Prin anul 1994, un anume Vasile Voloșin, din satul ucrainean Poroșcovo, s-a întors acasă cu o "cutiuță miraculoasă". Era dintre primii localnici ce depășeau hotarele așezării, după destrămarea URSS. Săraci la limita supraviețuirii, sătenii s-au adunat în jurul acelei "cășcuțe" stranii, din care ieșeau voci străine din alte țări. De-acolo, de la primul "tranzistor" pe care-l văzuseră vreodată în viața lor, au auzit ei, pe-un post numit "Radio România", o limbă asemănătoare cu a lor. Și cântece populare ce le înfierbântau inima și cărora le pricepeau cuvintele. Clipa în care au aflat că există un neam pe pământ ce vorbește același grai pe care ei îl vorbeau de secole a fost un moment istoric al comunității de "volohi" din Poroșcovo. Cu toate astea, până acum câțiva ani, niciunul dintre ei nu știa unde se află această "țară mamă", darămite, să fi fost vreodată în ea...
"Ne îmbucurăm că ați vinit, frați!..."
Români care nu au auzit niciodată de România. Vechi, uitați undeva departe, între granițele a patru țări străine, și-au păstrat limba ca printr-un miracol, trăind de secole absolut rupți de lume, fără biserică și școală, după legile lor ancestrale. Ți-e imposibil să crezi. Trecusem, de peste două sute de kilometri, de granița ucraineană, lăsasem de mult în urmă ultimele sate românești din dreapta Tisei, dincolo de munți. Ne cufundam pieziș, tot mai spre miazănoapte, în Ucraina profundă și parcă fără sfârșit, în partea ei cea mai apuseană, dinspre hotarele cu Slovacia, Ungaria și Polonia, pe drumuri proaste și nesemnalizate, păstrând mereu în minte vorbele lui Ioan Botoș, românul de dincolo de Tisa, care a descoperit această "insulă de vlahi", în urmă cu cincisprezece ani, și care luptă neobosit, prin asociațiile sale, pentru drepturile românilor din Ucraina: "O să vă fie greu, fără traducător de rusă...". Sau pe cele ale profesorului universitar dr. Ilie Gherheș, unul dintre primii istorici care i-a cercetat, prin anul 2002: "Este foarte periculos. Aveți grijă. Nici să nu rostiți pe-acolo numele satului «Poroșcovo». Nimeni dintre ucraineni n-o să vă ajute, n-o să vă îndrume. Ba dimpotrivă, o să aveți necazuri...".
Orașe tot mai îndepărtate. Khust, Mukachevo, Perecin, un Ujgorod imens, cufundat cu totul în beznă... Abia a doua zi cutezăm să pornim spre acel Poroshkovo, satul ascuns între culmile parcă îmblănite cu fagi ale Carpaților Păduroși, despre care aflasem că e o adevărată "capitală" a volohilor din Transcarpatia. La drumul mare, în "țenter", nimeni nu-ți poate spune dacă-n preajmă ar putea fi... români. "?????????"... Case mari, trufașe, tăcute, în fața cărora ucrainenii ridică din umeri. Doar prin telefon suntem ghidați s-o luăm spre dreapta, pe-o uliță desfundată de pământ, și apoi s-o facem la stânga, pe-o alta și mai mică, undeva către codri. Acolo, la sfârșitul caselor de piatră, într-o curbă a drumeagului noroios, ne așteaptă un anume Vasile Lacatuș, pitit în umbra unor salcâmi, temător parcă să facă orice pas spre noi, în "partea ucraineană" a așezării. E îmbrăcat sărăcăcios, într-o hăinuță de piele roasă și-un pantalon de costum peticit. Se vede că "s-a împărățit" (îmbrăcat frumos) special, cu ocazia vizitei noastre, că e emoționat tare la vederea unei mașini cu număr de România. Coborâm și ne îndreptăm spre el, stânjeniți, încercând un "Bună ziua!" în românește. Imediat, omulețul ne răspunde, cu următoarele cuvinte: "Sănătoooși! Să fiți sănătoooși! Bună ziua și binele ați venit! Ne îmbucurăm că ați vinit, frați!...". Ne face semne grăbite s-o luăm după el, pe uliță, care după colț se lărgește brusc, pornind spre un noian nesfârșit de case scunde și pricăjite, din chirpici sau cărămidă netencuită, învălmășite una-ntr-alta, de parcă s-ar fi fortificat, cândva, înaintea unei primejdii. "E! Iată, tabără nostră dragă, unde noi rumânii trăim!...". Rămânem încremeniți în mijlocul străzii. Înaintea noastră, o vânzoleală ca de Ev Mediu. De-a lungul acestui drum, plin de oameni, se întinde o sărăcie teribilă, amestecată c-o bucurie exuberantă, ce efectiv îți copleșesc simțurile. Trec cai, căruțe, latră câini slăbănogi, se zbenguie copii, nefiresc de mulți copii mici, desculți și năuciți de sărăcie - zeci, sute - venind spre noi, ca înspre o minune. 2.000 de "rumâni" trăiesc înaintea ochilor noștri! Am trecut de "granița ucraineană" a satului Poroșcovo, dincolo de care totul se schimbă. Pășim ca spre o altă lume... O lume încă necunoscută a românilor...
