Profesorul Miron Bogdan este unul dintre cei mai importanți medici ai României de azi. Zilele acestea, m-a primit la Clinica de Pneumologie pe care o conduce în cadrul Institutului "Marius Nasta" din București. Un om cordial și distins, cum îl știam de mult, ca vechi prieten de familie. Un perete al cabinetului său era acoperit cu icoane. "Mă întăresc în fața suferinței de lângă mine, pe care mă străduiesc zi și noapte să o vindec", mi-a spus, văzâdu-mi privirea ațintită pe sfinții din jurul lui. După care am vorbit pe îndelete, impresionat de erudiția sa strălucitoare și de credința în Dumnezeu. O personalitate exemplară, dintr-o familie de personalități exemplare ce au marcat, fiecare în parte, destinul României.
Misterul trupului și preoția lăuntrică
- Domnule profesor, faceți parte dintr-o familie cu o ascendență excepțională. Sunteți văr primar cu marele și regretatul Ioan Petru Culianu, iar bunicul dvs. a fost chimist și academician. Cu o asemenea carte de vizită intelectuală, medicina n-a însemnat prea puțin?
- Aproape niciodată nu mi-am pus problema să aleg altceva! În liceu, am descoperit o carte de genetică; era în 1963, și dezghețul de după desovietizare făcuse ca genetica să fie considerată știință adevărată, nu amăgire burgheză. Așa am decis să fac medicina. Pentru genetică. Și cu genetica am rămas, până în anul 4, când am întâlnit un asistent universitar, pe dr. Ștefăniță Tănăsean. După un stagiu incandescent de trei luni de medicină internă, cu el, la spitalul Colentina, n-am mai avut dubii: drumul meu era în medicina internă. Pe urmă, am avut șansa să fiu îndrumat de trei mari maeștri și patroni de medicină: profesorii Radu Păun și Leonida Gherasim și profesorul francez Pierre Deroux. Și iată că acum sunt profesor universitar și șeful Clinicii de Pneumologie de la Institutul Național de Pneumoftiziologie "Marius Nasta". În 1994-1996, am fost profesor de pneumologie la Paris, și când m-am întors, legământul meu a fost să fac să se nască și aici ceva comparabil cu ceea văzusem acolo. Dumnezeu m-a auzit și acum lucrez cu o echipă prestigioasă de șapte-opt medici. Ne nevoim într-un spital vechi, un fost sanatoriu, dar oferta noastră este de factură europeană. E ceva extraordinar față de acum 20 de ani.
- Descrieți-ne o scenă, pentru acomodare...
- Uneori ne întâlnim într-o echipă multidisciplinară. Pneumologi, chirurgi toracici eminenți, cum e prof. Ion Cordoș. Și împreună cu toți ceilalți specialiști, cântărim caz cu caz și căutăm cele mai bune soluții pentru bolnavii noștri. Uneori, demersul e teribil de complex. Se întâmplă că pacienții noștri nu mai pot să ia o decizie, sunt demoralizați. Și aici intervin eu. Prestigiul numelui îți dă o putere pe care o poți pune în slujba pacientului.
- Pe lângă fascinația medicinii, ați ales această meserie și pentru avantajele sale materiale?
- În familia mea, toți avem dimensiunea judecării corecte a banului. Suntem oameni așezați, nu ne-a lipsit banul, dar Dumnezeu ne-a păzit de patima asta. Pe mine niciodată banul nu m-a zdrobit, nu m-a deturnat de la marile mele crezuri.
- Există o fascinație a plămânilor, ca organ? Cum te pot fascina plămânii, încât să le dedici o viață întreagă?
