- Tocmai s-a încheiat cea de-a 11-a ediție "Sighișoara Blues Festival". Ați avut săli arhipline, fără să vă faceți deloc publicitate. Care este secretul unui asemenea succes?
- A fost o nebunie! Nici noi nu ne explicăm, mai ales că mediatizarea a fost minimă, dar ne bucurăm. Sunt și oameni care vin la festival de 11 ani, de la prima ediție. Îi știm și ne știu, vin din toată țara - din Galați, Brașov, Focșani, Satu Mare sau București. S-a creat o asemenea intimitate cu ei, încât vor aceeași cameră la același hotel și același loc în sală. De-asta se și vând foarte repede biletele. E un lucru frumos, până la urmă, să știi că te duci într-un loc unde nu poți să ai alte surprize decât, eventual, unele plăcute, din partea artiștilor invitați. Secretul ar putea să fie că în fața unui public fidelizat, nu ne permitem să facem nici cel mai mic rabat de la standardele de calitate. Și mai avem de partea noastră și orașul ăsta minunat, în care lumea se simte bine.
- Au fost amatori care nu au mai găsit bilete. V-ați gândit să vă mutați într-o locație mai generoasă ca spațiu? Unele voci spun că și un stadion s-ar umple cu ușurință la acest festival.
- Dacă l-am muta în alt spațiu, festivalul probabil că și-ar pierde jumătate din farmec. Calitatea evenimentului rămâne certitudine și pentru anul viitor. Deja i-am obișnuit pe oameni cu un anumit standard și nu ai cum să vii mai jos de propria ștachetă. Nu vrem să mutam festivalul pe stadion sau într-un spațiu mai mare. Dimensiunea este mereu în detrimentul calității. Noi ne-am propus un festival în care muzica să fie aproape de oameni și să fie o relație a publicului cu scena, așa cum era în America, prin anii '40, prin cluburi și săli mici. Cum ar fi să te duci la un concert ca cel de anul acesta, cu Boo Boo Davis, și să îl vezi doar pe un ecran, pentru că sunt zece mii de oameni între tine și scenă? E un fiasco, te-ai dus degeaba. La noi era așa de aproape, că îți venea să pui mâna pe el. E altă relație cu publicul. Ăsta e și motivul pentru care vor fi mereu probleme cu locurile. E genul de festival care merge cu casa închisă cu două luni înainte. Preferăm să facem compromisul la numărul de bilete vândute, decât la dimensiune.
- A fost prima ediție la care nu s-a mai fumat, nici în foaier și nici la tradiționalele "concerte de după concert" din pivnița Hotelului Sighișoara. Nu s-a plâns nimeni?
- Ai fi tentat să zici, uite și România a devenit o țară civilizată, nu mai suntem barbari, nu se mai fumează în locuri publice. Oamenii s-au simțit la fel de bine. Cine a vrut să fumeze a ieșit afară. Dar eu aș interpreta altfel situația. Suntem obligați la o supușenie care nu duce la nimic. Lasă-mă pe mine să hotărăsc dacă vreau să fiu sănătos! E în aparență o chestie constructivă, dar de fapt nu înseamnă nimic, pentru că se face cu forța. Trădează doar lipsă de opinie față de o problemă, o supușenie față de o regulă impusă. Acum e vorba despre fumat, mâine o să ni se impună altceva, dar mecanismul e același. Oricum, lumea s-a simțit bine și așa.
- Anul trecut vi s-a reproșat că nu aveți pe scena festivalului și artiști români. Cum a fost ediția asta în care, iată, ați avut și o trupă din România?
- E o întrebare un pic tendențioasă. Noi nu avem nimic împotriva artiștilor români. Noi promovăm valori. De câte ori aceste valori s-au regăsit și pe scena blues-ului din România, au fost invitați și pe scena noastră. Asta nu o spun eu acum, se poate vedea negru pe alb în istoricul festivalului. Din păcate, în ultima vreme, scena de blues din România este tot mai subțire și tot mai puțin consecventă. Practic, blues-ul care se cântă la noi este tot mai mult de conjunctură sau de cluburi, ceva foarte restrâns. În aceste condiții, e greu să găsești artiști români la standardele impuse de festival, dar de câte ori ei vor fi convingători, vor fi prezenți la Sighișoara. Așa s-a întâmplat cu Soul Serenade, care au cântat anul acesta în prima seară. Ei au fost recunoscuți și internațional, premiați la "European Blues Challenge" de la Toulouse. Concertul lor a fost bun. Ei cântă genul "roots", ceva ce pare mai simplu, mai sec și mai liniar. Mai au nevoie de timp să se maturizeze și să aibă propria lor personalitate. La ei totul pare corect, parcă din teama de a nu greși partitura, încă nu au larghețea să intervină așa cum ar simți. Altfel, au fost absolut în regulă, ne-am bucurat de prezența lor.
- După ei, în partea a doua a primei seri, a fost un invitat de marcă: Deitra Farr. A fost dificil să convingeți un artist de asemenea calibru să vină la Sighișoara?
- Deitra Farr cântă destul de frecvent în Europa și am avut norocul să vină și la noi. Ea este o reprezentantă a Chicago blues-ului, fiind considerată una din doamnele blues-ului în America. A făcut un concert senzațional, cu sala în picioare.
- În cea de-a doua seară, așteptările au fost la fel de mari. Cap de afiș: consacratul Boo Boo Davis. A fost la înălțimea așteptărilor?
- După părerea mea, a fost cel mai bun concert al ediției din acest an. Boo Boo Davis a făcut un super-spectacol, și toată lumea a fost încântată. E un om care se vede că toată viața nu a cântat decât blues. Discul său de-acum așa se și cheamă, "Old school" (Școala veche). O reprezentație extraordinară, la cei 74 de ani ai săi, un show de peste 90 de minute, în care nu s-a uitat la ceas: a cântat cu plăcere, în fața unui public avizat, fără să încheie brusc. Tot în a doua seară au mai urcat pe scenă și cei de la B.B. & The Blues Shacks, o trupă cu șapte suflători și muzicuță, foarte dinamici, la care sala a fost în extaz. Au fost doi muzicuțiști fantastici, și Boo Boo Davis, și vocalul de la BB.
- O concluzie a acestei ediții?
- Un lucru îmbucurător este publicul tânăr. Dacă în America, pentru blues, publicul e unul trecut de 50 de ani, noi avem mulți tineri în sală și toată lumea a respirat spectacol. Suntem mulțumiți de ceea ce a ieșit, concertele au fost excelente. De-acum noi suntem rodați, știm ce să aducem și ce să facem ca să fie bine. Nu lucrăm nimic pe genunchi. Barbera și-a făcut un obicei din a întreba în fiecare an, de pe scenă, cine este pentru prima oară în sala festivalului. Anul acesta cred că au fost ridicate vreo 15 mâini dintr-o sală arhiplină. În fața unui asemenea public suntem obligați să fim la înălțime.