"Eștem volohi de la început, am păzit limba nostră"
"Tabără", da. Așa e numit azi locul acesta, căci, într-adevăr, ca-ntr-un lagăr și-au dus traiul dintotdeauna volohii. Marginalizați și discriminați de ucraineni, uitați acolo în neștiință, doar fiindcă erau "altfel", fiindcă s-au încăpățânat să vorbească această limbă ?iudată, pe care n-o pricepea nimeni, despre care nici ei înșiși n-au știut secole întregi de unde provine. Vin toți spre noi ca să ne atingă, să ne privească de-aproape, de parcă am fi de-adevăratelea niște sfinți mult așteptați, abia coborâți pe pământ. Își dau coate unul altuia, își șoptesc complice vești despre noi. "Sănătooși!... Sănătooși!...", ne răspund aidoma, când îi salutăm. "Iși, tot rumâni! Tuturinde (peste tot) îi tot zonă de rumâni!", ne zice același Vasile Lacatuș, omul ce avea să ne devină călăuză în cele două zile cât aveam să stăm doar între acești stranii "frați" ai noștri. E un fel de "lider" al lor, știe pe toată lumea, chiar și pe volohii celorlalte sate din împrejurimi. Și suntem uluiți mereu, de cât de bine ne înțelegem cu acești oameni. "E!, grăim rumânește, na cum să nuuu?!... Am păzit limba nostră.... Eștem volohi de la început, de la moșii și didu (bunicii) noști!... Numa iși al fo', n-am plecat arindinea (în altă parte)...". Așa zic toți. Suntem după două zile de călătorie, la peste 1.000 de kilometri depărtare de București. Până în urmă cu câțiva ani, niciunul dintre rumânii de aici nu auzise vreodată de București, de România, nici măcar de românii ucraineni de pe malul Tisei sau de la Cernăuți.
"Rumân iește? Frate iește!"
Baba Maria are 82 de ani și e cea mai bătrână din toată comunitatea de volohi din Ucraina. ?alcă apăsat, dinspre celălalt capăt al satului, împingându-se într-un toiag cu care desparte în două marea de copilime care îi iese în cale. Oamenii o prețuiesc, o respectă. E de pe vremea lui Ciuba, Gusti, Bondi, Bîtca, Tirița, vechii volohi ce au legat, cândva, așezarea... Strigă la femeile tinere de peste drum să-i aducă un scaun, să stăm la soare oleacă. "Rumân iește? Frate iește!", zâmbește știrb baba Maria, apoi ne pupă și ne trage la pieptul ei. "No șăzî șî tu, șăzi oleacă! Sufletu' (inima) mă doare, mijlocu' mă doare, urechile rău mă junghe. Șăzî, frate...".
- Baba Maria, ce sunt volohii? Cum ați ajuns voi aici?
- Volohii rumâni îs. Iși s-o pomenit. Mulți o vint "de pă Cehuri" (Cehia), eram volohi de-acolo. Șasă ai (ani) aveam când o vint tata cu mine de pă Cehi. Mama d'iși era, din Poroșcovo, el o vint după ea. Eu în Praha m-am născut, tîrgu hăl mare. Ai auzit, ai fost?
- Deci, tata din Cehia era tot voloh?
- E (da)! Grăia cu mama rumânește. Tata troși (coveți) fășea, linguri. Știi ce-s linguri, troci? No, frate.Troaca, troaca. (se bucură că știm cuvintele rostite de ea)
- Când ai venit aici, în Poroșcovo, cu părinții, lumea vorbea și atunci tot ca dumneata?
