Astronomii din junglă - DOGONII

Redactia
- Sunt negri, duc o viață tribală, dar cunosc mișcările stelelor mai bine decât astronomii contemporani. Strămoșii lor, care au venit de pe o altă planetă (satelit al lui Sirius), i-au învățat cifrele și tainele stelelor -

Descendenți din seminția Keitas, dogonii locuiesc în Mali (Africa de Vest). După secole de mi­gra­ție lentă, s-au instalat într-o regiune mun­tuoasă, si­tuată pe cursul su­perior al flu­viului Niger, amestecându-se pro­gresiv cu populația locală. Descen­denții acestui trib nomad viețuiesc în prezent în mici sate, în apropiere de falezele Bandiagara. Puțin numeroși - există cam 200.000 - ei trăiesc în ritmul anotimpurilor, ocu­pân­du-se cu agricultura, creșterea animalelor și artiza­na­tul. La dogoni, ritualurile și miturile străvechi sunt foarte prezente, atât în viața de zi cu zi, cât și în nume­roasele ceremonii religioase care le umplu calendarul. Deși viața și uneltele lor sunt foarte simple, poporul lor nu poate fi considerat ca "primitiv" pentru că do­gonii au cunoștințe astronomice uluitoare, a căror origine a rămas un mister.

Originea lumii

Sirius, steaua cea mai importantă din constelația Canis Major, remarcabilă prin excepționala ei stră­lucire, nu pare să aibă nici un secret pentru dogoni, și asta nu de azi, de ieri. Conform învățăturilor lor, în­treaga creație a Universului este legată de o stea, nu­mită Po Tolo, ceea ce în traducere semnifică "stea-să­mânță". În mitologia dogonilor, Po Tolo sim­bolizează începutul fiecărui lucru. Cunoscută de astronomi drept steaua Sirius B, care o însoțește în evoluția ei pe stră­lucitoarea Sirius A, ea este numită "pitica albă". Do­gonii știu că Po Tolo posedă o masă foarte mare, dis­proporționată în raport cu mărimea sa. Conform spu­selor lor, această densitate se dato­rează unui metal ne­cunoscut pe Terra, numit sagala.
Bogăția detaliilor as­tro­­nomice legate de siste­mul Sirius este ui­mi­toare. Dogonii sunt ca­pabili, de pildă, să explice că orbi­tele descrise de Si­rius A și Sirius B formează o elipsă, Sirius A fiind unul dintre punctele focale ale aces­teia. Astronomia occi­den­tală a avansat această ipoteză abia la începutul secolului al XVII-lea! A trebuit să apară Johannes Kepler, pentru a se afla că planetele și celelalte corpuri celeste nu evo­luează în sfere per­fecte... O altă revelație ui­mi­toare: dogonii afir­mă că lui Si­rius B îi tre­buie 50 de ani pentru a efec­tua o rotație completă în ju­rul lui Sirius A. Ei bine, as­tro­nomia modernă a cal­culat că perioada sa orbi­tală ar fi de 50,04 ani... La fel de surprin­ză­toare e afir­ma­ția lor că Sirius B se ro­tește în jurul propriei sale axe, această rotație având durata unui an terestru. Astro­no­mia modernă nu a ajuns deocamdată la aceeași con­cluzie; unii cercetători afirmă că ar putea fi posibil, în vreme ce alții resping această ipoteză, susținând că perioada rotației trebuie să fie cu mult mai lungă pentru o stea atât de mică.

Steaua misterioasă

Dar cea mai ui­mi­toare "teorie" dogonică rezidă în afirmația că în sistemul lui Sirius ar exista un al treilea corp celest. Ei numesc acest corp, care încă nu a fost identificat de astronomia modernă, "Emme Ya", sau "femeia-sorgho" (sorgho este o plan­tă tropicală). Conform pă­rerii lor, ar fi vorba fie de o mică stea, ce po­sedă doar o singură planetă pe orbită, fie des­pre o planetă cu un satelit ma­re. Adepții mo­derni ai acestei convingeri an­ces­trale au bo­tezat această stea "Sirius C", deși încă nu avem nici o do­vadă științifică a existenței sale.
Etnologii își pun în­trebări privind originea acestor fabuloase cunoș­tințe astronomice. Se pare că ele pro­vin de la stră­mo­șii do­go­nilor care co­lo­nizaseră o parte din Africa de Nord, unde în prezent se află Libia. Herodot arată că în epoca respectivă ei se numeau Gara­man­­tieni, nume format de la Garamas, fii ai zeiței pământ-mamă Gaia. Scrie­rile vechi gre­­cești pomenesc des­­pre strania fasci­na­ție a dogo­nilor pentru cifre, pe care o asea­mă­nă cu știința ve­ci­nilor egip­teni, foarte versați în astronomie.
Aceste aserțiuni se po­trivesc cu spusele pre­oților do­goni, care pretind că tribul lor posedă aceste cunoștințe de mai multe secole, transmise prin tradiția orală și secretă, cu mult înainte ca astronomii occidentali să și le însușească, la rândul lor.

