Matei Florian
Poarta dintre dincolo și aici
Sunt vise despre care știi prea bine când te trezești că nu au fost doar vise. Vise-oglinzi, în care zgâriat, aburit, ciobit, poți desluși viitorul. Vise-ecou ale unei realități ce stă să se întâmple. O realitate care te pândește, gata să te sfâșie, ca o leoaică tânără. Vise după care te trezești împovărat, purtând greutatea copleșitoare a unui secret. Vise-hărți, mărturii ale unui adevăr mai mare. Vise care rămân cuibărite în tine, pe care le porți mai departe, ascunse de viața care ți se întâmplă, vise cărora trebuie să le dai socoteală, vise care te zgândăresc și mușcă, vise vii, vise ființe, vise de-adevăratelea. Poți să le minți, poți să le negi, poți să le strivești cu realitatea dimineții, poți să le râzi în nas și să le trimiți la culcare, să se ducă învârtindu-se acolo de unde au venit. Pentru că e cumplit de greu să le faci față. Pentru că bietele noastre creiere au uitat să se descurce în hățișurile altor lumi. Pentru că e mai simplu așa. Pentru că ne-am învățat cu un singur fel de realitate, iar orice vine din altă parte ne tulbură, ne copleșește, ne înspăimântă. Pentru că e mai sănătos, pentru că nu vrem. Pentru că ce rost are să visăm Iubirea, dacă dis-de-dimineață se aud claxoane, sonerii, lifturi, iar Ea a dispărut, fără ca măcar să știi unde, cum arată, când o poți întâlni. Îți rămâne tânjirea, îți rămâne greul, îți rămâne un vis care nu se dă dus. Să plece, n-ai nevoie de el, uite ce zi mohorâtă, uite ce traficul lui pește, uite că iar vei întârzia la serviciu. Visul e vis, visul e o prostie, visul e o plăsmuire, visul n-are ce căuta aici, în realitatea noastră. Du-te, dispari, lasă-mă-n pace! Vei pierde, însă. O oglindă, un ecou, o hartă. Dovezile prea puțin lizibile ale unei alte lumi care încearcă să-ți vorbească.
Poate fi, însă, și altfel, poate fi ca în povestea lui Emilio Gauna, eroul romanului "El sue?o de los héroes" (Visând la eroi), publicat de Adolfo Bioy Casares, în 1954. Visul care te smintește, visul care îți orbește realitatea, visul ca singurul motiv pentru a trăi. Femeia cu mască care îți apare în timpul unui carnaval ciudat. Femeia după care vei tânji, fără să știi cum arată de fapt, dacă există sau nu, dacă îți va fi dat să o reîntâlnești, dacă o vei recunoaște. O femeie cu mască, apărută într-un vis ciudat, pentru care îți sacrifici prietenii, căsnicia, viața. Visul-himeră, visul-boală, visul-destin. Emilio Gauna va trăi doar pentru fantasma lui. Iar ea i se arată, la sfârșit, când el trage să moară, își leapădă masca și o vede, o vede cu adevărat. E Ea. Femeia din vis, femeia pentru care a renunțat la tot și toate este soția lui. A avut-o tot timpul lângă el, în cealaltă viață, cea "reală", dar Emilio n-a știut s-o recunoască. Pentru că visul are alte legi decât cele de aici, pentru că o femeie din vis nu poate fi la fel cu una din realitate, pentru că niciodată nu vom putea trăi întocmai ceea ce visăm, pentru că a trăi doar pentru vis, pentru o oglindă, un ecou, o hartă prea puțin lizibile, înseamnă, de fapt, nebunie. Pentru că nu poți suprapune perfect două lumi diferite. Pentru că trebuie să înțelegi că ele doar comunică. Și că visul e poarta, oglinda-ecoul-harta, prin care, uneori, se poate întâmpla asta.