- No? No? Păi cum? Vorbea rumânește. D-iși, din Poroșcovo mi-am luvat și eu a meu vom (om, soț). Treișizeci de ani îs de când "s-o culcat" (a murit). Și-am avut cu el unșprizeci cupii. Canaloș Vasile îi zicea. Și io îs Canaloș Maria Iosefina. No, așe! Să trăiți încă o dată cât io, frații mei, Dumniezo să v-alduiască!
Un miracol al supraviețuirii
"Îmi zice Marița Voloșin, mă duc pă cinzeșitrii de ai și iși m-am născut. Av tresiprezeci cupii și douășapte de onucúri (nepoți)!... Mama, tata, bunicii, tot pravitu' (neamul) nostru tot iși o fo'. După a meu vom, mă scriu tot Voloșin... Noi am păzit limba, c-am grăit noi între noi aca' (acasă). Noi n-am știut că îs și alții rumâni care grăiesc în rumână, numa' până șe-o vint aicea rumânii, așa ca voi... Na, vovă plașe-ve cum grăim noi? Pricepeți oarecă cevare?..."
Marița arată întocmai ca o gospodină de-a noastră, îmbrobodită, c-un sfeter pe spate, cam mult îmbătrânită, după cele 13 nașteri și multele necazuri, trăite, la fel ca toate femeile volohe. Dar e atât de veselă, de exuberantă, înconjurată de nepoții ei blonzi și pistruiați, încât, stând doar puțin între acești oameni, îți dai seama că toate greutățile pot, pur și simplu, să nu mai existe. Așa s-a fixat o lege a pământului - îmi explică Vasile Lacatuș - ca femeile să "rodească" mulți prunci. Sub blestem, să nu îi lepede nicicând. Nu se știe de când sau de ce, căci până nu demult, oamenii ăștia nu au avut, efectiv, nicio religie care să le-o interzică. Și nici acum foarte mulți nu au. "Așa s-o vrut moșii noști, ca să nu pierim", zice. Un instinct ca de trib, al păstrării seminției, ca să statornicească pe loc cât mai mulți urmași, lăsând cu jurământ ca toți - absolut toți! - să-și învețe copiii în casă limba română și să nu se amestece cu alte neamuri. N-au avut altă soluție, în acest pinten de Ucraină, înfipt între trei țări străine. Ca să nu dispară. Ca să se știe de ei.
Astăzi, din cei peste 2.000 de volohi din Poroșcovo, 1.200 sunt copii. O medie de opt-zece copii la o casă - satul cu cea mai mare natalitate din Ucraina, o adevărată "ciudățenie" a mapamondului. Dintre toți locuitorii, cel mult 100 sunt "gramotni" (știu să scrie și să citească). Multe case n-au nici apă curentă, fântâni, lumină electrică - autoritățile ucrainene "au avut grijă" să înlesnească asta. N-au auzit de computere, telefoane mobile, mulți dintre copii nici n-au văzut vreodată o ciocolată. O altă lege, lăsată "de la moși" - cununiile să nu se desfacă. Foarte rar vreun voloh a divorțat sau s-a recăsătorit vreodată. Dacă o familie are mai puțin de patru copii, înseamnă că ori n-au apucat să îi facă, ori unul dintre soți a murit. Un vechi cod moral stăpânește relațiile dintre ei, înăuntrul tuturor satelor volohe. Să nu se înșele în interiorul comunității. Să se ajute necondiționat. Să se țină aproape. S-au descoperit până acum 11 sate românești în împrejurimile Poroșcovului (care e cel mai mare și însemnat). Unele destul de departe, la aproape 100 de kilometri. Toate având, însă, aceeași limbă, aceleași obiceiuri și legi ale lor. Un adevărat "miracol" al supraviețuirii unei comunități și a unei limbi, după cum s-au pronunțat toți specialiștii cu care am vorbit. Abia știind astea, când îi privești pe acești oameni sărmani, ce vin spre tine pe ulița cea mare, te înfiori: de-adevăratelea, fiecare dintre ei este "un erou". Un supraviețuitor. Fiindcă "au păzit" atâta vreme limba asta, care nu le-a adus altceva decât necazuri.
