Nu e ușor să te apropii de cel care a fost Daniil Sihastrul. Figura lui, atât cât a ajuns până la noi, e ca fumul - se risipește când vrei să o atingi. Dar o regăsești pretutindeni - în legende, în numele apelor și munților, în paginile cronicilor de odinioară și, mai ales, în inimile moldovenilor, care-ți vorbesc, și acum, despre el. Dintre sfinții noștri străvechi, el e cel mai prezent și cel mai iubit. I-aș spune, simplu, "sfântul nostru", dacă n-aș ști că la Domnul mai sunt mulți alții, pe care i-aș nedreptăți.
Toată viața a fugit de oameni, ca să se poată cufunda în Dumnezeu. A trăit ascuns în văgăuni, în chilii aninate de coastele repezi ale munților, în mici borte de piatră, pe care și le-a săpat cu mâna lui. Și cu cât s-a ascuns de oameni, cu atât mai mult ei l-au căutat. Știau că prin rugăciunile sale, Domnul face minuni, vindecând bolile trupului, scoțând demonii, ori tămăduind chinurile sufletului, cele atât de greu de purtat. A fost un mare ascet, dar s-a străduit mereu să se tăinuiască pe sine, iar ucenicii nu i-au așternut viața în scris și nici nu i-au pomenit nenumăratele miracole, prețuindu-i, în felul acesta, smerenia. L-au iubit însă din toată inima, proslăvindu-l ca sfânt imediat după moarte, cinstindu-i moaștele, pictându-i chipul pe pereții bisericilor.
Sfântul Daniil Sihastrul a lăsat în urma sa o dâră adâncă și luminoasă. Pe urma lui au mers veacuri de-a rândul mii de alți pustnici, răspândiți ca sălbăticiunile prin toată Moldova. Erau atât de numeroși pe vremea lui Dimitrie Cantemir, încât marele cărturar spunea că "foșnesc codrii Ceahlăului de mulțimea lor". Cu toții au fost arși de același dor - de a gusta din lumina dumnezeiască. Iar dorul acesta a străbătut veacurile și a ajuns până la noi.
Copilul care știa Psaltirea pe de rost
Sfântul Daniil s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-o familie săracă, pe o moșie a Mânăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuți. A primit la botez numele de Dumitru, iar tradiția spune că a fost însetat de Dumnezeu încă de mic, că petrecea mai mult în rugăciuni decât la jocurile cu ceilalți copii. Dragostea aceasta de rugăciune și-a vădit puterea când Dumitru a împlinit zece ani și a fost dat să învețe carte la școala Mânăstirii Sfântul Nicolae. A deprins citirea, la fel ca toți copilașii acelor vremuri, folosind Ceaslovul și Psaltirea, dar el nu s-a mărginit să cunoască slovele, ci a învățat pe de rost ambele cărți de rugăciune, nevoință la care ajung rar chiar și călugării sporiți, după o viață petrecută în strană.
Să fi avut cincisprezece ani când a intrat în mânăstire. Era învățat de acasă cu postul și cu rugăciunea, așa că a fost curând călugărit, primind numele de David, iar mai apoi, hirotonit și ca preot. În anii aceia de început avea să deprindă și meșteșugul împletirii de coșuri din nuiele, cu care își va duce mai târziu traiul în sihăstrie, câștigându-și astfel pâinea de toate zilele.
Încă din anii aceștia, când își rânduia temelia vieții duhovnicești, poporul, care are un simț aparte al sfințeniei, a început să-l caute. Ajunsese atât de iubit, încât nu mai avea liniștea pentru care se călugărise. Așa că, luând binecuvântare de la duhovnic, a plecat la un schit mai retras, aproape de Vicovul de Sus, unde stărețea un alt mare sfânt al acelor vremuri, Leontie, viitor episcop la Rădăuți. Dar curând, vestea că se mutase a ajuns și la credincioși. Așa că au început să vină după el, din ce în ce mai mulți, cerându-i să se roage pentru ei, să le vindece bolnavii, să le alunge demonii. Iar sfântul s-a supus. Ziua stătea între oameni, rugându-se pentru ei, alinându-i, iar nopțile le petrecea priveghind și împletind coșuri. Era atât de căutat, încât, atunci când a fost trimis cu ascultare de starețul mânăstirii până la Siret, credincioșii l-au ținut din treburi și nu a mai putut să se întoarcă la timp în schit. Drept pedeapsă, starețul Leontie l-a canonisit să nu mai părăsească obștea.
