La români, fiecare sărbătoare este însoțită de ritualuri străvechi, de practici specifice, nerepetabile cu alte ocazii. Și nicio altă sărbătoare din calendarul popular nu este atât de bogată în tradiții ca Paștele. Toate aceste obiceiuri, păstrate cu sfințenie și duse mai departe din generație în generație, ne redeșteaptă în suflete emoțiile copilăriei. Pregătirile din Săptămâna Mare, începând cu gătirea casei și vopsitul ouălor, pregătirea colacilor și a coșului cu bucate dus la biserică pentru a fi sfințit aprind în noi amintiri cu miresme proaspete și curate...
Înțeleasă ca o "renaștere", Învierea la români este un semnal luminos, care dezleagă tot ce este urât, rău și întunecat, aducând asupra întregii lumi dragoste de viață, nădejde, bucurie, sănătate, iertare, bunătate, binefacere, pace în suflete și iubire. De Paști, oamenii își dau mâna și se îmbrățișează pentru a se șterge orice umbră de neiubire dintre ei.
În acest spațiu purificat, în toate casele creștinilor, îmbrăcate de sărbătoare... se aude, se vede și se simte că "Mântuitorul a înviat!".
Ouăle încondeiate
Povestea spune că "Într-o zi, Maica Domnului mergea pe drum cu pruncul Iisus. Acesta a întrebat-o:
- Mamă, ce sunt acestea?
- Găini, dragul mamei!
- Găinilor, găinilor, blagoslovite să fiți și blagoslovit să fie oul vostru, iar când va da Dumnezeu și vom ajunge Paștile, fiecare om, cât de nevoiaș ar fi, să aibă măcar câteva ouă roșii".
Frumusețea ouălor încondeiate de la noi nu-și găsește pereche în niciun alt loc din lume. Din cele mai vechi timpuri, oul a fost considerat ca simbol al creației, al rodniciei și al soarelui, purtător a tot ce crește pe pământ. El a rămas ca simbol al vieții și al reînvierii naturii. Biserica creștină a adoptat oul ca simbol al Mântuitorului care, ieșind din mormânt, s-a întors la viață. În satele românești, încondeiatul ouălor se îmbină cu numeroase credințe și obiceiuri precreștine. Pentru a juca rolul de substitut ritual al personajului sacru, oul este ales la "Miezul Păresimilor" (ziua de miercuri din mijlocul Postului Mare), este fiert și gătit (colorat și încondeiat) în "Săptămâna Patimilor", în ziua de Joia Mare, este gătit pentru a fi ucis, prin lovire violentă în cap și mâncat, sacramental, în ziua de Paști, în semn și garanție de renaștere.
De când se colorează ouăle?
Niciun document scris nu indică data de la care colorează românii ouăle. Obiceiul a fost practicat de strămoșii noștri din timpuri străvechi și a fost continuat de cei de după ei, care s-au creștinat. Cea mai veche mențiune o găsim în amintirile lui Antonio Maria del Chiaro Fiorentino, secretarul particular al domnitorului Constantin Brâncoveanu. El a admirat culoarea ouălor, care era ca aurul, de unde unii cercetători au tras concluzia că ouăle respective erau vopsite cu foi de ceapă. În amintirile sale sunt descrise obiceiurile de Paște, de la Curtea Domnească din București. El spune că "principesa primește în apartamentul ei pe preoți, cărora le sărută mâna, apoi le dăruiește câte o năframă brodată, iar boierilor și jupâneselor le dăruiește câte două ouă încondeiate, artă în care femeile valahe sunt mari artiste".
În Moldova se face amintire despre ouăle de Paști în "Cronica scrisă" a lui Gheorgache, al doilea logofăt, în Iași, în anul 1762, sub titlul "Cronica ce are întru sine vechi și nouă a Prea Înalților Domni", în care se spune că, pe vremea lui Antioh Vodă, s-a oprit "trasul la vale", obicei care îngăduia ca, în ziua de Paști, să se ude cu apă unii pe alții, și aceia care voiau să scape de această neplăcere se împăcau cu trăgătorii, dându-le acestora pască și ouă.
