- La poalele Făgărașilor, în satul Șinca, se află o pădure veche și neatinsă, căreia i s-a dus vestea peste mări și țări. O pădure virgină! Frumusețea și unicitatea ei au făcut-o pretendentă la declararea ei drept "patrimoniu UNESCO", cea mai înaltă distincție pentru un loc natural. Turiștii străini vin în adevărate pelerinaje aici, ca să vadă pădurea neatinsă de la facerea ei, o minune ce la ei s-a pierdut -
Pădurarul
"Stăteam și mă gândeam: în ce m-am băgat?! Fusese furtună și erau niște brazi doborâți, scoși din rădăcină și trântiți la pământ de vânt, niște exemplare de nu puteam să le trec cu piciorul! Așa, culcați, erau mai înalți ca un stat de om, aveau aproape doi metri! Încercam să ocolesc câte unul, dar avea zeci de metri lungime, și când, în sfârșit, reușeam să ajung la cap, mă trezeam în față cu altul mai mare și mai lung!", îmi spune pădurarul Gheorghe Roman, cu privirea pierdută în amintiri, de parcă mi-ar povesti un vis.
Stăm amândoi în bucătărioara casei sale din Șinca Nouă și, în timp ce sorbim din cafele, aflu cum a descoperit el, în tinerețe, ceea ce azi toată lumea cunoaște ca fiind "pădurea virgină de la Șinca".
Era în 1982, și pe atunci, tânărul Gheorghe credea că știe totul despre pădurea la umbra căreia copilărise. De-asta se și făcuse pădurar, din dragoste pentru munții Făgărașului și pentru pădurile lor. În noaptea aceea din "opzejdoi", un director l-a trimis pe înserat, să urce de la cota 700, la refugiul de la cota 2200. A acceptat misiunea cu acel curaj tipic tinereții, și în plus, avea arma la el și cunoștea destul de bine muntele. A luat-o, totuși, pe cel mai sigur drum: a ținut în sus pe o muchie a muntelui, convins că în felul ăsta nu se poate rătăci. "Numai că, vedeți dumneavoastră, orășenii se gândesc mereu la o pădure neumblată, sau virgină cum îi spune acum, mai mult ca la o frumusețe neatinsă, ce amintește de paradis și cam atât. Or, pădurea neumblată are felurile ei vechi de a fi, că și-a păstrat și sălbăticia. Pădurea virgină nu e doar un parc frumos, în care te plimbi pe potecă, după cum cred turiștii. E un loc al supraviețuirii, și te poate înșfăca fără nicio părere de rău, așa cum ia lupul în colți puiul de căprioară. Credeam că le știu pe toate și m-am trezit tremurând în noapte, cu arma în mână, rătăcit în mijlocul unei păduri cum nu credeam că există. Din beznă îmi ieșeau în cale fagi enormi, ca niște dihănii, brazi uriași, cât nu puteau să îi cuprindă doi-trei oameni, și toată vegetația atât de diferită și de încâlcită, de parcă anume se străduia să mă piardă acolo. Am ajuns dimineața la refugiu, mai mult mort decât viu. A doua zi, am anunțat inginerii silvici și am fost împreună să vadă și ei copacii aceia uriași. Așa am aflat că partea aceea de pădure fusese atât de izolată și cu un acces atât de dificil, încât nimeni nu umblase pe acolo și foarte puțini știau de fapt că exista".
Astăzi, locurile în care el era să își piardă viața au devenit loc de pelerinaj pentru cei ce vor să vadă natura așa cum a fost lăsată de Dumnezeu. Olandezi, nemți, austrieci sau elvețieni vin la Șinca și pășesc smerit, minunându-se de această minune a pădurilor românești. Și mulți dintre ei nu sunt doar simpli iubitori de natură, ci cercetători care cunosc bine pădurile Europei. Vin cu toții de la distanțe de mii de kilometri, doar pentru a sta câteva ore în aceste locuri magice ale Țării Făgărașului, ce vor fi declarate, în curând, monument UNESCO, cea mai înaltă distincție pe care o poate primi un loc natural.
Directorul
Și totuși, ce face ca această pădure să fie atât de specială? Doar faptul că nu a fost umblată și tăiată de oameni? Ce poți vedea aici și nu găsești în altă parte? Mi-am luat tovarăș de drum Făgărașul, cu zăpezile de pe stâncile lui strălucind în soare ca un diamant și m-am îndreptat către satul Șercaia, unde trăiește Sorin Urdea, omul care ține în mână aceste păduri speciale, de la poalele munților.