Asaltul acesta al lumii, care-i stăvilea rugăciunea, l-a împins în cele din urmă spre sihăstrie. A luat schima mare, schimbându-și numele în Daniil, și a pornit să-și caute sălaș de pustnicie. În preajma anului 1450, a plecat pe valea pârâului Secu, în apropiere de locul pe care se află acum Mânăstirea Sihăstria, unde a rămas paisprezece ani, dar cum și aici era cercetat de prea multă lume, a ales să se sălășluiască în nordul Moldovei, pe valea sălbatecă a pârâului Vițeul, unde se gândea că nu va fi aflat.
Singur, cu Dumnezeu
Las în urmă ultimele case din satul Putna, sat de oameni harnici, cu gospodării mari, aliniate nemțește. În fața mea se deschide, largă și verde, Valea Vițeului. Acum e străbătută de un drum lat, de piatră, dar pe vremea sfântului, pătrundeai pe ea cu anevoie. Chilia lui Daniil Sihastrul e la buza pădurii. O stâncă uriașă, de o frumusețe sălbatecă, șlefuită doar de apă și vânt.
Sfântul a săpat cu mâna lui încăperile, una pentru locuit, alta pentru un mic paraclis, în care săvârșea Sfânta Liturghie. Se văd și acum în piatră urmele dălților lui. A trudit ani întregi, pentru o palmă de loc. Încet, fără grabă, împletind loviturile ciocanului cu rugăciunea inimii, amestecându-și sudoarea și lacrimile pe stânca rece, care s-a îmbibat pentru totdeauna de sfințenia sufletului său. Simți asta de când îi calci pragul. Te cuprinde o liniște adâncă. Rugăciunea îți vine pe buze, fără nicio zdroabă; izvorăște parcă din piatra seacă, apoi îți intră în inimă. Suspinurile Sfântului Daniil, dorul său după Hristos, nu s-au șters, deși veacuri de-a rândul au trecut de când el a plecat la Domnul. Îl vezi, aievea, întins, pe patul aspru, de piatră, unde se odihnea arareori, îngenuncheat în fața căușului în care își așeza icoana ce împodobea paraclisul unde slujea.
Toată viața a vrut să fie singur. Să-și sloboadă pasărea minții și-a sufletului să zboare liberă. Să se poată cufunda pe deplin în lumina dumnezeiască. Dar mereu a fost căutat de oameni, pe care i-a iubit și ajutat cu rugăciunile sale. Așa că inima îi va fi fost, socotesc eu, mereu sfâșiată de aceste două iubiri - cea de Domnul și cea așezată spre slujire semenilor. De bună seamă că prima dragoste avea să precumpănească, pentru că fără unirea cu Hristos, nici oamenilor nu le-ar fi fost de niciun folos.
Mai bine de douăzeci de ani, Sfântul Daniil a trăit aici, în chilia strâmtă de piatră. O săptămână întreagă petrecea fără să iasă afară. Nestingherit de nimeni, ajutat de însingurare, își ghemuia mintea înlăuntrul inimii, iar de acolo urca slobod la Dumnezeu. De odihnit se odihnea arareori, pe un mic scaun de lemn, după rânduiala sihaștrilor. Întreaga zi nu avea nevoie de mâncare sau de apă. După apusul soarelui, niciodată înainte, gusta câteva ierburi și pesmeți, apoi se așeza din nou la rugăciune. În posturi se întâmpla să nu pună nimic în gură întreaga săptămână. Duminica slujea Sfânta Liturghie, se împărtășea cu Trupul și Sângele Domnului și ieșea din chilie. O singură zi. Atât. Atunci îi și primea pe puținii pelerini care ajungeau până la el, în sălbăticie. Apoi se întorcea iarăși înlăuntru, zăvorându-se în chilia strâmtă, adunându-și mintea și simțirile spre Dumnezeu. Așa s-a sfințit.
