Cei doi jurnaliști francezi sunt de mulți ani corespondenți din Turcia, prima pentru "Le Figaro", al doilea pentru "Le Monde", ziare cu orientări diferite. La împlinirea unui secol de la genocidul armenilor din Imperiul Otoman, ei și-au propus să investigheze împreună, din perspectiva actuală, raporturile dintre comunitățile turcă și armeană, atitudinea lor față de cumplitele evenimente din 1915. Masacrarea armenilor, motivată în timpul Primului Război de un presupus sprijin al acestora pentru armatele rusești aflate în ofensivă în Anatolia orientală, a fost primul etnocid din istoria modernă și o prevestire a Holocaustului nazist. La 24 aprilie 1915, guvernul "Junilor turci" care împinsese Imperiul Otoman în război alături de Germania și Austro-Ungaria a decis strămutarea întregii comunități armene din zonele de conflict în deșertul sirian, pentru a-i întrerupe orice posibilă deschidere spre puterile creștine (Rusia, Franța, Anglia) angrenate în război. "Argumentul" - care seamănă cu motivația nazistă a unei conspirații evreiești mondiale ce trebuia lichidată prin exterminarea tuturor evreilor - a dus la uciderea a 1.500.000 de armeni și la migrația sau convertirea la islamism a altor sute și sute de mii. "Junii turci" au inițiat astfel un amplu proces de "purificare etnică". Atacuri împotriva creștinilor (care reprezentau 30% din populația Imperiului) mai fuseseră și până atunci, dar sultanii otomani nu împinseseră lucrurile atât de departe fiindcă prin impozitarea diferențiată a creștinilor - pătura cea mai întreprinzătoare în comerț și industrie - își asigurau principala sursă de venituri. Etnocidul armean a fost însoțit de jaful proprietăților comunității și de confiscarea averilor membrilor ei în folosul funcționărimii otomane. Înfrângerea și dispariția Imperiului, înființarea Republicii Turcia sub conducerea lui Mustafa Kemal, supranumit Atatürk, nu a schimbat situația, kemalismul prelungind politica genocidară prin naționalizarea tuturor proprietăților armenești în scopul fortificării firavei burghezii turcești a epocii.
"Turcizarea" și-a avut așadar originea într-o crimă colectivă care i-a solidarizat pe beneficiarii ei în negarea evidentei vinovății. Mai mult, ideologia naționalistă kemalistă a prezentat victimele genocidului armean ca pe niște agresori și trădători. Cei doi jurnaliști francezi, profesioniști de marcă, reconstituie la fața locului, printr-o serie de reportaje și mărturii, cum s-au petrecut faptele, care e situația fostelor proprietăți armenești și cum au evoluat armenii convertiți sub amenințarea morții. Republica laică a lui Atatürk nu a abrogat islamizarea forțată, idealul ei fiind o națiune turcă omogenă, în care religia să joace totuși rolul de liant. Marchand și Perrier au cercetat substraturile memoriei colective turcești și armenești, descoperind că, și după un secol de la genocid, armenii sunt segregați și suspectați, iar turcii refuză să-și asume uciderea în masă înfăptuită de strămoșii lor otomani. E drept că nu toți: există străluciți intelectuali turci (între ei și laureatul Nobel pentru literatură Orhan Pamuk) care se pronunță public pentru recunoașterea vinei și restabilirea adevărului istoric. Dar guvernele turcești actuale și partidele naționaliste nu vor, atât din motive materiale (despăgubirile ar fi uriașe), cât și din motive ideologice. Ele vor să impună ideea că națiunea turcă e omogenă, fără minorități etnice, deși realitatea e alta (kurzii din Turcia - cam 20% din populație - sunt, ca și în cazul armenilor de odinioară, victime ale unei conjuncturi istorice care face ca Occidentul să susțină actuala ordine a statului). Totuși, arată ziariștii francezi, adevărul despre masacrul colectiv al armenilor din 1915 nu mai poate fi ocultat iar trecerea de la kemalism la neo-otomanismul actualei guvernări a lui Erdogan îi face pe mulți dintre armenii turcizați să-și asume originea și să ceară o recunoaștere a diferențierii lor în interiorul societății. Turcia, care aspiră la admiterea în UE, va trebui să admită până la urmă că genocidul armenilor e un fapt istoric dovedit și, prin dreptul la propria identitate acordat minorităților, să blocheze posibilitatea repetării unor asemenea orori.