Bărbat masiv, cu vorba rară și apăsată, domnul Sorin îmi explică cum de pădurile Șincăi au ajuns o atracție europeană și mondială recunoscută la cel mai înalt nivel.
"În primul rând, a fost un noroc: pur și simplu, zona pădurii virgine are un acces atât de dificil, încât s-a amânat exploatarea ei în perioada comunistă. După revoluție, a venit o fundație olandeză, și împreună cu domnul Iovu Biriș și cei de la WWF, ne-au făcut conștienți de valoarea tezaurului pe care îl aveam în ogradă, fără să știm. Pe de o parte, a fost și un calcul pragmatic al nostru: pădurea nu are o mare valoare economică, pentru că are foarte mult lemn mort sau de calitate slabă, fiind plin de scorburi și putregaiuri. Însă valoarea științifică este extraordinară, pentru că așa ceva nu mai găsești în Europa decât foarte rar. Săptămâna trecută am avut o delegație din Germania. Au venit și știau tot despre zona noastră, vroiau doar să o vadă și în realitate. Printre specialiști, era și o doamnă de 82 de ani, fost parlamentar german, care se plimba și plângea de bucurie că așa ceva mai există. Singurul nostru merit este că ne-am străduit să păstrăm ceea ce ne-a dat Dumnezeu, această pădure ancestrală."
Arca lui Noe
Autocarele cu cercetători străini, curioși să vadă minunea de la poalele Făgărașului, au devenit o obișnuință pentru sătenii din zonă. Domnul Sorin și colegii săi au ce le arăta! Peste 300 de hectare de natură curată, neatinsă de om. Cocoși de munte, urși, salamandre, acvile sau ciocănitori, capre negre sau râși, pădurile seculare ale Șincăi par a deveni o adevărată arcă a lui Noe. Pentru toate aceste vietăți, aici e Raiul. Este regăsirea pădurii primordiale, unde fiecare arbore uriaș s-a născut dintr-o sămânță și nu a fost plantat, unde fiecare palmă de pământ freamătă de viață. Trei sute de hectare de fericire, pe care vietățile o simt și vin să se bucure de ea, se adună aici, se cheamă unele pe altele.
"Sunt dimensiuni impresionante ale arborilor, cu diametrul de peste un metru", își continuă povestea domnul Sorin. "Avem un brad de 1,5 metri diametru și peste 65 de metri înălțime, descoperit recent de cercetători. E cel mai mare din țară și, probabil, ca el mai avem în pădure, dar nu au fost identificați. Fagii sunt la fel de impresionanți. Dar nu doar aceste cifre contează. Mergeți să vedeți cum arată un ecosistem complet, de la vlăstari și până la arbori, de peste 300 de ani. Așa ceva în pădurile de cultură nu există, pentru că acolo toți au aceeași vârstă. Arborii aflați la diferite vârste dau frumusețea acestei păduri, pentru că sunt de o diversitate minunată, ca într-o familie, de la bunic la strănepoți. Avem acest spectaculos amestec de brad cu fag și într-o astfel de pădure, toate speciile vii găsesc adăpost, de la mamifere la ciuperci. Numai ciocănitori avem cinci-șase specii. E incredibil să vezi pe viu cum un singur lemn căzut înseamnă hrană sau adăpost pentru zeci de specii. Pentru acest spectacol al vieții vin acești străini la noi și pentru asta pădurea virgină de la Șinca va deveni monument UNESCO. Pentru că dacă toate cărțile de silvicultură ar dispărea, într-o astfel de pădure poți învăța totul din nou. E o moștenire vie extraordinară."
Dar nu doar străinii care ajung aici, ci și oamenii de la poalele Făgărașului au înțeles care este miza și s-au hotărât să facă în zonă un alt fel de turism ecologic, bazat pe știință și educație. Nu vin hoarde de turiști la pădurea virgină de la Șinca, însă cei care ajung sunt interesați să vadă și să înțeleagă, să descopere și să se bucure de o natură specială.