Cercetătorii din epocile mai noi, români sau străini, relevă răspândirea largă a meșteșugului, după unii, fără egal pe continentul european și, în același timp, artă fără pereche a țărăncii românce care, "din gând, fără niciun izvod", adică numai din imaginația sa, fără niciun model în față, creează, printr-o bogăție de motive și prin culori delicate, armonioase și calde, exemplare unice, de o mare valoare artistică.
"Cap" cu "cap" și "dos" cu "dos"
Pe tot cuprinsul țării noastre, românii ciocnesc ouăle de Paști. Se ciocnesc numai ouă roșii. Dacă ai ciocni ouă albe, ai face bube mari cât oul. Ciocnitul se face după un anumit ceremonial, fără nicio abatere. Oul are trei părți: vârful care se numește "cap", partea opusă vârfului se numește "dos", iar părțile laterale se numesc "coaste". Capul familiei ia două ouă roșii, dă unul din ele soției și zice: "Hristos a înviat!", soția îi dă răspunsul cuvenit: "Adevărat a înviat!", după care o invită să ciocnească, zicând cuvintele: "Hai să ciocnim ouă, ca să ajungem și la anul Paști frumoase, iar după moarte să ne vedem în cer!".
În ziua de Paști se ciocnesc numai "cap" cu "cap", a doua zi, luni, se poate ciocni "cap" cu "dos", iar în zilele următoare, "dos" cu "dos". După ce au ciocnit soții, urmează părinții cu copiii, părinții cu celelalte rude, prietenii sau cunoștințele.
În Basarabia este obiceiul ca oul spart să fie mâncat, iar cojile să fie aruncate pe pământ, pentru fertilizarea holdelor, viilor și livezilor, sau în apele curgătoare, pentru a da de veste blajinilor că a sosit Paștele. Ouăle încondeiate la Paște se puneau în hrana animalelor și păsărilor sau se păstrau pentru vrăji și descântece.
De unde vine obiceiul încondeiatului?
Minunate legende izvorâte din fantezia și evlavia poporului nostru circulă în legătură cu acest frumos obicei de a încondeia oul de Paști.
* Se zice că după ce Maica Domnului a născut pe Iisus Hristos, jidovii voiră să pună numaidecât mâna pe dânsa și pe fiul său, ca să-i curme firul vieții. Maica Domnului, auzind despre aceasta, luă pe Iisus în brațe și prinse a fugi cu dânsul încotro o duceau ochii și picioarele. Jidovii, după dânsa, și cât pe ce s-o prindă. Maica Domnului, însă, ca să n-o poată prinde, aruncă în urma sa ouă roșii. Urmăritorii, ajungând la ouă și văzând că sunt roșii, se opreau, le ridicau de jos, se uitau la ele și nu se puteau mira destul de frumusețea lor.
* Se zice că atunci când nu s-or mai face ouă roșii va fi sfârșitul lumii. Românii din Munții Apuseni spun că "Anticrist are de ros un lanț mare, și când l-a găta, atunci îi mai gata cu lumea. Dar copiii umblă cu ouă roșii și el se uită la ele și-și uită de muncă, iar într-aceea, lanțul iar se îngroașă și lumea mai scapă un an de potop. Când însă oamenii n-or mai înroși ouă de Paști, atunci lumea se va potopi".