Da, recunosc, visez. Visele acelea care mă bântuie, visele acelea despre care știu foarte bine că nu sunt doar vise. Le recunosc, am grijă de ele, le port cu mine mai departe. Am învățat, însă, să nu mă las pradă cu totul lor, am învățat să le simt, să le ascult, să le las să dospească înăuntru. Știu că mi se vor întâmpla și mai știu că atunci când va fi să fie, va fi altfel, ca aici, în realitatea asta, nu ca acolo, în vis. Pentru că am învățat și că nu se poate altcumva. Odată ce treci prin poarta dintre dincolo și aici, lucrurile trebuie să-și schimbe înfățișarea, după regulile noii lumi. Am învățat asta și de la Adolfo Bioy Casares. Femeia din vis există. A venit. E vie, e lângă tine. Trebuie doar s-o recunoști și în realitatea asta "reală". Dacă nu ești sigur, închide ochii și viseaz-o din nou. Cheamă-ți visul, adu-l din nou la tine!
Marin Mălaicu-Hondrari
Străina
Aveam vreo șaptesprezece ani când am visat o femeie. Se făcea că mă târam pe burtă printr-o pădure pe care o cunoșteam ca-n palmă. Ascuns de tufișuri, am spionat un grup de tineri dintr-o poieniță. Tinerii aceia vorbeau între ei într-o limbă despre care atunci, în vis, mi-am dat seama că e nepământeană. Am știut, cu certitudinea pe care numai visul ți-o poate da, că limba aceea nu se vorbea nicăieri pe pământ.
O fată m-a observat, m-a privit câteva clipe, apoi s-a desprins de grup și a venit la mine. M-am ridicat în picioare, am așteptat liniștit să se apropie. Fata mi s-a adresat în limba aceea nepământeană și, brusc, am înțeles tot ce-mi spunea. Și i-am răspuns în limba ei. I-am răspuns cu o lejeritate uimitoare, de parcă toată viața mea nu vorbisem românește, ci în limba aceea. I-am spus să nu plece, să mai stea cu mine. M-am îndrăgostit în vis de fata aceea, dar ea a plecat (trebuia să plece!), s-a întors în lumea din care venise.
De atunci au trecut aproape treizeci de ani și nu am uitat-o. Încă mă mai gândesc la ea, ca la femeia ideală, și singurul nume pe care i l-am putut da este Străina, un nume impropriu, pentru că pe lângă misterul pe care-l conține, nu exprimă totuși și tandrețea copleșitoare a acelei fete.
Apoi m-am îndrăgostit de câteva femei reale (adică de vis), și fiecare dintre ele m-a învățat, brusc, să comunic într-o limbă necunoscută mie până atunci: proaspătă, bogată și, mai ales, nepământeană; un limbaj la care după despărțirea de ele nu am mai avut acces.
Femeia mea ideală n-a avut înfățișare niciodată. Sau n-a avut înfățișare clară. Înfățișarea ei e labirintică, îți dă senzația că ai mai trecut pe acolo, dar nu poți fi sigur, așa că mergi mai departe și începi să ai surprize. Unde înainte era un umăr rotund, acum e o ceașcă de ceai. Duci mâna la genunchiul ei și dai peste o piatră pe care ploaia a făcut-o lucioasă. O admiri în timp ce-și aranjează părul și părul ei se face o carte pe care ea o răsfoiește cu pieptenul.
E iarnă și femeia ideală te închide pe balcon și nu-ți dă drumul până nu scrii cel mai frumos poem de dragoste. Știi că îl merită din plin, numai că până să-l scrii, ea, femeia ideală, a plecat, și tu rămâi cu un poem cu care nu știi ce să faci.
Femeia ideală e femeia a cărei iubire pare ușor incestuoasă.
Femeia ideală e femeia care te invită la cină și noaptea aceea ține cât în Groenlanda.
Marius Chivu
Cea care visează odată cu mine
Să vorbești despre femeia visurilor înseamnă să faci un exercițiu de imaginație sentimentală, deopotrivă indecent și abstract. Indecent, pentru că o astfel de fantezie matrimonială spune mai totul despre tine ca bărbat; abstract, pentru că rămâne pe teritoriul idealului care, de cele mai multe ori, nu prea are legătură cu realitatea, întotdeauna mai complexă.