Au aflat, în sfârșit, că au țară
Vin tot mai mulți. Suntem înconjurați de copii, de gospodine înflăcărate, căci bărbații sunt plecați cu munca, la pădure sau "la sămănat de croampe". "Na, biruiți să prișepéți ce noi grăim?", ne întreabă, hohotind de bucurie, când aud că pricepem, că pricepem tot. Ne aflăm chiar în inima "taberei", în fața singurei prăvălii de aici - una rudimentară, doar cu alimente de bază - aparținând unui voloh ceva mai înstărit, pe care-l cheamă tot Vasile, dar căruia toți îi zic "Birău". "El îi Birăul nostru, care ține tabăru' nostru", spun, arătând cu mâna spre un bărbățel "harnic" (gras), ce stă în tinda magazinului, proaspăt bărbierit, cu brațele încrucișate pe piept, ca un staroste. Asta, deoarece i-a ajutat pe mulți, le-a dat mereu pe datorie, "pită", "mălai", "oloi", "curechi", "vouvă" (ouă), fiindcă e stăpânul cailor cei mai frumoși din sat, dar mai ales fiindcă în anul 2005, a fost cel dintâi voloh care a pășit vreodată în România. A fost acesta un alt "moment istoric" pentru întreaga comunitate. El și nevasta lui, Maria, au trecut hotarul doar câteva zile, până în Baia Mare și Sighet, dar oamenii i-au așteptat acasă ca pe niște mesageri din alte lumi. Cei doi au fost purtați de Ioan Botoș (președintele Uniunii Inter-regionale a Românilor din Ucraina - "Dacia") pe la toate oficialitățile băimărene, ajungând cu ei până la Palatul Administrativ și prefectul județului. Abia când cei doi s-au întors și le-au povestit ce-au văzut, au început și ei să înțeleagă că au, în sfârșit, un "acasă". "Meream cu drumu' și vedeam pă stradă vomini (oamenii) cum grăiesc tuturinghea (pretutindeni) rumânește, așa ca cum vii iși la noi", își amintește mormăit "Birăul", străduindu-se să se țină bărbat, să-și stăpânească emoțiile. "Tot era acolo numa' o limbă. Nu mai multe limbe, ca iși. Până atuncea noi n-am știut că ește țara noastră, că ește prezidentu' a nostru. Gândeam că suntem lăpădați de la toți...".
Stăm cu oamenii aceștia în mijlocul lor și ne simțim atât de bine, molipsindu-ne de la fericirea lor... Le împărțim copiilor ciocolate aduse de la Ujgorod, pe care aceștia le strâng la piept, ca pe adevărate tezaure, fugind pe uliță ca să le molfăie cu frații lor. Ne amuzăm de cuvinte, cum zic ei "apă arsă", în loc de fiartă, "lapte verde", în loc de crud, "deal", în loc de munte, "nevastă", în loc de noră (cei cu mulți copii însurați au și câte șapte-opt "neveste"), că "femeia rodește" și "pomii nasc" fructe mândre... Pe mai toți îi cheamă cu nume pur românești - Vasile, Ion, Mihai, Radu, Petru, Maria, așa-s scriși și-n acte, așa se prezintă și familia Canaloș: "Iancu și Leana", muierea având 54 de ani, el cu 2 ani "mai bătrân" (mai mare) decât ea. Împreună au 12 copii. Zici că-s luați de-undeva din satele noastre de moți, după înfățișare și purtări, nu se plâng de nimic, decât că "ucrainenii nu ne plac rău pă noi", că "ei ne îngână pe noi!", așa cum zic mai toți consătenii lor. Chiar acum câteva săptămâni - zicea Leana - "a mea fătuță de șapte ai o mărs la școală și niște ficiorași de ucraineni o împins-o într-o râpă, acolea. O țuțurat-o de păr și i-a zis: «Volohă înhimată (murdară)!» Trii luni de zile cupila o zăcut în pat, s-o tare cutulit. M-am dus la învățătoră și n-o făcut nimic, o zâs că feciorașii în adevăr o zâs așa. Nu mai pot s-o slobod la școală, că cupila se teme. Îi slabă, micuteoancă... Toți cupiii pățăsc așa!". Vasile Lacatuș, omul nostru, întărește spusele Leanei. El este de cinci ani un fel de diacon la noua biserică baptistă - prima instituție românească înființată vreodată aici. Dar care, din nefericire, se află spre "partea ucraineană" a satului. De-atunci, au fost supuși unor presiuni sporite - înjurați de la porți, scuipați, adesea îmbrânciți când treceau spre "adunarea" aceea a lor. Profitând de analfabetismul lor, le-au pus în seamă o mulțime de tâlhării, trimițându-i în pușcărie chiar și pentru un braț de lemne luat din pădure. "Da, iește razniță între noi. Cupiii noștri nu-s lăsați să se ridice. Noi n-am avut nicicând funcție, bun sirvici, că n-am știut carte. De-aceea n-am ieșit niciodată din sat - ne-o fost rușine. Niciunu' n-o fost la Occident, n-o biruit să iasă din țară. Numa-n Kazahstan, când era SSSR-ul, atâta am fost duși noi, la troică. Așa o fost și cu cupiii mei: profesórii nu vinea la ei, le pune note mici, îi lasă acolo și nu-i ascultă deloc. Și dacă cupiii ridică mâna la clasă, parcă nu-i avug (aud). Cupiii noștri n-au niciun dor să mai vie la școală, dacă toți îi îngână...".
