Părintele CLEMENT PĂUNESCU - "Păcatul începe cu gândul. Mare grijă la ce gândim!"

- starețul Mânăstirii Slănic, Argeș -

Pe părintele Clement Păunescu, starețul Mânăstirii Slănic din Argeș, l-am văzut pri­ma oară într-o duminică de vară. A slujit Sfân­ta Liturghie la Mânăstirea Aninoasa, unde este și duhovnic, și apoi a predicat cu foc. Mi-a plăcut vorba sa limpede și directă, plină de miez și de curaj. Mi-a plăcut și înfățișarea sa patriarhală, subliniată de un zâmbet plin de candoare și bunătate. Am aflat atunci că părintele are și o poveste de viață neobișnuită: la vârsta de 35 de ani, s-a călugărit, îm­preună cu soția și fiul lui, care pe atunci era adoles­cent. Iar inițiativa pentru acest pas i-a aparținut copi­lului. Atât de mult l-a iubit pe Hristos, încât a vrut să-i slujească numai Lui. Dar, după câțiva ani, când părinții erau deja călu­găriți, fiecare în mânăstirea lui, băiatul, care era frate la Mânăstirea Slănic și absolvent de Semi­nar, a decis să se întoarcă în lume. Astăzi, este un avocat de suc­ces, căsătorit și tată a patru copii. Părintele Cle­ment nu regretă pasul făcut. Și-a aflat pe deplin pacea sufletească în credință și rugăciune, considerând că Dumnezeu a ales pentru el. Și tot Dum­nezeu l-a ajutat să se rupă de lume, să se spele de gândurile care îl chemau înapoi, în ea. O biruință dobândită prin rugăciune, la care visează orice om credincios.

"Spaima tot de la minte pornește"

- Preacuvioase părinte, nimeni nu știe, aseme­nea unui călugăr, cu viața de­di­cată pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, ce înseamnă lupta permanentă cu gândurile care stăvilesc drumul spre rugăciunea cu­rată, adevărată. O opreliște pe care se luptă să o depășească toți oamenii cre­dincioși...

- Lupta cu gândurile nu o poți începe fără o cla­rificare a stării tale sufletești, gândurile vin din ne­clarul vieții. Ce vreau? Încotro este drumul meu? Tre­buie să crezi, cu adevărat, că singurul drum este mântui­rea, deci câștigarea vieții veșnice. Apoi, ai nevoie de un duhovnic, care să te ajute să vezi ce gân­duri te încearcă mai abitir. Gândurile care ne potopesc sunt legate de patimile care ne stăpânesc. De pildă, te chinuie patima beției, și tu îți zici că te lepezi de ea, dacă mai bei doar un singur pahar. Este o iluzie. De la un pahar ajunge omul să bea până ce nu mai știe de el, fiind cuprins de păcatul beției. Păcatul începe cu gândul, așa că mare grijă la ce gândim! Trebuie eliminate gândurile care alimen­tea­ză pati­ma. Dar, nu există o rețetă generală pentru asta. Fiecare om ajunge să-și stăpânească pornirile și gândurile prin alte mijloace. De aceea, esențiale sunt sfătuirea permanentă cu duhovnicul și ascul­tarea de duhovnic. Dar să nu mergem la duhovnic ca la psiholog, cu mintea încordată, ca să găsim rezol­vări raționale, ci ca la un mijlocitor pe lângă Dum­nezeu, cu inima deschisă. Iar inima se deschide prin rugăciune. Să fim conștienți de puterea rugăciunii!
În legătură cu aceasta, vreau să le dau un sfat cre­din­cioșilor: să nu-și aleagă duhovnicul după renu­mele lui, după modă sau după îndemnurile altora. Să mear­gă la Sfânta Liturghie într-o biserică, în alta și în alta, până vor simți că se află în comuniune cu preotul de la una dintre ele, că le răs­pun­de la problemele lor, prin predică, fără să-l întrebe. Și la acela să se oprească, pen­tru că numai la acel preot se vor putea mărturisi cu ade­vă­rat. De la spovedania to­tală - până la cel mai adânc urât din noi - se por­nește vindecarea. Preotul nu este nici procuror, ca să te ches­tioneze, nici judecător, ca să te pedepsească, ci mijlocitor. El este cel prin care îi vor­bești, de fapt, lui Dumnezeu. E un martor și un om de ajutor duhov­nicesc. Precum spune Părintele Rafail Noica: la spo­ve­danie, preotul trebuie să asculte ce-i spune Duhul, nu să judece după Pidalion. Și dacă Duhul îți spune împărtășește-l, chiar dacă nu ar fi permis după Pida­lion, atunci împărtășește-l. Iar dacă nu auzi nimic dinspre Duh, nu zi nimic, mai chea­mă-l o dată pe cre­dincios. Dacă asculți de Dumne­zeu, nu greșești și ești cu conștiința împăcată.