Dar să vorbești despre femeia visurilor este, la urma urmei, un joc de societate la care participă, de fapt, toată lumea. Ultima dată când am scris un articol despre cum văd eu femeia ideală, mi-am atras tot felul de acuze, de la idealism (naiv) la misoginism (mascat). Cum în fața idealului ne pierdem ușor uzul rațiunii, n-aș vrea să repet aceleași greșeli, și spun din capul locului că femeia ideală nu există decât în preajma unui bărbat ideal. E ca-n basme (ele însele naive și, poate, misogine), unde Prințul și Prințesa nu au niciodată vicii, divergențe de opinii, nepotriviri de caracter, neînțelegeri culturale sau handicapuri fizice: fiind perfecți, aprioric ideali, odată ce ajung împreună, trăiesc fericiți și în armonie, până la adânci bătrâneți.
Așa că, încercând să mă bazez pe imaginarul popular din basme, aleg aici câteva trăsături posibile și la femeile reale, acele trăsături care le fac ideale pentru viața în doi.
În primul rând, eu cred că o astfel de femeie ar trebui să fie mai înțeleaptă decât bărbatul ei. N-am înțeles niciodată bărbații care nu aspiră să fie inspirați de femeile lor! Iar înțelepciunea presupune maturitate, bunătate, răbdare, intuiție... Numai fiicele vitrege din basme sunt capricioase, malițioase, isterice, gata oricând să se certe și să pedepsească (inclusiv animalele, pe care le tratează rău). Nerezonabile, aruncă în stânga și-n dreapta cu reproșuri și pretenții. Mereu nemulțumite, sunt pline de dispreț față de ceilalți, intolerante și, nu știu dacă ați observat, zgârcite. Mai au și negi! Eu cred că bărbații adevărați caută standardele de bunătate la femei.
Un avantaj al cuplurilor din basme e că amândoi sunt tineri și neprihăniți, avantaj care, spre deosebire de viața reală, se traduce prin lipsa trecutului. Prinții și Prințesele n-au foști. Or, în realitate, cu toții avem "bagaje", cu tot felul de amăgiri și dezamăgiri, cu greșeli și rateuri, care au tendința să se exprime mai bine în timp. Fetele de la Spice Girls aveau un vers: "If you want my future, forget my past" ("Dacă-mi vrei viitorul, uită-mi trecutul"). Și mai e ceva ce ar trebui menționat aici: memoria femeilor e mai bună și, oricum, tinde să rețină mai ales gafele și greșelile. Nu e bine! De-asta, în basmul cult "Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte" există o Vale a Plângerii, al cărei atribut fatal este aducerea aminte, care strică armonia și împăcarea sufletească.
Acum, apropo de eleganță: gândiți-vă la Cenușăreasa. Totul stă, de fapt, în atitudine, naturalețe, mister. Cred că e important și în viața reală, pentru că, în public, bărbatul vrea să fie admirat pentru femeia de lângă el, chiar mai mult decât pentru sine. În societate, bărbatul este reflexia femeii, ea este cea care îl face vizibil.
Curiozitatea este o mare calitate a personajelor din basme: multe lucruri sunt și trebuie descoperite în viață. Dar la fel de important este și umorul. Am participat recent la o cununie în Anglia, și acolo, ofițerul stării civile le spunea celor doi că onestitatea și respectul reciproc nu sunt suficiente fără umor. Nu doar predispoziția de a face haz de necaz, dar și pofta de joacă, fără de care educația și cultura nu cântăresc mai nimic.
Lăsând basmele deoparte, unde fetele sunt, cum spuneam, frumoase, pure și perfecte (doar fiicele vitrege au beteșuguri), în viața reală, ideal ar fi ca femeia să-și integreze imperfecțiunile personalității. Astfel, își va marca definitiv teritoriul sentimental prin ceva ce-i aparține exclusiv și va fi diferită.
Dar, cum spuneam și la început, nimic din toate acestea nu funcționează decât în reciprocitate. Amândoi, bărbat și femeie, trebuie să viseze în același timp. Și la fel de mult.
Emil Brumaru
Iar eu o duceam într-un turn singuratic...
