Am mai scris aici despre bucuria de a descoperi scriitori necunoscuți mie, a căror personalitate mă umple de admirație. Cea mai recentă revelație de acest fel e Kamel Daoud, jurnalist și prozator algerian născut în 1970, care s-a impus mai întâi ca un cronicar caustic, ludic și curajos în "Le Quotidien d'Oran". A scris acolo, între altele, că "islamismul, ca și automobilele, merge cu petrol", că "Arabia Saudită e un producător de energie fosilă și de gândire fosilă", iar după atacul de la "Charlie Hebdo", că între un desenator și un ucigaș, el alege desenatorul. Cronicile zilnice au stârnit furia islamiștilor, imamii salafiști emițând contra lui o fatwa, o condamnare la moarte. În ciuda amenințărilor și a presiunilor regimului care vrea să-l împingă la exil, a rămas în Algeria, fiindcă "libertatea e tot ce am și nimeni nu are dreptul să o negocieze în numele meu". Cu toate riscurile, Kamel Daoud a ales să-și exercite spiritul critic și influența dinăuntru, să continue să apere libertatea individuală de presiunea dogmelor religioase și politice, fiindcă în țara lui nu are doar detractori fanatici, ci și susținători, în special printre intelectuali, care sunt în consens cu el când scrie: "Ei ucid în numele unei cărți, eu mă apăr în numele altor cărți". S-ar fi putut stabili, ca alți musulmani care privilegiază valorile individuale și rațiunea, în Franța, unde romanul pe care vi-l recomand azi a obținut în 2014 Premiul Goncourt pentru debut. Am crezut că distincția i-a fost acordată din motive conjuncturale, dar, citindu-l, am înțeles că scriitorul algerian o merită din plin pentru valoarea lui literară. Pentru a putea aprecia frumusețea romanului, ar trebui să citiți întâi, dacă n-ați făcut-o până acum, "Străinul" lui Albert Camus, care de aproape 75 de ani nu încetează să fie comentat ca o mare operă din patrimoniul literar universal. Puteți ajunge la romanul camusian și după lectura "contraanchetei", dar ați pierde niște nuanțe de virtuozitate compozițională și de stil preluate din capodopera lui Camus. Se vede limpede că Daoud e fascinat de predecesorul lui, de care îl leagă peste timp copilăria în mediile sărace din Algeria, o mamă analfabetă, mediul natural și mai ales o căutare etică în care se conjugă dificultatea de a găsi un sens propriei vieți cu sentimentul absurdului. "Cazul Meursault, contraanchetă" e un roman al memoriei coloniale traumatizate, dar și al nevoii de a scăpa de sub umbra ei, căci această istorie franco-algeriană, în cultul morților, devalorizează prezentul celor vii, inculcându-le ideea că au datorii față de trecut și culpabilizându-i că nu-și răzbună martirii. Kamel Daoud a pornit de la observația că, în "Străinul", arabul pe care îl ucide pe plajă Meursault în 1942 nu are nume propriu. Pentru a contrabalansa anonimatul victimei, romancierul de azi îi construiește o identitate - Moussa, un tânăr simplu din cartierele mizere ale Algerului, o familie cu o formidabilă mamă tradițională și un frate mai mic, un mediu social. Povestirea sobră, la persoana întâi, îi aparține acestui frate mai mic și e o versiune dinspre partea lumii maghrebine a indiferenței față de Celălalt, într-un sistem de vase comunicante cu romanul lui Camus. Gratuitatea inadmisibilă a morții lui Moussa e răzbunată după 20 de ani, în zilele cuceririi independenței Algeriei, când naratorul ucide un francez oarecare, dar cu nume propriu. Crima absurdă îl transformă pe ucigaș într-un Străin, cu același gol sufletesc și indiferență la toate ca ale lui Meursault, un antierou pasiv și resemnat. Cu o admirabilă știință a compoziției, romanul reconstruiește a posteriori evenimentele, iar relația naratorului cu mama lui, cu religia, cu limba maternă și cu franceza, cu femeia pe care ar fi putut-o iubi, cu vinul, cu autoritățile au semnificații ce transgresează subtil povestea spre reflecție filosofică.