- Dar nu avem de înfruntat numai gânduri legate de păcate, ci și gânduri izvorâte din grijile vieții de zi cu zi, gânduri pline de spaimă... De acestea cum ne putem păzi?

- Spaima tot de la minte pornește. Am trecut și eu printr-o astfel de împrejurare. Conduceam mașina, pe drumul dinspre Câmpulung Muscel spre Pitești, și mă simțeam foarte obosit, după mai multe zile în care nu dormisem aproape deloc. Aveam o senzație de sufo­care și, cum am probleme cu inima, am intrat în pa­nică. "Acum mor" - mi-am zis. Mi-a fost teamă să nu fac vreun accident, așa că am oprit pe dreapta, undeva, și am început să mă rog, dar nu cu speranța că voi fi salvat, ci cu gândul că, dacă e să mor, să o fac crești­nește, căci noi credem că "în ce te găsește moartea, în aceea vei fi judecat". Am închis și ochii și mă rugam. În cinci minute, m-am simțit mai bine, iar peste zece minute, nu mai aveam nimic. Și am înțeles care este leacul: acceptă că ți se poate în­tâmpla orice, dar nu deznădăjdui, că toate de la Dumnezeu sunt, și Lui tre­buie să I te rogi. Oamenii nu pot trece, de cele mai multe ori, prin încercări grele, pentru că nu acceptă ce li se întâmplă. Omul contemporan nu acceptă, de exemplu, moartea. Are o iubire de sine care nu ține cont de transcendență, adică de realitatea că nu sun­tem doar trup, ci și su­flet, și că sufletul e nepieritor.

- Prin urmare, e obligatoriu să ne asumăm orice vine asupra noastră?

- Da, să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu și ne vom apropia de El. Însă astăzi, în general, oamenii nu prea înțeleg asta. Și chiar dacă nu dau vina pe Dumne­zeu, o dau pe ceilalți. În viața de familie, de pildă, numai celălalt e de vină, dacă apar greutăți sau ceva nu merge. În viața duhovnicească, așteptăm numai de la preoți, de la ierarhia Bisericii și de la Hristos să ne rezolve toate, fără ca noi să facem ceva pentru asta. Fuga noastră de suferință și de res­ponsabilitate și dorința de a avea o viață comodă și lipsită de griji vin din iubirea de sine, care ne expune gândurilor rele. Ele ne tulbură, ne neliniș­tesc. Iar tulburarea aduce boală trupească și moarte sufle­tească. Dacă vrem să câș­tigăm lupta cu gândurile negre și să avem pace, trebuie să primim și răul care ni se în­tâm­plă pentru păcatele noas­­tre, să nu căutăm să avem dreptate cu tot dinadin­sul, să iubim cu adevărat pe aproa­pele nostru, nu doar din gură, să încercăm măcar să pu­nem surdină iubirii de sine, dacă nu ne putem lepăda de ea...