De pe la 6-7 ani, am fost îndrăgostit permanent... Normal, iubeam fete mai mari ca mine, care nici nu bănuiau că sunt adorate fanatic, delirant... Asta mă jignea enorm; în visul meu, EA trebuia să știe, doar nu degeaba o salvam de bandiți fioroși, în plină pădure tenebroasă, și dânsa cădea fleașcă, leșinată pe ruguri de mure, aproape goală, în brațele mele subțirele... și eu o sărutam pe gura întredeschisă, umflându-i buzele sclipitor de proaspete... și pe păr, uneori chiar pe sânii orbitor de albi, până își revenea... era atât de uimită încât mă lua de după gât... iar eu o ducem într-un turn singuratic de piatră! Pe la vreo 13-14 ani, tot depozitându-le acolo, creasem o înghesuială cleioasă... Se instalase și un soi de promiscuitate... Alegeam pe cine vroiam... Devenisem stăpânul unui harem, majoritatea fiind femei în toată firea, pe la vreo 30-40 de ani, colege de-ale maică-mii, desigur!!! (Preferata mea a rămas soția picherului din Ciceu, doamna Manolache! Mă "aștepta" în fundul unei curți pline cu castani. Din cauză că eram atacat, în drum spre școală, de-o trupă războinică de curcani veșnic puși pe scandal și mărgele roșii, mă refugiam în camerele ei enorme, umbroase, îmbâcsite de parfumuri și de izuri galopante. Doamna Manolache, bolnăvicioasă, micuță, cu părul negru-albăstrui cârlionțat voluptuos, zăcea sau lenevea într-un pat larg cât un imperiu, sub o plapumă ușoară, spumoasă, lăsându-și la vedere, în afara feței mofturoase, cu ochii lacom bombați de un soi de lubricitate latentă și buzele bosumflate a suspin, doar câte un picior lung, nesimțit de frumos, între genunchi și gleznă, fraged în alcătuirea carnală a pulpei plutind în derivă, peste cerceafurile mototolite, cumva abandonat curiozității mele de copil... și umerii rotunzi, cu gropițe adânci... și mâinile ondulate de încheieturi delicate pe suprafața pernei... Amuzată de spaima mea, parșivă și ocrotitoare, mă ruga să-mi scot ghetuțele și mă primea alături, așa îmbrăcat cum eram, să mă liniștesc... Trupul doamnei Manolache dogora ca o sobiță bine încinsă... Mă asculta, surâzând îngăduitoare, adunarea și scăderea... și-mi făcea reproșuri alintate dacă greșeam... amenințându-mă cu degetele-i fluide că mă spune "mămichii", ele fiind prietene... O singură dată am îndrăznit să-i prind claia de cârlionți în pumnul meu pofticios... A râs ascuțit și nu mi-a mai dat voie niciodată în așternuturile viclene...) Și... cred că în vacanța dintre clasa a șaptea și-a opta, am făcut o "pasiune" răvășitoare pentru o fetiță de vârsta mea, venită la Iași pentru o săptămână... Sta în curtea Teatrului Național, la o rudă... Jucam fel de fel de jocuri... săream... devenisem un portar cu reflexe formidabile în cinstea ei... Când a plecat, ploua. Ne-am băgat într-o nișă cu trepte... Nici să vorbim nu reușeam... I-am dat, ca să mă țină minte, un ciot de pieptene, rătăcit prin buzunare... Mi-a scris, am și acum scrisorile ei... Îi scriam și eu, dar nu la ea acasă, ci la o rudă, o mătușă îngăduitoare... Culmea e că-i scriam în versuri, lung-lung, ceva aducând a Minulescu... Țin minte că locuia deasupra unui restaurant, "Vraja mării". Am fost la București și ne-am întâlnit!!! Pe urmă... Nu atât iubirile, cât începuturile lor mă tulburau... Perioada aceea în care nimic nu e sigur, gesturile parcă îmbie, cuvintele au intonații speciale, numai de cei doi înțelese... totul e o nesfârșită descoperire a celuilalt... lucrurile capătă semnificații necunoscute până atunci... și se aliază cu îndrăgostiții... fac parte dintr-un întreg fermecat... dintr-o poveste ideală care încet-încet se pierde în memorie, se șterge, parcă a fost trăită de altcineva, nu de tine și de o fată sau o femeie îmbătătoare-n făptura ei enigmatică... și rămâne un imens regret că nu mai ai vârsta aceea paradisiacă... vârstă ce-ți lingușea întruna visurile, le întreținea, le împodobea cu miresme ațâțătoare... cu încântări ale simțurilor nebănuit de efervescente, de adolescentine... Femeia Ideală mi-a fluturat pe la nas de-o viață-ntreagă: aluzii, iluzii, confuzii, perfuzii...