- Aș putea vorbi mult despre aer și respirație, de plămân și pneumă și de duh. Dar prefer să-ți vorbesc despre pneumologie. Ea se ocupă de toate bolile respiratorii și de conexiunile plămânului cu toate organele, în primul rând cu inima și cu patologia cardiovasculară. Are conexiuni majore cu bolile de sânge, de rinichi și ficat. Plămânul are virtutea să se lege extrem de complex cu tot ce înseamnă viață. Și n-am greșit. Mișcarea mea de acum 20 de ani, când am trecut din medicină internă în pneumologie, m-a împlinit. Azi, medicina internă nu mai e o specialitate în sine. Este doar o matrice de gândire medicală. Și dacă vrei să faci performanță la vârf, trebuie să te dedici unei zone în care să excelezi.
- Împreună cu inima, care bate, plămânii, prin respirație, ne dau semne că suntem vii. Un impuls care ne e imprimat de la naștere. Nu credeți că dincolo de realismul anatomiei, există și o magie a organismului?
- Medicina științifică ne oferă mult. Ea e bazată pe dovezi și concepte, pe o cercetare sistematică și e reglementată de reguli. Și toate ne-au făcut să avansăm enorm. Dar, dincolo de ele, este din plin prezent misterul. O celulă nu e doar o sumă de procese biochimice. Poți să descrii circuitele biochimice, dar dincolo de ele, e taina vieții. Taina persoanei, a omului. Iar în spatele tainei persoanei este taina lui Hristos. În tradiția noastră ortodoxă, mesajul cel mare este al Dumnezeului întrupat. Iar Dumnezeu e întrupat ca Dumnezeul personal. De aceea, în spatele omului, este misterul lui Dumnezeu, la care nu mai ai acces decât prin iubire și intuiție. Noi trebuie să contopim erudiția medicinii cu intuiția și iubirea. Asta înseamnă să lucrezi în zone în care de multe ori, eficient e demersul mistic. Ca medic, când abordezi fără vanitate obiectul slujirii tale, poți să ai parte de experiențe care te apropie de limitele existenței.
- Fiind mai aproape de suferință, este doctorul mai aproape și de misterul mistic, la fel ca preotul?
- La noi, la ortodocși, există o tradiție extraordinară: preoția lăuntrică. Fiecare dintre noi suntem preoți lăuntrici. Când se face sfântul botez, mirungerea este și ea o sfântă taină. Dincolo de preoția harică, a preotului care primește taina apostolică a preoției, preoția lăuntrică o capeți prin mirungere. Dar suferința este una dintre marile probleme ale vieții și ale medicinii. Aparent, ea e un accident, dar prin ceea ce vedem noi, medicii, suferința poate fi covârșitoare, dizolvantă. Și există în mesajul creștin o apropiere de suferință, care se inspiră din pătimirile Dumnezeului răstignit pe cruce. Poți gândi suferința și drept Cale a crucii. Golgota fiecăruia. Iar la oamenii bolnavi sau foarte bolnavi, suferința e mult mai tare. Și aici suntem chemați noi, medicii. Nu numai să ușurăm și să tămăduim, ci uneori să încercăm să dăm și un sens suferinței. Dacă poate exista sens pentru suferință. Iar aici trebuie să existe credință. Am cunoscut oameni a căror boală i-a făcut să se înalțe și să elimine bună parte din ce era nesemnificativ în viața lor.
Energiile necreate ale lui Dumnezeu
- E la modă, în ultima vreme, să vorbim despre corp ca despre o sumă de energii...
- Într-un univers plin de energii, ca al nostru, se poate construi și o viziune "energetică" a corpului omenesc. Fizica ne învață că dacă vom coborî suficient de mult într-o particulă de materie, riscăm să derapăm în energie pură. Și astfel, îți poți imagina, fără mari eforturi, că sunt căi de conștientizare și mânuire a acestor energii. Pe de altă parte, în tradiția mistică a Orientului creștin, de la Sfântul Grigorie Palama, există o teologie a energiilor necreate. Dumnezeu este transcendent, e dincolo de orice plăsmuire sau orice adjectiv. Dar cunoașterea de Dumnezeu se face prin energie necreată. La Voroneț, de pildă, există un portret al lui Hristos pe peretele vestic. Și în jurul lui Iisus sunt niște raze aurii. Acelea sunt o reprezentare iconografică a energiilor necreate. E posibil să Îl întâlnești pe Dumnezeu astfel, dar numai cei îmbunătățiți reușesc prin captarea prin inimă a energiilor Sale necreate.