* O legendă de la Mânăstirea Humorului spune că pe când se afla Domnul nostru Iisus Hristos răstignit pe cruce, și neîmpăcații săi dușmani îl necăjeau și îl batjocoreau, Maica Domnului, făcându-i-se milă de fiul său, luă un coș plin cu ouă, se duse cu el la jidovi și, închinându-li-l, îi rugă să înceteze a-l mai chinui. Răutăcioși și neîndurați, jidovii, în loc s-o asculte și să li se facă și lor milă de Iisus Hristos și să înceteze a-l năpăstui, începură a-l batjocori și mai tare, iar când acesta le ceru să-i dea apă de băut, îi deteră în batjocură oțet și urzici. Maica Domnului, văzând aceasta, puse coșul cu ouăle lângă cruce și începu a plânge în hohot, de se cutremura cămașa de pe dânsa. Stând coșul lângă cruce, curgea din mâinile și picioarele lui Iisus sângele șiroi. În scurt timp, o parte din ouă se împroșcară și se împestrițară, iar o parte se umplură așa de tare de sânge, că se făcură toate roșii, ca și când ar fi fost vopsite. De atunci, în amintirea răstignirii Lui, se fac ouă roșii. După ce a înviat Iisus, Maica Lui a fost cea dintâi care a făcut ouă roșii și le-a împărțit spunând: "Hristos a înviat!".
* Cele dintâi ouă roșii le-a făcut, după cum spune o altă legendă, Maria Magdalena, pentru a procura bucurii surorilor și rudelor sale. Ea a dat fiecăreia câte un ou, adresându-le cuvintele: "Hristos a înviat!". Toate îi răspunseră: "Adevărat a înviat!".
Apă, ouă și argint
* Oul roșu apără recoltele de ploaia cu piatră. În mod special, pentru ca podgoriile să rodească, să fie ferite de calamități naturale, agricultorii îngroapă un ou roșu în vie.
* Primul ou se vopsește în roșu închis și se numește "norocul copiilor" sau merișor. Acest ou se păstrează în camera copiilor ca să-i ferească de rele. "Merișorul" se pune, la ceas de cumpănă, la căpătâiul copilului bolnav.
* Există o datină veche pentru sporul și sănătatea familiei: într-un lighean se pun un ou roșu (în unele locuri, chiar două) și o monedă de argint. Deasupra se toarnă apă proaspătă de la fântână, adusă chiar atunci. Toți ai casei se spală pe rând, dându-și oul cel roșu peste obraz și zicând: "Să fiu sănătos (sănătoasă) și obrazul să-mi fie roșu ca oul. Toți să mă dorească și să mă aștepte, așa cum sunt așteptate ouăle roșii de Paști. Să fiu iubită (iubit), ca ouăle în zilele de Paști". După aceea, luând fiecare piesă de argint în mână și dând cu dânsa de asemenea peste față, se zice: "Să fiu mândru (mândră) și curat (curată) ca argintul". Fetele mai adaugă și cuvintele: "Să trec la joc din mână în mână ca și banul; să fiu ușoară precum cojile de ouă, care trec plutind pe apă".
* În unele locuri se pun în lighean și crenguțe de busuioc. Se zice că aceia care se spală astfel vor fi onorați precum busuiocul.
* Pentru ca dorințele mari să se împlinească este bine ca orice credincios să meargă la nouă biserici și să împartă nouă ouă roșii la nouă copii săraci.
* Simbol al Învierii lui Hristos, ouăle de Paști sunt în același timp o promisiune a Învierii pentru toți morții. În acest sens trebuie înțeles obiceiul - întâlnit pe întreg teritoriul românesc - de a împărți pentru morți (în unele locuri, de a da peste mormânt) în zilele de Paști, ouă roșii.
* Ouăle roșii marchează deopotrivă Învierea lui Hristos și reînvierea naturii, deci începutul unui nou ciclu, deschis de venirea primăverii, dar și de sărbătoarea Paștilor.
* Oul este considerat un agent magic, fertilizator, prin însuși faptul că este generator de viață. Oul se îngroapă la pragul casei, împreună cu ramuri verzi. În noaptea de Înviere, toți ai casei, la întoarcerea de la biserică, trebuie să atingă cu piciorul locul în care se află oul. Astfel se dorește sănătate, belșug și prosperitate pentru întreaga familie.
* Cel dintâi lucru la care ne gândim când luăm în mână oul roșu de Paște este să rostim, fără șovăire, sau să răspundem cu emoție:
- "Hristos a înviat!".
- "Adevărat a înviat!".