Vodă
Era toamnă și frig. Brumărelul era de acum pe sfârșite, iar vifornițele se țineau lanț. Și tristețea aceasta a cerului, care fusese înnegurat zile întregi, se ținea scai de sufletul domnului Ștefan. Tatăl său, Bogdan Vodă, nu mai era. Îl tăiase Petru Aron ca pe un tâlhar la drumul mare, în curtea conacului de la Reușeni. Cu doar câteva ceasuri înainte, stătuseră alături și închinaseră veseli, la nunta Ilincăi, fiica spătarului Sima Hrană, iar acum, trupul domnului zăcea aruncat undeva, descăpățânat, neîngropat și neprohodit, mai rău ca un câine. În inima lui Ștefan, neagră de mânie și durere, nu încăpea decât gândul răzbunării. Sângele tătâne-său cerea sânge și asta cât mai grabnic.
Dar până la răzbunare avea să aștepte și, mai ales, să facă tot ce-i era în putință să rămână în viață. Gândurile i se învălmășeau în suflet în timp ce gonea pe murgul său arab, dat în dar de spătarul Sima. Nu știa încotro să apuce, la cine să ceară ajutor, în cine să se încreadă. Fiece om ieșit în cale, orice umbră ițită la o răspântie îi părea un vrăjmaș trimis să-i ia capul și să-l ducă mișelului de Petru Aron. În negura asta care-i învălmășea mintea i s-a ițit un gând cât o lumină. Unde să alerge, dacă nu la Domnul? Cine să-l poată sfătui și alina, dacă nu Daniil, sihastrul de pe Valea Vițeului, de care toată lumea vorbea ca despre un sfânt. În toată țara Moldovei el era singurul care nu l-ar fi vândut nicicum nimănui, pentru că era cu totul juruit lui Hristos și nesupus altcuiva. Singurul liman tare, într-o lume de nisipuri mișcătoare.
Liniștindu-și inima cu gândurile acestea, Ștefan a apucat pe drumul spre sihăstria lui Daniil. O ploaie rece, amestecată cu lapoviță, îi pătrunsese până în măduva oaselor. Când a bătut la ușa de lemn a chiliei, trist, rebegit și ud, afară se întunecase, dar înlăuntru îi răsărise, fără de veste și rost, nu știa nici el cum sau de ce, o mare lumină. Când ușa din lețuri s-a dat în lături, lumina aceea l-a cuprins cu totul. Privirea blândă a părintelui Daniil, șuvoiul acela cald și lin care ieșea din făptura-i plăpândă i-au făcut parcă uitate toate grozăviile prin care abia trecuse. Și-a simțit obrajii plini de lacrimi, a îngenuncheat și a cerut să se spovedească. Fără să spună nimic, sihastrul a scotocit într-un colț, a luat un epitrahil vechi și înmiresmat de tămâie, i l-a petrecut după creștet și a îngenuncheat lângă el.
A stat așa mult, pierzând șirul clipelor, învălmășind în spovadă păcate, griji și spaime. Încet, pe când depăna povestea zilei în care-și pierduse tatăl, Ștefan a simțit că își vine în sine și că, dincolo de durerile cumplite prin care trecuse, i se ițește o nădejde. Când s-a ridicat, era înnoit. Parcă nu mai pășea pe pământ, iar bucuria lăuntrică, învârstată de crâmpeie de liniște adâncă, îi dădeau curaj.