- Mii de mărturii, din toate țările lumii, vorbesc despre uriașa putere de vindecare a rugăciunii. Acceptă știința așa ceva?
- Credința poate vindeca. Indubitabil. Ea poate vindeca și unele leziuni ale trupului. Dar cel mai important este să vindece sufletul. Omul este o ființă complexă, este suflet și spirit în trup. Importantă este nepierderea sufletului. Suferința poate să smintească, să deformeze un om atât de tare sufletește, încât să îl desfigureze. Există ceva extraordinar în teologie. În grecește, chip, se numește "prosopon". Dar prosopon înseamnă și persoană. Iar persoana este nivelul acela spiritual, adânc și unic al fiecărui om. Sigur, e foarte important ca demersul vindecător să se adreseze trupului, cu instrumentele pe care le avem, extrem de puternice, dar trebuie să veghem și ca să nu lăsăm omul să își piardă conștiința de sine, să se dezagrege, să se întineze. Este dreptul lui Iov. Pe el l-au îndemnat să blesteme cerul. Și nu a făcut-o. Și noi, atunci când îndurăm suferințe foarte mari, uneori strigăm acea întrebare narcisiacă: "De ce tocmai eu, Doamne?". Și aici este sensul adânc . Să vezi suferința și boala ca un instrument de readucere pe calea cea mai înaltă a răscumpărării și a vindecării. Și există taumaturgii, persoane foarte sfințite, în care lucrează Duhul Sfânt și care pot vindeca prin rugăciune, dar nu vindecă cu puterea lor, ci cu a lui Hristos. Dar eu sunt un păcătos. Eu știu să fac medicina mea, numită și alopatică, în care, ca slujitor, încerc să primesc, cu nevrednicie, ceva din puterea care nu e a mea.
- Din dialogul cu un medic, nu poate lipsi întrebarea despre cum să trăim sănătos. Care este ecuația sănătății?
- Ecuația sănătății este una de grad foarte înalt, cu numeroase rădăcini raționale și iraționale. Este o ecuație atât de dificilă și complexă, că doar Dumnezeu o cunoaște și o poate rezolva. Noi avem acces doar la câteva rădăcini ale ei. O cheie a sănătății, însă, e armonia. Să trăim în armonie cu spiritul și trupul nostru. Ca la o biserică. Dacă biserica e crăpată și scorojită, rămâne tot biserică. Dar e altfel decât o biserică frumos zugrăvită, cu icoane splendide și trimițătoare la taine, și cu pereți solizi și armonioși. Așa și omul. Trăind armonios, se poate bucura de micile plăceri ale existenței. Și aici, fiecare va găsi calea sa. Dar sigur că nu e bine să bei cu nesăbuință, e bine să nu fumezi, să nu fii sedentar, nu e bine să fii foarte gras și nici lacom. Și nu e bine să fii rău sau să vrei răul altora. Dacă eviți aceste capcane, ai șanse să ajungi la tainele ascunse în tine ale sănătății.
O dinastie strălucitoare care a marcat România
- Sunteți moldovean, la origine, și excelența familiei dvs. confirmă ideea că Moldova naște elite spirituale. Cum se explică, altfel, numărul uriaș de artiști, filosofi, scriitori, istorici, medici, lingviști etc., care s-au născut în Moldova? Vorbim iarăși despre un miraj?