Bucuria, sănătatea sufletului

- Înainte de a începe acest interviu, îmi spuneați că știința a confirmat un lu­cru mira­culos: 60% din să­nătatea noas­tră trupească ține de bucurie. Cu cât reu­șim să ne bucurăm mai mult, cu atât suntem mai sănătoși fizic și psihic. O veste bună, dacă am ști și cum să ajun­gem la bucurie, tot mai rară, se pare, în lu­mea care ne în­conjoară, pli­nă de lipsuri și ame­nințări.

- Și la bucurie, tot prin ru­găciune ajungem, dar ea să fie însoțită sau urmată de un gând bun. De exemplu, te tre­zești di­mineața și te gândești: sunt viu, sunt sănătos! E un motiv de bu­curie, pentru care nu poți să nu-i mulțumești lui Dum­nezeu. Iată cum gândul bun se transformă în rugă­ciune. Sau conștientizezi ce im­portant este că îi ai alături pe cei dragi: pă­rinți, soț, so­ție, co­pii, și mulțumești pen­tru aceasta. Ori gândește-te ce șansă ai să poți pune pe masă pâinea cea de toate zi­lele, și mulțumește-i lui Dumnezeu. Sau privește pe geam și bucură-te de o zi înso­rită, de un copac înflo­rit ori de zăpada proaspăt căzută. Căci toa­te sunt de la Dumnezeu, pentru a te bu­cura pe tine. Gândind la cele bune și frumoase pe care le avem sau care ne înconjoară, facem loc bucuriei și alun­găm gându­rile negre. Iar dacă întărim bucuria cu rugă­ciunea, sun­tem de-a dreptul fericiți. Bu­curia înseamnă sănătate su­fle­tească. Acesta este sensul îndemnului repe­tat al Mân­tuitorului: "Bucu­rați-vă! Și pace vouă". Bu­cu­ria aduce pace. Liniștea și veselia ini­mii sunt esențiale pen­tru via­ța de aici și de din­colo, pen­tru mântuire.

- Ați vorbit până acum despre gândurile care tre­buie alungate pentru a ne putea ruga. Credeți în for­ța lor? Credeți că prin gând putem schimba rea­litatea?