Ștefan a stat la chilia lui Daniil sihastrul câteva zile. A dormit pe prispa de piatră, a mâncat verdețuri cu pesmeți și s-a rugat în genunchi, priveghind alături de marele pustnic. La plecare, după ce l-a binecuvântat, părintele i-a spus că va ajunge cândva pe tronul Moldovei, și e de mare trebuință să se pregătească încă de pe acum. Împresurat și hăituit cum era, îi va fi fost greu lui Ștefan să creadă într-o așa proorocie. Dar știa că părintele Daniil fusese hărăzit de Hristos cu darul de a străpunge vremurile, văzând cu ochiul inimii ce va să fie sau ce fusese demult. Când s-a suit în șaua murgului arab, o geană de lumină sfâșia pe cer norii vineții. În inimă i se plămădise deja o mare nădejde. Ștefan avea pe atunci optsprezece ani, iar șederea la Daniil îi va schimba toată curgerea de mai târziu a vieții.
Paltinul cu lumini
Anii s-au adunat peste Daniil. Și nevoințele. Și harul. Ștefan a ajuns domn al Moldovei, așa cum îi proorocise, și l-a luat drept duhovnic și cel mai prețios sfetnic. Sihastrul i-a spus să ridice mânăstiri, drept mulțumită lui Dumnezeu pentru ajutorul în bătălii, iar vodă l-a ascultat. Întotdeauna. Așa a fost ctitorită Mânăstirea Putna. Când meșterii au terminat biserica și chiliile, domnul l-a rugat pe Daniil să fie stareț noii lavre, dar sfântul n-a vrut să-și lase pustia, așa că a rămas un simplu schimonah, povățuindu-i pe călugări din chiliuța sa de pe stâncă.
Cu timpul, faima marelui sihastru a cuprins toată Moldova, iar rădvanele boierești au început să se scurgă spre Putna. Veneau la Daniil să ceară sfat sau tămăduiri, iar sfântul îi ajuta după puteri. Curând, împresurarea mulțimilor a început să-l tulbure. Ca și în alte rânduri, s-a rugat și apoi s-a hotărât să părăsească pentru totdeauna Valea Vițeului și chilia săpată cu mâna lui. A plecat fără să spună nimănui și s-a îndreptat spre Mânăstirea Voroneț. Acolo a luat calea sălbăticiei și a săpat în Stânca Șoimului o chilie la fel ca cea de lângă Putna. Doar că aici, credincioșii nu mai puteau ajunge, pentru că locurile erau prăpăstioase. Trăgeau însă jos la mânăstire, la Voroneț, mulți betegi și îndrăciți, care nu aveau altă nădejde pe pământ decât binecuvântarea bătrânului sihastru. De mila și dragul lor, sfântul cobora din când în când din sălașul său vulturesc, se ruga și-i trimitea la casele lor înzdrăveniți.
La chilia aceasta săpată în Stânca Șoimului a urcat, de mai multe ori, și vodă Ștefan. În vara lui 1476, a venit la Daniil, având sufletul încărcat de pierderea bătăliei purtate cu turcii la Războieni. A bătut în ușă, dar sfântul i-a răspuns să aștepte afară. Iar domnul, smerit, a așteptat cuminte, ca orice credincios. "Și după ce și-a istovit sehastrul ruga", ne spun cronicile, "l-au chemat în chilie pre Ștefan Vodă. Și s-au spovedit Ștefan Vodă la dânsul. Și au întrebat Ștefan Vodă pre sehastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va țara la turci, au ba; iar sehastrul au zis să nu se închine, că războiul este a lui." Din bătrâni se mai povestește, fapt neconsemnat în cronici, că Daniil i-a zis atunci lui vodă să se uite în sus, dar Ștefan nu a văzut nimic. Atunci sfântul i-a poruncit să-l calce pe piciorul drept, iar vodă "zări într-o lucină un paltin mare, în care ardeau o mulțime de lumini." Apoi l-a întrebat Daniil ce aude, iar domnul i-a răspuns că nimic. I-a poruncit atunci pustnicul să-l calce pe piciorul stâng, iar vodă i-a zis că aude undeva o cântare îngerească. "Să pună așadar de gând la Dumnezeu, că, în poiana în care se aude cântarea, va face o mânăstire, pentru că va birui pe turci."
