Străbunicii scenelor muzicale
Pare aproape incredibil, dar la cei 91 de ani împliniți (cu puțin noroc, va atinge secolul!), Charles Aznavour este încă în voce, cântă cu același succes și umple săli până la refuz. Cine se mai poate lăuda cu o carieră de 83 de ani trăiți pe scenă? A scris peste 1000 de cântece, a scos peste 100 de albume muzicale (care s-au vândut în mai bine de 180 de milioane de exemplare), a jucat în 60 de filme, a scris 15 cărți. Cât despre premii... Are atât de multe, că le-a și uitat numărul!
La bohème
Shahnour Varenagh Aznavourian (cunoscut sub numele de scenă Charles Aznavour) s-a născut pe 22 mai 1924 la Paris, stricându-le planurile părinților lui, care visau să ajungă în America. Mischa Aznavourian și Knar Baghdasarian (supraviețuitoare a genocidului de la Smira) erau doi imigranți armeni, porniți în lume în căutarea unei vieți mai bune. Aveau deja o fiică, pe Aida, născută în Grecia, dar visul lor, ca al multor altor imigranți de atunci, tot America era. Apariția pe lume a lui Shahnour, cel de-al doilea copil al lor, le-a dat însă planurile peste cap și s-au decis să rămână în Franța. Tatăl băiatului a cântat o bună bucată de vreme prin restaurante, iar mama (școlită, cu diplomă în Literatură), a croit și-a cusut haine, până a reușit să strângă banii suficienți ca să deschidă, alături de soțul ei, un restaurant: "Le Caucase". "Tata a fost un muzician talentat, dar un prost afacerist și un suflet mare: în restaurantul lui mâncau gratis mai toți prietenii pe care îi avea, dar și oamenii săraci și înfometați care îndrăzneau să îi treacă pragul. Vă dați seama că afacerea nu a durat prea mult, profitul fiind zero", povestea artistul în autobiografia sa.
Shahnour (de-acum Charles) a moștenit talentul pentru muzică de la tatăl lui, dar și pasiunea pentru creație și poezie de la mama. Atât el, cât și Aida, și-au început cariera actoricească de la o vârstă fragedă, iar prima scenă le-a fost chiar cea din restaurantul părinților. La 9 ani, Shahnour renunță la școală și își ia numele de scenă Aznavour, iar banii pe care îi câștigă sunt un real ajutor pentru familie. "Am abandonat repede școala, dar înainte de-a o lăsa baltă, am primit un «Certificat d'Etudes», de care sunt foarte mândru, deși nu înseamnă mare lucru. Următoarea diplomă pe care aveam s-o primesc a venit 70 de ani mai târziu și era un titlu de Doctor Honoris Causa," se confesa el. În timpul ocupației naziste, Charles a cântat prin cabarete, menținând sus spiritul patriotismului francez, dar atent la tot ce mișca în jur, căci tatăl lui devenise membru al rezistenței franceze și a adăpostit armeni și evrei ruși, de furia germană.