- Pe mine mă definește, înainte de toate, întreaga mea cultură românească. Cum spunea Eliade, ea este cultura limbii în care eu visez. Dar dacă vorbesc de Moldova... Ei, bine, Moldova era înainte mai bogată decât Valahia. A fost mai puțin bântuită de turci, cu tătarii ne-am răfuit mai ușor. Marii boieri moldoveni erau mai bogați decât cei valahi. Iar Moldova a avut și relații foarte puternice cu regatul polon, astfel că elitele moldovenești au fost mai apropiate de Occident. Mult mai ades, feciorii de boieri moldoveni erau trimiși în Italia și în Germania, ca să învețe. Iar când s-au întors, erau oameni cu o anumită viziune și deschidere, cumva neobișnuită pentru vremea aceea. Astfel, în Evul Mediu întârziat din țările române, Moldova era puțin mai cosmopolită și mai occidentalizată. În plus, noi toți, românii, mai avem și o interesantă tradiție religioasă și mistică. Ortodoxia noastră e mai caldă decât cea grecească, mai echilibrată decât cea rusească și mai cultă decât cea din Balcani. Aici sorbim din izvorul nostru. Și mai cu seamă din Moldova sunt atâția sfinți și mistici mari. Ca Sf. Paisie Velicicovschi, care a reînnoit toată viața isihastă în lume. Iar moldovenii sunt și cel mai greu de deznaționalizat. Așa că Moldova e mai deschisă și mai credincioasă. Toate acestea la un loc poate că îi fac pe moldoveni să aibă o înclinare naturală mai puternică spre metafizică, visare și trăire lăuntrică. Și poate de aceea, locul ăsta a dat atâtea genii și talente.
- E momentul să vorbim despre familia dvs.
- Bunicul meu este creatorul chimiei fizice în România. Îl chema Petru Bogdan. Și-a luat doctoratul la Berlin, în 1901, cu Wilhelm Ostwald, care a fost premiant Nobel. La întoarcerea în țară, bunicul a ajuns rapid profesor universitar și apoi rectorul Universității din Iași. A fost și membru al Academiei, într-o epocă în care academician nu devenea oricine. A fost un savant și un om cu viziuni democratice, care la vremea aceea erau considerate mai de stânga. Era prieten cu Constantin Stere și a fost membru fondator al "Vieții Românești". Prima lui soție a fost sora lui Ibrăileanu. După ce ea a murit, mai târziu, s-a căsătorit cu bunica mea. Erau niște oameni din buna burghezie românească.
- Pe ce linie vă înrudiți cu Ioan Petru Culianu?
- Tata era frate cu mama lui Ioan Petru Culianu. Prin urmare, suntem veri primari cu Ioan Petru și cu sora lui, Tereza Culianu-Petrescu. Tereza este soția scriitorului Dan Petrescu și ei doi au editat opera postumă și amplă a lui Culianu.
- Mama a adus, și ea, în familie o zestre strămoșească deosebită?
- Și dinspre mamă am strămoși aparte. Un stră-străbunic de-al meu a fost unul dintre liderii revoluției de la 1848. Îl chema Alexandru Zanne și era prieten și coleg de generație și de făptuire cu Bălcescu și cu Ion Ghica. Mai apoi, fiul său, străbunicul meu, Nicolae Zanne, a fost unul din creatorii industriei moderne românești. Un om abil, care a făcut și investiții extrem de reușite în industrii felurite. Și tot el a fost printre cei care au contribuit la nașterea industriei petroliere românești. Iar asta l-a și făcut foarte bogat. Pe urmă, în a doua lui căsătorie, străbunicul meu a luat de nevastă pe Sophie Capșa, fata lui Grigore Capșa. Și cum Grigore Capșa a avut mare încredere în Nicolae Zanne, el a fost cel care a ridicat celebra Casă Capșa la faima ei maximă. Iar în 1900, tot străbunicul meu a fost președintele pavilionului românesc la Expoziția Universală de la Paris. A fost un atât de mare succes, încât 30 de personalități românești, printre care și el, au primit Legiunea de Onoare.