Dar răul a avut și o parte de bine. Aceasta a fost "șansa istorică a volohilor" de a-și păstra limba, ne spusese profesorul Ilie Ghergheș: "Că au fost discriminați, marginalizați. Dacă ucrainenii nu-i prigoneau, dacă nu erau așa «zărăstiți» (săraci), dacă măcar vreunul ar fi avut vreo funcție socială, dacă erau acceptați la biserica pravoslavnică și, mai ales, dacă făceau școală, păi ăștia erau slavizați de mult. Nici n-am mai fi auzit astăzi că au fost pe acolo volohii...".
Cea mai mare teamă a ucrainenilor din Poroșcovo este că, în scurtă vreme, aceștia îi vor depăși numeric (ei sunt azi 3.000). Că astfel vor putea pretinde drepturi și chiar funcții de conducere în comună. Că, după atâtea vizite din România, la următorul recensământ (ultimul a avut loc tocmai în anul 2001 și-au fost trecuți toți ucraineni, căci etnia "voloh" nu există) toți se vor declara români. Căci, în sfârșit, au aflat că au și ei o țară. Au aflat "cine sunt".
Vlahi veniți dinspre apus!
Și totuși, cine sunt ei? Au fost aici dintotdeauna sau au venit de undeva? Nu există înscrisuri, căci înaintașii lor au fost analfabeți și asupriți mereu. Nimeni nu s-a interesat de ei, până prin anii 2000, iar ucrainenii n-au avut interesul să-i promoveze. Nu au relicve, zidiri. La "timitiu'" (cimitirul) ucrainean, înțelegem cu greu că majoritatea volohilor care-au fost îngropați aici nu și-au permis cruci de piatră și că cele din lemn, sărăcăcioase, au putrezit. Dar că au fost mulți. "Sute, mii", ne zice un fel de crâsnic. La fel cum au natalitatea foarte ridicată, tot așa e și mortalitatea. Mor de tineri, din cauza greutăților și supărărilor, astfel că astăzi comunitatea pur și simplu nu are bătrâni. Există doar două persoane cu vârste peste 65-70 de ani: baba Maria, cu care vorbisem la intrarea în sat, și uncheșul Mihai Canaloș, care are acum 79 de ani. Atât. Baba Maria ne spusese că ei au venit "de pe Cehuri", fapt susținut și de alți volohi, care-au aflat asta de la moșii lor. "Da, graiul lor are asemănări cu cel al vlahilor din Slovacia, din Serbia, Cehia", avea să întărească și dr. Ioan Faiciuc, de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, filiala Cluj, un renumit dialectician ardelean care le-a cercetat limba încă din anii 2000-2001. Așadar, vlahi care au venit dinspre apus spre răsărit, fiind deja acolo cu multe veacuri înainte! Asemeni vlahilor pe care reporterii noștri i-au cercetat atâția ani ani în Serbia, Croația, Muntenegru, Ungaria, Polonia... "Sunt «voloși», așa cum le-au spus întotdeauna slovacii vlahilor", ne va zice lingvistul, la întoarcerea în țară. "Ciudat, limba lor nu are nicio legătură cu Maramureșul, deși aceasta e zona românească cea mai apropiată. Niciuna! Cele mai multe asemănări le-am găsit cu moții din Crișana, cu Banatul, cu nordul Hațegului. Așadar, foarte departe de graniță. Slovacii i-au numit Voloșin, ungurii le-au spus Canaloș (lingurar). Astea-s cele mai întâlnite nume de familie. Sunt, probabil, băieși lingurari, care vorbesc o limbă foarte veche. Când zic «băieși», nu înseamnă că au vreo legătură cu țiganii. Precum ați văzut și voi, au alte îndeletniciri, alte însușiri. Denumirile «băieș» sau «rudar» au fost adesea prost înțelese. Ele reprezintă doar împărțiri «după meserii». Volohii au fost oameni care s-au ocupat cu lemnul, cu cioplirea lemnului. Limba s-a păstrat în familie sau ca un argou secret al meseriei. Nu există în dialectul lor nicio particularitate țigănească. Ceea ce m-a uimit e că în Poroșcovo există și o «tabără» de țigani, total separată, dar volohii nu s-au amestecat cu ei. Ba, culmea, sunt mai marginalizați în Ucraina decât țiganii...".