- Da, dar atenție, căci o putem schimba și în sens po­zitiv, și în sens negativ. În ultima vreme, gândurile ne sunt induse, cel mai adesea, de cel rău. Acum are la dis­poziție mijloace sofisti­cate, ca televizorul și in­ter­netul. După ore întregi de privit la televizor sau de vizionat diferite lucruri pe internet, mintea ome­nească macină gândurile altora, gânduri care îi sunt induse din afară, nu le mai naște pe ale ei. Prin astfel de mij­loace se transmit mesaje subliminale, care împiedică discer­nământul... De aceea, părintele Cleo­pa spunea: "Pe cel care se uită la televizor nu-l împărtășesc trei ani". Nu era o pedeapsă, ci o măsură de a-i curăța mintea celui care vrea să se îmbunătă­țească spiritual. Chiar și copiii care se uită numai la desene animate sunt afectați, pentru că li se formează min­tea în­tr-un anume fel. Sunt studii științifice care demon­strează aceste adevăruri. E reco­man­dabil ca cei mici să nu se uite la televizor decât de la vârste când pot discerne singuri ce e bine și ce e rău, și să nu în­ceapă să lucreze pe computer decât după 15-16 ani. Bine­înțeles că și te­levi­zorul, și internetul, pot fi de folos, dar e necesar să că­pătăm o anu­mită matu­ritate și să nu fa­cem abuz de folosirea lor. Mai nou, sunt la mare cău­tare rețe­lele sociale pe inter­net, Face­book-ul. Oame­nii spun că socializează. Bun, socia­lizează cu o lume în­treagă, dar uită să mai co­munice cu cei apropiați, cu familia lor, soți, copii, pă­rinți, prie­teni reali. Mai în câștig ar fi să stea de vorbă cu aceștia. Nu există bucurie mai mare decât să comunici cu prie­tenii și familia, față către față. Comunicarea pe viu aduce emoție, bucurie, im­plică și sentimentele, su­fle­tul, tot atâtea surse ale bucu­riei despre care vorbeam. În perioada inter­belică, în România, erau patru-cinci copii în familiile de la oraș, și zece-cincisprezece, până la douăzeci de copii, la sat; acolo să vezi socializare! Revenind, da, de gându­rile noas­tre depinde ce și cum trăim. Cu condiția să fie gân­duri bune. Dar pentru a avea gândul cel bun, e nevoie să îndepărtăm sursele de urât și de rău din viața noas­tră. Altfel, lupta devine foar­te grea și riscul de a o pierde foarte mare. Părintele Dumitru Stăni­loae spunea: "Nu încerca să schimbi lumea, schimbă-te pe tine, o păr­ticică din lume va de­veni mai bună și prin asta va be­neficia în­treaga omenire". La fel este și cu gândurile. Gândul meu bun ajută ca întreaga lume să fie mai bună, iar gândul meu rău face mai rea întreaga lume. Noi suntem în­con­jurați de o lume ne­văzută, o lume a duhurilor, bune și rele. Duhul rău vine cu un gând rău la mine, îl pri­mesc și atunci chiar se pe­trece răul acela. Deci, ne atragem răul prin gând. Să respingem orice gând rău: "Nu mi se întâm­plă nimic rău, Dum­nezeu are gri­jă de mine, sunt si­gur de asta". Și dacă mi se în­tâmplă, totuși, să fiu conștient că e un semn de la Dumnezeu că am greșit ceva. Cea mai bună apă­rare este tot ru­gă­ciunea. Când ne începem ziua, să ne închinăm și să cerem lui Dumnezeu, sfinți­lor și îngerului păzitor, să aibă grijă de noi și astfel să alungăm orice frică. Dacă ne-am încredințat via­ța în mâinile Domnului, de ce să ne mai temem? Eu, personal, sunt absolut convins că omului care se roagă dimineața nu i se întâmplă nimic rău.

Bunica și gândul cel bun

- Sfinția voastră ați avut vreo experiență directă, în care un gând să fi schimbat realitatea?

- Eu am avut o bunică foarte credincioasă, care ținea mult la mine și, după ce m-am căsătorit, mi-a cres­cut copilul până la vârsta de cinci ani. Era nelip­sită de la biserică și mereu îmi dădea pilde din viețile sfinților, din Biblie și din predicile preoților. Copilul a preluat credința de la bunica lui. A crescut în credin­ță. Eu, până la 30 de ani, am fost ateu. După revoluție, într-o seară, am avut o discuție cu bunica, în urma căreia mi-a apărut un gând: de ce este atât de senină fe­meia aceasta, simplă, săracă, fără mari bucurii de la viață? Ce găsește ea la biserică, de o mulțumește într-atât? M-a pus pe gânduri ce mi-a spus. Era mult mai feri­cită decât mine. N-avea temeri de nici un fel. Cre­dința îi um­pluse viața de bucurie. Era în septem­brie 1990. A doua zi era duminică și m-am dus la bise­rică, la Curtea de Argeș, la moaștele Sfintei Filofteia. Am stat la toată slujba, fără să în­țeleg nimic. Mă mai du­sesem și altădată, dar plecasem după cinci minute, pentru că mă plictiseam. Din acea duminică, însă, nu am mai lipsit niciodată de la Sfânta Liturghie. Ceva, discuția cu bătrâna, gândurile pe care mi le stârnise, m-a făcut să revin mereu și mereu și să avansez tot mai mult pe drumul credinței. Totul a pornit de la o întrebare: ce o înseni­nează pe bunica? Dumnezeu mi-a ascultat gândul ca pe o rugăciune și mi-a răs­puns. Probabil că a contat și că se ruga bunica pentru mine. Din această experiență proprie, am înțeles că un gând poate să schimbe o reali­tate: pe mine, din ateu m-a făcut cre­dincios.