Ioana Crețoiu e arhitect, o profesie în care talentul și imaginația trebuie să se sprijine pe cunoștințe tehnice solide, astfel încât realizarea proiectelor să reziste timpului și calamităților. După ieșirea la pensie, bănuiesc - fapt recomandat de neurologi și psihologi pentru menținerea sănătății mentale - și-a găsit o preocupare pe gustul ei, scrisul. Dar nu a făcut-o ca un diletant ci, după cum am văzut în succinta prezentare de pe clapeta cărții, s-a școlit în literatură, în latura ei tehnică, dacă pot spune așa, urmând cursuri de "scriere creativă". În general, scriitorii amatori literaturizează stângaci, vâră sub pielea bătrână a limbajului injecții poetizante, își arată ostentativ "naturelul simțitor" în clișee de compunere școlară sau se pierd în amănunte care nu au relevanță decât pentru ei înșiși. Cursurile de creative writing nu pot face din oricine un prozator, ele furnizează rețete, tehnici și tactici narative. Depinde însă mult și de profesorul care le-a descoperit singur, scriind și citind vreme îndelungată și care își predă propria experiență, cu riscul de a produce doar imitatori. Nu e cazul Ioanei Crețoiu ("elevă" a lui Cristian Teodorescu), înzestrată cu talent nativ de povestitor și care a învățat probabil de la profesorul ei să scrie despre ce știe mai bine, despre lumea românească din anii '50 și până azi, cunoscută nemijlocit. O lume contemplată în biais, cum se spune în croitorie, oblic față de direcția firelor țesăturii, cu incizii în diferite medii sociale: rural, urban, intelectual, artistic, funcționăresc etc. Pentru cititorii tineri, ceea ce am trăit noi în secolul trecut poate părea dintr-un timp îndepărtat, străin lor, care nu-i interesează. Ioana Crețoiu are însă în prozele sale scurte și instinct artistic, și putere de seducție, astfel încât cititorul vârstnic să recunoască acea realitate, iar cel tânăr să fie tentat să și-o imagineze. Sideful amintirilor personale, depus în straturi, irizează frumos suprafața prozei cu o aparentă simplitate-sinceritate atrăgătoare. Captivează în primul rând adevărul de viață al povestirii, fie că e vorba de adaptarea la mediu a omului mediu, între bitum și pădure, despre supunere și neascultare în circumstanțele dictaturii comuniste, despre neurastenia politică românească de după 1989, despre înstrăinarea dintre părinți și copiii lor plecați în lume, azi "când lumea li-e deschisă", sau despre bronzajul mental din vacanța la mare... Prozatoarea știe cum și cât să întindă pânza albă pe care proiectează scurtmetrajul și să-ți ofere ceva memorabil înainte de a stinge brusc proiectorul, astfel încât secvențe sau doar cadre semnificative, filmate cu ochi atent la detaliu, să te urmărească și după punctul final al povestirii. Pe lângă anecdote care au hazul lor realist (Agaricus Campestris sau Salată orientală), pe lângă recurentul peisaj montan recompus ca o nostalgie a libertății și comuniunii cu natura, mi-au plăcut în mod special, ca reușite literare, Sfârșitul verii, Dealul văduvelor și O poveste cu statui. Volumul de debut al Ioanei Crețoiu are darul de a-și contamina cititorul cu plăcerea de a scrie a autoarei. Variat ca subiecte, deci deloc plicticos, el vorbește, prin însumarea de fapte mărunte, despre spiritul și mentalitatea unor timpuri, de ieri și de azi, mai legate între ele decât s-ar zice.