Într-adevăr, văzusem și această parte de sat, cu zecile de case ale țiganilor ucraineni, care habar n-au românește niciunul. Volohii îi numesc "goi", sau "goliți", și suferă mult că sunt porecliți de ucraineni "țigani albi", această etichetă absurdă care-a stat adesea deasupra lor ca un blestem. "Dumniezo s'mă iarte, cum eștem noi «goi»?!", izbucnește bătrânul Mihai Canaloș, arătându-mi "pasportu'" mamei sale, Rada, născută aici în 1909. "Noi iși am fost, pă locu'nostru! Iși ne-o rodit pă noi moșii hăi de demult. Noi nu 'ștem ca goii, învățați astăzi iși, peste-o lună-n altă parte. Noi am fost cu lemnu'. Am lucrat numa' lemn d-iși, din padurile ale noastre. Nu ne-am mutat nichiri (nicăieri)!", mai zice cel mai bătrân bărbat din sat, dându-ne să privim ultimele linguri pe care a mai avut puterea să le cioplească. I le cumpărăm, ca și cum am fi martori la stingerea unicei tradiții a acestei seminții urgisite.
Așadar, au stat pe loc. Așa zic puținii bătrâni. Cei "de pe Cehii" s-au întors acasă la cei care nu s-au mișcat de aici. Așa zice și "ucraineanul român" Ioan Botoș, care a avut acces la arhivele cetății Mukachevo și a descoperit că în anul 1364, au fost înființate aici zece puncte de grăniceri, în care au fost aduși militari... "volohi"! Tot în aceeași perioadă, în zona Poroșcovo, au fost înființate alte șapte puncte de grăniceri, compuse tot din volohi băieși. Istoricul Ilie Ghergheș susține ipoteza lui Botoș: "Cu toată responsabilitatea istoricului, care am studiat graiuri vechi, am predat paleografie la Universitate, mă pot pronunța că e vorba de cel puțin anii 1400-1500, dacă nu mai demult. E o limbă care se vorbea la noi, în Ardeal, acum 150 de ani. Nu neapărat în Poroșcovo. Acolo, ei s-au mai amestecat, am auzit că unii s-au mai căsătorit și cu cei din cartierul țigănesc, ba și cu ucraineni. Graiul lor s-a amestecat cu slavisme, cu cuvinte pe care le-au mai luat de la moldovenii cu care au lucrat cândva în Kazakhstan... Au fost mult influențați și de românii din România, care i-au vizitat în ultima vreme. Când am fost la ei prima dată, vorbeau o limbă mult mai rudimentară ca azi. Dar sunt cătune prin preajmă, în munți, care nici nu au fost descoperite încă. Deși am fost probabil primul istoric care i-a văzut, pot spune că cercetarea volohilor e și azi abia la începuturi...".
Dor de România
Simer, Râmeți (Remetea), Camianița, Svaleauca, Obaua, Vâjnița, Dolha (Dolga), Mircea... Sunt unsprezece sate din jurul Poroșcovului, unde au fost descoperite până acum comunități de volohi în Transcarpatia. Peste 10.000 de "rumâni", găsiți nu demult între culmile astea blajine ale Carpaților Păduroși, foarte puțin cunoscuți astăzi. Zece mii!... Și, cel mai probabil, încă mai sunt. Căci niciodată n-au fost cercetați sau "inventariați" cumsecade, ci doar văzuți în viteză de "echipe" sporadice de români, ce nu s-au abătut prea mult de la drumul mare.