Jumătate oameni, jumătate pești

Dar să-i ascultăm și pe dogoni, care au propria teorie privind origi­nalitatea cunoștințelor lor. Conform unei legende locale, strămoșii lor primiseră aceste daruri științifice de la niște amfibieni extra­te­reștri, numiți "Nommos", fii ai "apei și ai cuvân­tului", re­pre­zentați prin niște ființe hermafrodite.
Aparent fantezistă, te­za extratereștrilor am­fibieni este totuși întărită de detalii regăsite la alte civilizații care s-au dez­voltat în acea perioadă. Astfel, repre­zentarea "Nommos"-ilor în arta dogonilor se asea­mănă uimitor de bine cu Oanes, demonul cu coadă de pește al babilonienilor, cu Ea, creatura amfi­biană a Akkadienilor sau cu zeița Isis, pe care egip­tenii o reprezentau sub forma unei sirene. Un alt punct comun: toate aceste divinități sunt zei ai originilor.

Nava fantomă

În legendele dogonilor, Nommos-ii ar fi venit din sistemul Sirius, mai exact de pe Po Tolo (adică Sirius B), la bordul unei nave care era însoțită de un zgomot teribil, "ca cel al vân­tului dezlănțuit". Această mașină zbu­rătoare a sărit de mai multe ori înainte de a ate­riza, ca o piatră ce ricoșează deasupra apei, arând pă­mântul și emițând "rotocoale de sânge". În ace­lași timp, dogonii evocă apariția con­co­mi­tentă a unui astru nou, care strălucea la oa­re­care distanță, descriere ce ar putea fi inter­pretată ca vi­ziunea unei "nave-mamă", gata să intervină da­că ar fi fost nevoie.

Mărturie europeană

Legendele dogonilor au determinat doi et­no­logi francezi - Germaine Dieterlen și Mar­­cel Griaule - să trăiască în mijlocul dogonilor mai mulți ani, reușind să câștige încrederea pre­oților locali. Aceștia au acceptat să le dezvăluie cunoștințelor lor, amestecate cu credințe religioase. În 1950, Dieterlen și Griaule au pu­blicat un studiu în care scoteau la iveală, pentru prima dată, cunoștințele astronomice seculare ale do­gonilor. În 1965, a apărut Vulpea palidă (Le Renard pâle), o operă consacrată culturii și miturilor do­go­nilor. Începută de Griaule, ea a fost terminată - du­pă decesul prematur al acestuia - de colega sa, Dieterlen.

Astronomii împotriva etnologilor

Numeroși sceptici, precum Carl Sagan, Ian Rid­path, James Oberg sau Ronald Story, pun sub semnul întrebării pretinsa vechime a științei dogonilor. Ei înclină spre următoarea ipoteză: exploratorii, veniți în Africa din Europa sau din America în cursul ulti­melor două secole, le-au furnizat dogonilor noi informații despre Sirius (ca și când cei sosiți abia așteptau să poarte discuții astronomice cu niște negri în pielea goală!). Abia atunci aceștia au asimilat aceste informații cosmologiei lor. În emisiunea "Ho­rizon", difuzată de BBC, Germaine Dieterlen s-a opus acestui punct de vedere, aducând în sprijinul afirmațiilor sale un desen dogon al sistemului Sirius, vechi de peste 500 de ani! Iar cunoștințele dogonilor au fost descoperite de occidentali abia în secolul XX. Însă, deși vechimea dogonilor nu mai este pusă la îndoială, nu există niciun argument rațional care să ne permită să înțelegem cum au reușit ei să dobân­dească aceste cunoștințe. Din păcate, astronomii nu se mai interesează de Sirius. Ei ar trebui să do­ve­dească mai multă curiozitate față de indiciile con­ținute în tradițiile dogonilor și să încerce să le dezlege misterul.

ANALIZĂ
Sistemul Sirius


Cunoscut și sub numele de "steaua câinelui", Sirius este astrul cel mai important din constelația Canis Major. El este de 21 de ori mai luminos decât Soarele și, deși este situat la 8,6 ani-lumină de sis­temul nostru solar, este perfect vizibil de pe Terra. Si­rius era cunoscută de astronomii Egiptului an­tic, ca și satelitul său mai mic, Sirius B. Cu toate acestea, astronomia modernă nu a redescoperit-o decât recent. Prima fotografie reușită a acestei stele a fost obținută abia în 1970. De 27.000 de ori mai densă decât soarele, Sirius B emite foarte puțină lumină, fiind eclipsată de Sirius A, a cărei strălucire este de 10.000 de ori mai puter­nică.

LIVIU ȘUTEU