Credințe străvechi
* Există credința că Raiul se deschide în noaptea Învierii și rămâne deschis timp de șapte zile, până la Duminica Tomii, sau chiar până la Înălțarea Domnului și Rusalii. Din această cauză, în toate bisericile se scoate ușa din mijloc a altarului, "Ușa Raiului", și se pune deoparte toată Săptămâna Luminată.
* Cine moare în ziua de Paști sau în Săptămâna Luminată merge de-a dreptul în Rai.
* Cine se naște în aceste zile va fi norocos toată viața.
* Cine nu merge la biserică în noaptea de Înviere va petrece tot anul în nevoi, necazuri și boli.
* Cine merge la biserică va avea noroc, sănătate și bucurie tot anul.
* În cele trei zile de Paști, masa creștinilor stă întinsă și oricine intră în casă este poftit să stea la masă, așa cum este obiceiul din vechime.
* O tradiție veche de sute de ani este să se aprindă în noaptea de Înviere "focurile de veghe". Ele vor arde toată noaptea. În jurul lor vor sta oamenii din sat, care vor povesti pilde și fapte din viața Mântuitorului. Cei tineri vor sări peste foc, pentru ca farmecele vrăjitoarelor să nu aibă nicio putere asupra lor.
* O credință foarte veche este aceea că-i vor asuda mâinile tot anul aceluia care va lua sare în mână în ziua de Paști.
* Când te întorci de la Înviere, întâi să pui mâna pe clanța ușii, sau pe orice bucată de fier rece și să zici: "Cum nu nădușește fierul și e rece, așa să nu nădușească mâinile mele tot anul la lucru".
* În ziua de Paști să pui mâna mai întâi pe o piatră.
* La cele două mari sărbători, Crăciunul și Paștele, întâi să mănânci pește sau pasăre, ca să fii ușor ca pasărea și vioi ca peștele.
* Lumânarea cu care se aduce lumină de la biserică să fie aprinsă în fața icoanelor, pe timp de furtună. În felul acesta, casa este păzită de tunet și trăsnet. Cu ea se face semnul crucii în partea de sus a porții sau a ușii. Oamenii socoteau trecerea anilor după aceste cruci.
* Tot cu această lumânare să-ți înconjori animalele din bătătură.
* Din anafura de la Paști se va lua câte o înghițitură la vreme de boală.
* Oamenii de la țară pun anafură și în sarea vitelor, pentru sănătatea lor.
* În unele zone este obiceiul ca oamenii să aducă la biserică cocoși albi. Aceștia sunt aduși pentru a vesti miezul nopții și atunci când ei încep să cânte, e semn că Mântuitorul a înviat. Omul al cărui cocoș a cântat primul are noroc tot anul și la păsări, și la recoltă. După ce cântă, cocoșii sunt împărțiți oamenilor săraci.
* După slujba de Înviere, pe drumul spre casă, cei care se întâlneau se sărutau. Este semn de bucurie, dar și de mare împăcare.
* Înainte de a se așeza la masă, cei tineri trebuie să sărute mâna tatălui, mamei, socrilor, precum și a celorlalți bătrâni. Femeia va săruta mâna bărbatului, pentru că el este stâlpul casei, iar el o va săruta pe ambii obraji.
* Dacă vrei să scapi peste an de insecte, când vii de la biserică, să te așezi pe prag și să spui: "Să se mănânce purice pe purice, furnică pe furnică și toate lighioanele să se mănânce una pe alta".
* Să nu dormi în ziua de Paști, căci altfel vei dormi tot anul.
* Ca să nu-ți mănânce păsările sămânța, să arunci peste semănături pască de la Paști.
* Sămânța pentru semănat să fie stropită cu agheasmă, iar în saci să se pună sfințituri de la Paști: coji de ouă, slănină sfințită și pască.
* La seceriș, în primul snop secerat, se pune un ou de Paști și o pâine, ca un avans pentru recolta viitoare.
* Florile, ca să fie frumoase, se seamănă în joia și sâmbăta Paștilor.
* Ca să nu ți se fure din câmp, să nu dai nimic din casă în Sâmbăta Paștilor.
Prof. GABRIELA BARBU