Charles și Privighetoarea
?n 1944 avea să înceapă o colaborare rodnică, cu actorul și pianistul Pierre Roche, alături de care cântă prin cluburi de noapte. Doi ani mai târziu, tânărul Charles va fi remarcat de "privighetoarea" Franței, nimeni alta decât Edith Piaf. Timp de opt ani, tânărul Charles a locuit cu ea în aceeași casă. "Mi-a fost ca o verișoară. Între noi a existat o mare iubire platonică. Nu am avut niciodată o relație amoroasă cu ea și cred că tocmai lucrul acesta ne-a salvat prietenia. Era o persoană fantastică, plină de umor. Nu semăna deloc cu ce am văzut prin filmele ce i-au fost dedicate. Nu am văzut-o niciodată făcând istericale. Nu avea nevoie de așa ceva ca să se exprime", povestea artistul. Piaf l-a împins de la spate, l-a pus să își caute un profesor de canto și să descopere tot ce ar putea să facă cu vocea lui. Cu toate că se afla sub protecția marii artiste, sau poate tocmai de aceea, răutăcioși, criticii francezi ai vremii l-au etichetat drept "prea urât, prea scund și cu o voce oribilă." Lucrul ăsta nu l-a descurajat însă, ci l-a ambiționat și mai tare. Primul succes îl obține în 1950, cu melodia proprie "J'ai Bu". "Cred că am devenit cu adevărat un cântăreț demn de ascultat abia după ce am început să-mi scriu propriile cântece", spune el. Tot Edith Piaf a fost cea care l-a convins să-și opereze nasul... "mult prea mare", în ideea că-i va îmbunătăți aspectul fizic. "După ce m-a bătut la cap și m-a convins să mă operez, când totul a fost gata, mi-a trântit-o sec: «Îmi plăceai mai mult înainte»", povestea artistul într-un interviu.
Un Sinatra francez
Dar talentul tânărului interpret avea să șteargă curând orice urmă de "defect", căci Charles prinde curaj și compune din ce în ce mai mult, iar fiecare melodie devine șlagăr. Primul mare succes este "Sur Ma Vie" (1956) pe care o cântă în premieră pe scena Olympia din Paris. Urmează apoi anul și hitul sau anul și hiturile: "Tu t'laisses aller" (1960), "Il faut savoir" (1961), "Les comédiens" (1962), "Et pourtant" (1963), "Hier encore" (1964), "For Me Formidable" (1964), "Que c'est triste Venise" (1964), "La Bohème" (1965) etc. Franța îi este la picioare. În anii `70 cucerește și piața anglofonă, cu melodii precum "She" sau "The Old Fashioned Way", iar presa americană scrie despre el, în loc de prezentare "un Sinatra francez". De altfel, Charles a fost unul dintre puținii cântăreți europeni pe care Frank i-a invitat să cânte în duet cu el.
Nici astăzi, la 83 ani de la debut, nu-i prea vine să agațe microfonul în cui, chiar dacă medicii i-o cam recomandă. "Dacă mă opresc din muncă, o să mor. Simt nevoia să lucrez!", spunea el într-un interviu recent. Așa că pe viitor, va încerca, probabil, un compromis, și anume, să renunțe la turneele lungi și obositoare, în favoarea unor reprezentații mai rare, pe-acasă.
Dar muzica nu este singurul domeniu în care Charles a reușit cu brio. A jucat cu mare succes și în filme. Printre triumfurile lui actoricești se numără rolul principal în "Tirez sur le pianiste" (Trageți în pianist!) - 1960, al lui François Truffaut, sau rolul secundar din "Die Blechtrommel" (Toba de tinichea) - 1979, film premiat cu Palme d'Or. Ba mai mult, la a treia încercare, în 1967, și-a găsit și fericirea conjugală alături de suedeza Ulla Thorsell, fericire ce dăinuie și astăzi. Artistul are cinci copii în viață, trei dintre ei - Katia (1969), Misha (1971) și Nicolas (1977) cu Ulla, iar doi - Seda (1947) și Charles (1952) - cu prima soție, Micheline Rugel (căsătoria lor a durat din 1946 până în 1953). Fiul născut din cea de-a doua căsătorie a lui, cea cu Evelyne Plessis (1955-1960), Patrick (1956), a murit la 25 de ani.
Deși extrem de mândru că e francez, Aznavour nu și-a uitat niciodată rădăcinile și a încercat să ajute cât a putut Armenia. Din 2008, are dublă cetățenie, franco-armeană, iar în 2009, a fost numit ambasador al Armeniei în Elveția, unde, de altfel, artistul locuiește din 1976. Este reprezentantul permanent al Armeniei la UNESCO.
(Pentru concertul de la noi, biletele au prețuri cuprinse între 260 și 575 de lei, și mai pot fi găsite în rețeaua Eventim.)