Și așa a fost. Ștefan, după cum spun cronicarii, încurajat de Daniil, "au strâns oaste feliuri de feliuri de oameni și au purces în gios. Iar turcii, înțălegând că va să vie Ștefan Vodă cu oaste în gios, au lăsat și ei cetatea Neamțului de a o mai bate și au început a fugi spre Dunărea. Iar Ștefan Vodă au început din urmă și a-i bate, până i-au trecut Dunărea."
Degetul de la mâna dreaptă
Era deja bătrân. Când cobora la mânăstire, se sprijinea într-un toiag. Avea ucenici nenumărați. Pe oriunde trecuse, pe Valea Secului, pe cea a Vițeului, ori aici, la Voroneț, felul lui de viețuire fusese urmat de sute de alți monahi, care acum sihăstreau asemenea lui. Venise vremea să se așeze stareț, ca să-și pună pecetea pe leatul acesta de călugări, care voiau să-i calce pe urme.
În doar trei luni și trei săptămâni, Ștefan Vodă a ridicat o biserică de piatră pe locul celei de lemn a Mânăstirii Voroneț. A închinat-o Sfântului Gheorghe, așa cum îi poruncise Sfântul Daniil. La sfințirea noului lăcaș, petrecută în anul 1488, au venit și domnul și mitropolitul. Bătrânul sihastru a coborât atunci din chilia lui de stâncă, iar obștea l-a rugat să-i fie stareț. Daniil a primit, și zece ani de acum înainte, i-a povățuit pe monahi și a alinat durerile mirenilor. A făcut din Voroneț una din marile lavre al Moldovei, în care monahii erau iscusiți în lucrarea rugăciunii lui Iisus, dar și deprinși cu slovele, mari caligrafi și copiști de manuscrise. Din obștea lui au plecat stareți la multe alte mânăstiri sau chiar pe tronul vlădicesc, ducându-i moștenirea mai departe.
Când a trecut la Domnul, la înmormântare a venit domnul Moldovei și i-a rânduit piatră de mormânt în pronaosul bisericii. A scris pe ea simplu - "Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil". Atât. Vodă știa că duhovnicul său, care prin puterea rugăciunii îi purtase toate războaiele în adâncul inimii, îndurând alături de el îndoielile, zbuciumul, bucuriile și necazurile, este un mare sfânt și nu are nevoie de alte cuvinte de laudă.
La mormântul de piatră din biserică au început să vină apoi pelerini din toate colțurile Moldovei, căci rugăciunile către starețul Daniil săvârșeau minuni. Așa că obștea, dimpreună cu mitropolitul, l-a proslăvit ca sfânt, așezând pomenirea lui pe 18 decembrie. La jumătate de veac după moarte, când biserica de piatră a Mânăstirii Voroneț a fost pictată, ucenicul său, mitropolitul Grigorie Roșca, l-a zugrăvit pe Sfântul Daniil Sihastrul alături de el, în stânga ușii de la intrarea în pridvor, unde poate fi văzut și acum.
Moaștele sale au fost scoase din mormânt la începutul secolului al XVII-lea și așezate spre cinstire, într-o raclă, în biserica Voronețului. Vestea minunilor săvârșite de sfânt a ajuns până la Kiev și Cracovia, atrăgând mii de pelerini. Asta nu a fost pe placul stăpânirii austriece, în timpul căreia trupul sfântului a fost reîngropat în pronaos.
Din moaștele Sfântului Daniil Sihastrul a rămas afară un singur deget, pe care Ghedeon, starețul Voronețului, l-a dăruit călugărilor putneni în anul 1749. Este degetul arătător al mâinii drepte cu care, spune tradiția, sfântul i-a arătat lui Ștefan unde să facă Mânăstirea Putna.