Mircea... Tocmai pe drumul spre Lvov, la peste 50 de kilometri de Poroșcovo... Un pâlc de bordeie bătrâne, văruite-n albastru, urgisite la marginea satului pe-o coamă de deal și bătrânul așezării, Petru Canaloș, care și-a ținut un fel de genealogie a "pravitului" său, ajungând cu memoria până la două veacuri în urmă. La Râmeți, doar o "vuliță" de rumâni a mai rămas, în mijlocul ucrainenilor. Limba e mai slabă, ba unii, precum Larisa Canaloș, zic că suntem primii români din România pe care i-a văzut în viața ei, în afară de pastorul cernăuțean Ioan Pătraș, baptistul patriot, care de 5 ani se străduie să-i sprijine și să le redeștepte limba. Astăzi, volohii din Transcarpatia cel mai mult își doresc o școală în limba română. Au început să simtă, să înțeleagă în adâncurile sufletelor, că ceva îi leagă de alte ținuturi decât astea. Și e atâta dragoste în satele astea, "ceva" ce ne înduioșează până la lacrimi și parc-ai vrea mereu să mai stai, să-i auzi, să-i ajuți... Când o asculți pe Iula Voloșin cântându-ne în fața porții ei din Râmeți, un cântec vechi, cu care s-a pomenit de copilă: "Tu muiere, tu bolândă/ Nu ședea-n țară străină/ Du-te-acasă, fierbi și mâncă/ și te pun-te și te culcă... Dirima, dirima mea/ Fă dirima cum îi vrea/ Da' de-oi fi în țara mea...". Când îl auzi pe Vasile Lacatuș, cel de-al doilea voloh din istorie care a fost vreodată în România, zicând cum a plâns când a trecut pe jos podul de la Sighet, pe pământ românesc... Sau pe bătrânul Mihai Canaloș, înțeleptul din Poroșcovo, care ne zice, înainte de plecare, sărutându-ne, c-ar vrea ca toți românii să vină aici, la el, în căsuța aceea scundă, cu două odăi, în care-au trăit bunicii și părinții săi, în care a crescut apoi unsprezece copii și optzeci de nepoți și strănepoți. Întocmai acestea sunt cuvintele sale, la despărțire, cu care-aveam să rămânem în suflet încă mult timp: "SĂ ZICEȚI ACOLO, LA RUMÂNIA, CĂ TOȚI ROMÂNII SĂ VINĂ AICI, LA MIHAI CANALOȘ, ȘI-NTR-O CASĂ TOȚI OM TRĂI! SĂ ZICEȚI CĂ SÂNJELE-A LU' MEU ÎI RUMÂNESC. NUMA' RUMÂNESC ÎI. NO, AȘE. SÂNJELE A LU' MEU N-O FOST RUSESC NIGDA (NICIODATĂ)!".
Lecția de limba română, cu Ira și Milan
Nu întârziasem niciun minut de la întâlnirea cu Ira Voloșin. La 2 fix eram la ușa casei de rugăciune a românilor din Poroșcovo. Dar fata de nici 18 ani începuse deja "lecția", cu cei 20 de copilași care se strânseseră din timp în curte. Sunt mici și gălăgioși, cum sunt copiii și, decât să se lase iarăși cu scandal cu ucrainenii din zonă, mai bine îi bagă în sală și începe un pic mai repede. Încă din curte îi aud deja pe cei mici îngânând-o lung pe Ira. "Mamaaaaa", "tataaaaaa", "caaaa-luuul". Intru tiptil, cu emoții de clasa I, și mă pun în rândul al doilea de bănci. Din primul rând, Natașa, o frumusețe de copil de 8 ani, mă conduce, pas cu pas, cu privirea. Are în ochi ceva din ghidușia unei premiante care nu tocește niciodată lecțiile. Ne-am împrietenit cu o zi înainte, când i-am vizitat familia, una dintre puținele familii mixte - tatăl rumân, mama ucreaineancă - din Poroșcovo. În casa familiei Husari, limba română e sfântă, ca biblia din care Marina, cea mai mare dintre cei cinci copii, le citește, seara, celorlalți, în limba fraților de dincoace de munți. Nu e de mirare că Natașa e mereu cu mâna pe sus, când e vorba să traducă un cuvânt din ucraineană în română, să recite o poezie.