În pădure
Între Șinca Nouă și Șinca Veche se află un indicator simplu: Valea Strâmbei. Nimic nu te anunță că drumul acela îngust și prăfuit te duce, de fapt, către una dintre puținele păduri neatinse ale Europei. Am cotit la dreapta și, imediat, am început să văd cum vechile grădini ale oamenilor devin tot mai dezordonate până când, sălbăticindu-se cu totul, încep să fie invadate de fagi și brazi. Am știut că sunt pe drumul cel bun când am zărit două ciute enorme, sărind prin iarba înaltă, trecând în salturi grațioase peste gardurile grădinilor. Un zvâcnet. Apoi o plutire lină în aer. Un zbor fantastic, în acea încordare sublimă. S-au oprit câteva secunde și m-au privit fără frică, spunându-mi, parcă, că am intrat pe tărâmul lor, pe teritoriul lor protejat. Apoi iarăși un zvâcnet și fânul a unduit sub zborul lor. Am lăsat mașina la bariera ce marchează limita pădurii virgine. Am înaintat la pas, doar cu aparatul de fotografiat pe umăr. Încă de la început am avut senzația stranie că toți acei arbori mă privesc. Nu le vedeam ochii, dar cu siguranță mă priveau. Și parcă milioanele de frunze care foșneau erau tot atâtea pleoape clipind. M-am apropiat de brazii aceia seculari să le pipăi scoarța. Mi s-au părut niște bătrâni solitari. Aveau crengi numai departe, sus de tot, spre vârf, de unde cu siguranță se vedeau crestele înzăpezite ale Făgărașului, ca și cum, în asceza lor seculară, nu îi mai interesa nimic de aici, de jos, ci doar coamele înghețate ale munților din depărtare, dăinuirea milenară în aerul tare al înălțimilor supreme. Și totuși, la rădăcinile lor uriașe, printre fire de iarbă mărunte, două salamandre așteptau ploaia. La tot pasul, arbori scorburoși, ca niște case deschise, în care duhuri vin să locuiască un timp, pentru a se muta apoi în alt loc. Cu cât înaintam, pădurea devenea mai întunecoasă și mai misterioasă, și păsările cântau mai aprig. Ceva sălbatic și irațional se amesteca, bizar, cu frumusețea și delicatețea. Explozia de viață a semințișului din luminișuri alternează cu trupurile arborilor căzuți și intrați în descompunere, unde furnicile aleargă în neștire și câte o ciocănitoare, în culori fantastice, scobește fericită în putregai. Și oriunde mi-aș fi îndreptat privirea, vedeam acest amestec de viață și moarte, în îmbinări distincte și clare. Încetul cu încetul, drumul s-a transformat într-o potecă de noroi, alunecos pe alocuri, acoperită cu frunze. Mai e de mers până la acel brad istoric prin dimensiunile sale, dar deja, în jurul meu, văd arbori de înălțimi amețitoare. Își susură povestea într-un fel de vuiet neîncetat al pădurii. Cât de departe e lumea civilizată! Și ce bicisnică, în comparație cu imperiul naturii din jurul meu. Lumi atât de diferite, ca niște planete îndepărtate. Și, deodată, văd pe poteca aceea îngustă... ceva. Ar putea să fie doar o părere, dar după câțiva pași, disting mai bine forma aceea regulată și nu, nu mi s-a părut: e chiar urma unei lăbuțe de urs. Și e proaspătă! Și unde este un ursuleț, este de obicei și mama lui. Mi-am amintit de ceea ce mi-a povestit Roman Gheorghe și am înghețat. Cu pădurea nu poți negocia. Vechea ei fire nu este schimbătoare. Am pornit înapoi și mi se părea că alți și alți ochi mă privesc, de data aceasta, altfel. Vuietul pădurii avea un șuierat, și trosnete ciudate se auzeau din desișuri. Brusc, am început să percep fiecare detaliu, și dacă în viața obișnuită tone de informație trec pe lângă mine, aici, în doar câteva minute, am început să fiu atent la fiecare pasăre ce își lua zborul, fiecare foșnet de frunze și fiecare urmă din pământul moale. Ceva ce am știut cândva, mai ales în copilărie, și am uitat.
Am coborât înapoi în Șinca Nouă. Fericit, m-am oprit la unul din birturile satului și mi-am luat o bere, m-am amestecat printre oamenii veniți de la câmp și poveștile lor. "Ați auzit", spune unul dintre ei, ars de soare de la săpatul cartofilor, "ieri au fost turiști la observatorul urșilor. 18 urși au venit la hrănitoare! Ha! Ca-n vremurile bune!"
Mama Ița
Trebuia să merg neapărat la Mama Ița. De câte ori am întrebat cum să ajung la pădurea virgină sau dacă știe cineva mai mult despre ea, toți oamenii îmi ziceau: "Da' la mama Ița ați fost? Cum care Ița? Ița, țesătoarea". Așa că, ajuns în Șinca Nouă "la monument", am luat-o în sus pe o uliță, și iată-mă în fața casei vechi, cu viță-de-vie, unde locuiește mama Ița. Am găsit-o într-o odăiță din capul curții, unde nu e loc decât pentru război și pentru un scăunel "de mosafiri". Mama Ița trăgea la război singură, grăbită să termine un "cheptar". Nu mă lasă să întreb nimic și mi-o ia înainte cu vorba.