Petru Culianu - un mister nedezlegat
- Cu un suspin amarnic în suflet pentru dispariția lui prematură și atât de dramatică, v-aș ruga să-l evocați și pe vărul dvs., marele scriitor, filosof și eseist, profesor universitar în America.
- Din păcate, ne-am despărțit foarte dramatic, la 22 de ani. Cu el și cu Tereza, noi am crescut împreună. Ei erau în Iași și eu în București, dar în fiecare vacanță de Crăciun mergeam la Iași. Trăiam Crăciunul acela moldovenesc, în casa de familie de acolo, în familia lărgită. Iar vara, mă duceam iar la Iași o lună de zile, după care mergeam o lună cu ei la Văratec. Casa noastră de la Iași, care fusese a unei familii boierești de la 1780, a fost cumpărată de bunicul meu, rectorul Petru Bogdan. Era în centrul vechi al Iașiului, pe strada Sf. Atanasie, în orașul acesta plin de farmec, care mă fascinează până în ziua de azi... Pentru că la Iași, dincolo de plăcerea de a mă revedea cu verii mei, trăiesc și azi bucuria recuperării unui alt suflet. În Iași sunt străzi cu case vechi care au grădini adânci și nebănuite, ascunse în spatele lor. E un oraș care îți oferă nenumărate șanse să trăiești mistere eliadești. Ca în "La țigănci", și la Iași poți să te pierzi, tiptil, în timp.
- Cum era Culianu la 16 ani?
- Era un tânăr interesant, extrem de studios, rezervat, încântător ca persoană, un adolescent de o căldură și de o candoare autentică. Un băiat care, în liceu și în facultate, lucra și citea 12-14 ore pe zi, fără răgaz. Eu am fost împreună cu el până în anul patru de facultate. Când el a intrat la facultate, a venit la București și atunci ne-am apropiat mai mult. Apropierea dintre noi a fost extrem de profundă și comunicarea la fel. El fiind o personalitate cu totul și cu totul deosebită încă de când era adolescent, sigur că ne-a influențat pe noi, prietenii săi, mai mult decât îl puteam noi influența.
- Îi plăcea să-și împărtășească lecturile?
- Da. Am avut un grup de prieteni în care Culianu era personalitatea radiantă, pivotul în jurul căruia gravitau ceilalți. Era drăguț, deschis și foarte discret.
- Arăta bine?
- Era un bărbat foarte fin, de ajuns de plăcut de femei. Nu era un fustangiu, dar personalitatea lui le atrăgea și le fascina. A și avut legături amoroase, nu puține. Dar toată persoana lui era dincolo de lucrurile astea, mai mult conjuncturale. Iar plecarea lui, de la 22 de ani, cu o bursă, pentru mine a fost extrem de dureroasă. Într-atât de mult, încât am fost lovit de o mică depresie reactivă. Căci eram de aceeași vârstă și legătura noastră se întărise foarte mult.
- Ce preocupări avea Culianu în facultate, în România?
- Preocupările de atunci, ne prindeau și pe noi, prietenii săi apropiați. În 1970-1971, a fost dezghețul acela foarte scurt, așa că au fost permise cursuri la universitate, unde se predau lucruri care până atunci păruseră de neatins sub comunism. Culianu, de pildă, s-a dus la un curs de hindi și sanscrită, la universitate. Am mers și noi. Am avut un prieten cu care am încercat să învăț alfabetul devanagari, am început să citim texte sanscrite și ne-am dus la primele cursuri de introducere în cultura indiană, ale lui Sergiu Al-George. Sau la cursul de introducere în Istoria Religiilor al lui Eliade, unde tot Nene (Ioan Petru Culianu) m-a tras. Și tot pe atunci erau și conferințele antroposofice ale lui George Bălan. George Bălan, care era critic muzical de estetică la Conservator, devenise apostolul antroposofiei lui Steiner în România. Iar antroposofia pentru cei tineri e foarte ispititoare. Nene s-a retras după un an, dar eu am fost destul de implicat și am mai mers un timp la aceste conferințe. Și după ce m-am retras de la ele, a urmat foarte puternica mea conversie ortodoxă. Așa a fost drumul meu. Iar întâlnirile noastre socratice, de băieți de 20-21 de ani, erau extrem de intense. Nu pierdeam vremea. Și erau oameni deosebiți. Eu eram singurul medicinist dintre ei. În rest, toți erau filologi puri și duri.