Valentin Iacob
Fotografie de stea
Când aveam șaisprezece ani, o vedeam cu ochii minții aproape noapte de noapte. Venea serile, mereu la aceeași oră: "ora exactă a tandreții" - îmi spuneam. Întindeam mâna prin aerul camerei, și ea apărea aievea. Era atât de strălucitoare și de frumoasă când erupea în visele mele, de parcă ar fi avut trup de stea. Și ochi la fel de scăpărători. Pe urmă se așeza tandră, încetișor, lângă mine. În mâini, ținea o chitară la care începea să îmi cânte bluesuri. Cu ele îmi perfora singurătatea și temerile. Așa-mi apărea. De-acum mă învățasem cu ea. Și de-abia așteptam să se însereze, ca să visez iar la ea, cu ochi deschiși, cum coboară. Era luminoasă și blândă, de parcă s-ar fi prelins, picurătură cu picătură, dintr-o frescă veche... Și nu știu de ce, tot la fel ca sfinții din fresce, Doamna din visele mele de-atunci avea ochi grei și triști. Și privirea ei mă însoțea mult timp după ce dispărea. Impregnând odaia, cu un parfum bizantin de demult.
Nu mult după nopțile acelea înfrigurate, am început să o caut cu adevărat și în viață. Nu părea că-mi va fi greu s-o găsesc. Forța idealului care mă mâna era așa mare, că nu puteam greși. Iar ea părea să mă aștepte undeva, într-un colț neștiut și neprihănit de lume. Numai a mea. Mereu aceeași, dar capricioasă. De neatins, cumva. Dar tot nu mă gândeam să-mi adaptez visul la realitate. Așa că începusem să ies prin oraș, în suflet cu portretul ei vag și arzător. Mie, însă, chipul ei îmi era așa clar, ca o poză la minut. Și poate că Doamna de stea chiar a fost o fotografie. Fotografia unui sentiment. La 20 de ani, deja o căutam încrezător și liniștit. Uneori, mi se părea că o zăresc în profilul fugar al vreunei fete ce tocmai trecuse pe lângă mine, grăbită - prin viață. O opream și o priveam atent. Nu era ea! Și inima mi se mai potolea. După care o luam de la capăt. Pe atunci, părea că o pot dibui mai ușor. Femeia visurilor mele prindea trup. Dacă nu pe de-a-ntregul, măcar parțial. Frânturi din chipul ei arzător începusem să le regăsesc la vreo fată de care mă îndrăgosteam fulgerător. Cu o pasiune intensă și caldă, ca o ploaie de vară. La fel au fost și anii care au urmat. Căutam febril, dar nu reușeam să găsesc decât o fațetă a diamantului orbitor care pulsa în sufletul meu.
Tot încercând s-o aproximez, începusem să cred că Doamna întronată în visurile mele era o himeră, și-atât! O fantasmă cu trup de jar și ochi de icoană, care mi se arătase și mie cândva, pe o cale bizară. Și asta mă neliniștea. "Poate că dacă m-aș izola o vreme, puterea mea de iubire va crește" - îmi spuneam. Să stau departe de căutări... de vânătoarea continuă de asteroizi incandescenți, desprinși din mantia himerei mele. Poate așa îmi voi găsi, în sfârșit, femeia visurilor. Cea de pe pământ, nu din stele. Sau poate oi fi și eu un "Hamlet, în căutare de fantome, mereu la drum, care nu vede și nu aude" - cum spunea poetul. Așa că m-am izolat o vreme. În zadar! Am plonjat în viață cu energie și cu tandrețe, dar niciodată n-am întâlnit-o.
Dar poate nici nu trebuia! Tot căutând-o, am avut norocul să fiu iubit mereu cu frenezie și generozitate. Câteva femei pasionale și puternice mi-au tăiat destinul, grăbite să-mi dăruiască tandrețea lor, ca pe o cuminecătură. Și n-aș fi fost tentat să mă apropii de ele, dacă n-ar fi avut ceva din diamantul orbitor și vechi, care pulsa în sufletul meu. Doamna mea de stea nu m-a lăsat. Femeia visurilor mele a trecut mereu, razant, prin viața mea. Și, de câteva ori, mi-a salvat-o...