- Bine ai venit, domnucule. Ia un loc aci, că tare am nevoie de ajutor. Eu trag de câteva ori, și când îmi ajunge lemnul ăla de-a vale, mata să îl ridici la deal. Așa. Acu' ridică-l. Uite, a ieșit o jumătate de floare. Acu', când îl ridici, trag iar și iese pe pânză și jumătatea cealaltă de floare.
- Dar ce faceți aici?
- Păi nu se vede? Am fost cu războiul mieu și la Brașov, săptămâna trecută, ca să fac o demonstrație. Fac o ie. Am făcut în toate felurile, și colorate, și necolorate. Modele avem scoase pe hârtie de la iile mai vechi, ale bătrânilor. Da' cele mai frumoase modele sunt de la florile pădurii. Astea îs ițișoare...
- Cum de la florile pădurii?
- Păi uite așa, le vezi, vorbești cu ele și le desenezi. După desenul ăla pui firele, și dacă ce i-ai spus la floare i-a plăcut, îți iese și modelul, frumos ca ea.
- Și ce le spuneți ca să vă iasă modelul frumos?
- Păi, ce îi spui și unui om ca să îi pară bine. Că și florile, și oamenii, tot ca una sunt. Să-i spui că e frumoasă și că n-ai mai văzut ca ea pe toată valea. S-o întrebi ce mai face, să îi cânți ceva și să o lauzi pentru ce are ea mai bun - ori parfumul, ori culoarea, ori cum a grăit către alte femei.
- Și florile vă răspund?
- Păi cum dară? Ori în țesătură, ori în vis, florile îți răspund.
- Pare greu ce faceți și complicat. A fost greu să învățați?
- O venit o fată din vecini, că am rugat-o să mă ajute, și zicea ca dumneata: "Păi, aicea e greu!". Înainte făcea lumea, nu era casă fără fus, fără cânepă și fără pânză cu flori. Acu', de când cu secăndurile, îi gata. Lumea nu mai are nici țoale și nici perini pe pat. Da' să vă arăt cum lucrez eu cu 8 vărgeale... Cer și preț, că știți... Ața mea, cu arniciu mieu, cu munca mea... nu pot să le dau ieftin. Mânecile, ceptul... tăte le fac sângură. Astea sunt "țeghi" și asta-i "țucala". Am învățat, că eu m-am măritat la 16 ani și a trebuit să învăț. S-au bucurat părinții că m-am măritat... Erau vremuri grele, și la o casă cu 8 copii, ca a noastră, o gură mai puțin lăsa în ladă mai mult mălai.
- Despre pădurea neumblată de pe Valea Strâmbei ce știți? Tot satul m-a îndreptat către dvs.
- Păi, ce ți-am zis până acuma, tot din pădure-i pornit. Din pădure ne-am luat tot ce facem. Și puterea, și dragul ăsta al țesutului. De-acolo și-or luat și moșii, și strămoșii mei puterea. Că dacă asculți pădurea, te învață cum îi viața. Modelele noastre de pe cămeși, în toată Țara Făgărașului, de pe munte le-am luat, el ni le-a dat. Și florile, și brazii, și paserile. Pe piept și pe brațe, noi purtăm munții ăștia ai noștri. Și la gât, tăt florile lor. Și să știi că pădurea îți intră și-n casă. Odată o simți lângă tine, îți dă putere la muncă, se uită cu drag ce faci.
Mama Ița se ridică și se dezdoaie de spate. Înțeleg că a obosit. Iese în ușa casei și se uită la munți. "Doamne, mândri-s! Mă uit de-o viață la ei și tot nu mă satur." Îi mulțumesc mamei Ița și plec. Mă conduce până la poartă. În spatele ei se vedea Făgărașul, semeț și strălucitor, sub cerul de primăvară, albastru. Poate că pădurile virgine nu ar fi existat fără țăranii ăștia simpli ai Făgărașului, care primesc muntele în casa lor. Știu să vorbească cu el și să îl respecte. Poate și oamenii ar fi fost altfel, fără pădurea seculară care i-a învățat veșnicia naturii și le-a pus-o pe cămășile albe, țesute în războaie păstrate din generație în generație. Departe de zgomotul lumii, Țara Făgărașului de sub munte păstrează încă frânturi dintr-o lume curată și simplă, întocmai ca o pădure neatinsă, ascunsă în inima muntelui.
(Fotografiile autorului)