- Unde vă întâlneați?
- Deseori la mine, pentru că trăiam cu părinții mei, pe lângă Sfânta Vineri, și aveam o cameră a mea. Uneori mergeam și la Nene acasă, stătea pe vechea stradă Turda, acum s-a dărâmat totul acolo. Nu ne întâlneam în cârciumi. Ne vedeam la un pahar de vin, dar nu foarte multe, niciodată alcoolul nu a fost liantul nostru... Pe urmă, după plecarea lui Nene, cu cât a crescut destinul lui, cu atât mai mult primeam vizite "întâmplătoare", când mi se puneau, din senin, întrebări legate de el. Și eu chiar nu mai știam nimic direct de la el, căci sunt un corespondent epistolar destul de leneș și ineficient.
- V-ați mai revăzut după plecarea lui din țară?
- Ne-am mai întâlnit o singură dată, în 1984, după ce plecase din România. A fost singura mea ieșire în Vest, înainte de '89, la un congres european de medicină din Germania. Nene era la Harlingen, în Olanda, profesor de limbi romanice, și a venit la Düsseldorf pentru mine. Am stat împreună 12 ore, de la prânz până seara. Ca să rezistăm, am băut cafele, ceaiuri. O întâlnire covârșitoare.
- Când ați vorbit ultima oară cu Ioan Petru Culianu?
- În 1991, cu o lună înainte de a fi omorât. Mă sunase să-mi spună că vrea să vină în România. M-a întrebat, însă, cum putea să închirieze aici o mașină, pe care să o lase într-un garaj păzit. Îi era teamă să nu fie sabotată. Apoi, l-au ucis. Primise niște amenințări, niște texte și telefoane...
- Cum vă explicați bizareria morții lui?
- Noi, familia, credem că securitatea românească l-a executat. Culianu era un personaj care creștea și risca să devină inconfortabil pentru regimul Iliescu. Și mi-am pus întrebarea dacă nu cumva el putea fi un Vaclav Havel al românilor, cu puternică influență în România. Era un om care și-ar fi putut pune amprenta mai cu seamă pe generația tânără intelectuală. Venea din Statele Unite, era un om foarte realizat acolo, un mare profesor universitar, într-o mare universitate internațională. Un om care creștea văzând cu ochii. Publicase șapte cărți importante, avea o statură intelectuală uriașă. Era și un foarte bun om de condei și pamfletar. Are niște scrieri critice la adresa criptocomunismului de la începutul anilor '90. Culianu era o personalitate care, prin creșterea ei firească, putea fi un pol de referință. Spun toate astea acum, mai detașat. Dar niciodată nu mă voi putea obișnui cu nelegiuirea aceea cumplită. Cercurile oficiale românești de atunci au încercat să împrăștie fumigene: s-a spus că e victima unui grup legionar, tot soiul de aiureli. Toate astea mi-au crescut suspiciunile. Noi eram plini de încredere după decembrie 1989. Cum să-mi imaginez că va fi împușcat Culianu?
- Nu vreau să încheiem acest interviu fără să vă întreb care sunt valorile în care credeți și cum vă păstrați seninătatea, în lumea așa de zbuciumată de azi?
- Cred că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, cred că este Dumnezeu întrupat, cred că oamenii se pot îndumnezei și că e posibil să trăiești într-o anume deplinătate de stare și de mărturie. Și când mă simt poluat și slăbit, mă rog.