pe care Dum­­nezeu mi l-a dat. S-a întâmplat că într-o zi, pe culoarele Institutului geologic, am văzut-o, și în cli­pa aceea am zis: "Este ea!". Rareori sunt ase­me­nea întâlniri. Ea era născută Maniu. Tatăl ei era frate cu Iuliu Maniu, dar el n-a făcut niciodată politică. Din pă­cate, de opt ani, nu mai este cu mine, a plecat în al­tă lume, dar a fost cea care m-a ajutat să înțeleg mul­te, legate de smerenie, răbdare și ge­nerozitate. Pentru ca un om să evolueze și să-și împlinească viața, trebuie să dezvolte două virtuți. În legătură cu persoana lui, virtutea este smerenia, iar în legătură cu ceilalți, virtutea este răbdarea. Deci, un om care n-are răbdare cu oamenii, nu ac­țio­nează creștinește. Un om care zice "Nu-l iert pe ăsta până la moarte, că a zis de mine nu știu ce!" sau unul care îl critică pe Dum­nezeu, pentru că i-a dat cine știe ce încercări grele, nu poate fi bun creștin. Reli­gia e foarte im­por­­tantă pentru un om care are legă­tură cu natura. Eu sunt născut într-o zi de Bobotează și, de mic co­pil, m-am simțit foarte legat de Hristos, deși nu am primit o educație strict religioasă. Eu cred că în viața fiecăruia vine un moment în care ajungi să fii într-o relație foarte apropiată, deschisă, cu Hristos. Tu și El. Atât! Depinde foarte mult ce faci după aceea!


Mulțumim domnului Florin Balaban, care ne-a sprijinit în realizarea acestui interviu.

Fotografii din arhiva Papacostea și surse de pe internet