Sâmbătă de sâmbătă, întâlnirile de la casa de rugăciune baptistă din Poroșcovo urmează același tipar. Așa e de 5 ani de zile, de când Ira, pe atunci o puștoaică ceva mai mare decât Natașa, a asistat la prima lecție ținută de Gabriela, soția pastorului Ioan Pătraș. Născută în România și căsătorită cu Ioan, de loc din Cernăuți, Gabi Pătraș e adevărata profesoară de limba română a comunității de volohi din Ucraina. A terminat Asistența Socială la Oradea, și-a făcut lucrarea de diplomă într-o comunitate de țigani foarte săraci din Bihor, așa că a înțeles, ca nimeni alta, ce trebuie făcut, cât mai degrabă, pentru a ridica amărâta comunitate de volohi din Poroșcovo. "Cartea pe primul plan, altfel, săracii vor rămâne mereu la meseriile de jos", și-au spus Gabi și Ioan Pătraș, iar de atunci, nu a fost întâlnire în casa de rugăciune, în care să nu îi mai învețe un dram de limbă curată, românească, și să nu-i ajute și încurajeze să se țină de școală pe volohii ei dragi. "Aici, la biserică, ținem vie limba română. Copiii sunt mai deschiși, au învățat să citească în limba română, să cânte. Am început să facem literele, alfabetul latin. Sunt și foarte talentați unii dintre ei. Lui Ernest de două ori i-am arătat alfabetul și l-a învățat!", îmi spune pastorul Ioan, bucuros de progresul uimitor pe care l-au făcut mulți dintre cei mici. "Azi sunt fix 5 ani de când ne-am mutat la Poroșcovo. Lucrurile merg înspre bine. Cu sprijin din Elveția, am îmbrăcat și am încălțat 50 de copii, ca să poată merge la școală", spune Ioan Pătraș. "Noi, la biserică, facem cât putem. Dar ar prinde foarte bine un profesor de limba română. Am început niște demersuri și, dacă părinții vor, autoritățile nu s-ar opune. Dar trebuie să vină cineva cu autoritate să facă asta", crede Ioan Pătraș.
Între timp, Gabi Pătraș a făcut ce-a ținut de ea: și-a crescut deja, în numai 5 ani, doi "suplinitori" de frunte, pe Ira și Milan, doi copii frumoși care, azi, când Gabi e plecată, țin lecția de română de la pupitrul de la care predică pastorul Ioan. Copii care se învață unii pe alții limba română, care se corectează unii pe alții și care deprind rotunjimile literelor din alfabetul latin. E greu cu 20 de copii, e și mai greu cu ceilalți încă vreo zece, care vin pe parcursul orei, dar Ira are o răbdare de neclintit. "Ce am scris aici pe tablă?". "Va-caaa!". "Va-caaaaa!", îi răspunde puștimea din clasă. "În română e ca și la noi, vaca. Dar mai e și vita, care tot vacă înseamnă", le spune Ira, iar copiii o ascultă cu gura căscată. Repetă de cincizeci de ori, dacă e cazul, până când și cel mai aiurit ori mai adormit copil bagă la cap. Pe cei mai neastâmpărați îi mai dojenește, pe cei mai activi, ca Natașa, îi premiază cu buline în carnețelul lui Milan și cu bomboane aduse de la oraș.
Ira va împlini îndată 18 ani. La vârsta ei, cele mai multe dintre prietenele din Poroșcovo sunt măritate și au deja doi-trei copii. Dar Ira visează o altă viață. Vrea să fie ca Gabi și ca Ioan, oameni cu carte și cu meserii frumoase. Anul acesta va termina postliceala sanitară din Ujgorod. E singura româncă din Poroșcovo care a terminat vreodată un liceu și se bucură că are câteva prietene care vor să i-o ia pe urme. "Au deja 16 ani și nici ele nu s-au măritat, vor să se țină de școală. Nu e ușor. E greu să ții la școală un copil, când ai alte zece guri de hrănit acasă! Dar lumea s-a emancipat mult în ultimii ani, de când au venit Gabi și Ioan Pătraș, de când românii de la Apșa le mai trimit ajutoare și de când români ca noi au venit să vadă de ei".
"Din partea autorităților române ați simțit vreun sprijin?", îl întreb pe Ioan Pătraș. Schimbă subiectul și îmi răspunde abia după minute bune. "A fost pe aici fostul consul de la Cernăuți, au fost ceva reprezentanți la festivalurile de la Apșa, unde am trimis pe cei mai buni copii de la noi. Le-a plăcut cum au recitat ai noștri și le-au dat diplome", spune. "Cam la asta s-a rezumat totul, la diplome...". Până când autoritățile române se vor interesa de viața a peste 10.000 de păstrători de limbă română, copiii din Poroșcovo învață poeziile lui Eminescu de la doi tineri misionari baptiști și de la învățăceii lor, Ira și Milan, doi adolescenți volohi...
BOGDAN LUPESCU
CIPRIAN RUS