Întrebări fără răspuns
Nimeni nu se miră de lucrurile pe care le vede zi de zi, fiindcă oamenii presupun existența unei taine doar în ceea ce este neobișnuit și ieșit din comun. Cei ce vizitează în prezent catedralele din Franța, de pildă, văd niște construcții gotice care ating perfecțiunea prin dimensiunile lor incredibile și interioarele impresionante. Spațiile dinlăuntrul acestor gigantice case ale Domnului sunt încărcate de lumina și de spiritul altei lumi, dar și de o energie aparte, înălțătoare. Ce efect copleșitor, greu de închipuit pentru noi, astăzi, vor fi avut aceste clădiri asupra strămoșilor noștri din Evul Mediu, care aveau pentru prima oară prilejul de a se întâni cu o asemenea măreție?
De constructorii catedralelor din Chartres, Reims, Rouen și Paris nu ne despart doar câteva secole, ci și cunoașterea legăturilor mistice dintre acest stil arhitectonic și concepția despre lume a trăitorilor din acele timpuri. Oare bătrânele ziduri de piatră ocrotesc, așa cum se spune, străvechi lăcașuri de inițiere spirituală? Au ele legătură cu piramidele egiptene și cu templul lui Solomon? Întrebări fără răspuns. Misterul artei gotice a rămas nedezlegat până în zilele noastre. Dacă originile altor stiluri care au dominat epoci ulterioare ale istoriei artelor, ca de pildă renașterea sau barocul, pot fi identificate retrospectiv și urmărite cronologic, pentru apariția artei gotice este imposibilă stabilirea cu exactitate a unor etape premergătoare. Acest stil arhitectural s-a ivit pe neașteptate în Franța, prin anii 1130-1140, fără influențe anterioare. S-a dezvoltat independent în vestul Europei, ajungând în doar câteva decenii la o înflorire nebănuită. Din negura vremurilor ne parvin chiar și numele unor arhitecți, cum ar fi Villard de Honnecourt, cunoscut din documentele de șantier ale catedralei din Reims (planuri și schițe, datând din jurul anului 1230). Împreună cu cioplitorii în piatră, dulgherii și sticlarii, acești arhitecți au ridicat, în mai puțin de un secol, peste optzeci de edificii grandioase în nordul Franței.
Catedrala din CHARTRES - o capodoperă într-un târgușor?
"Există lăcașuri unde adie spiritul", spunea scriitorul francez Maurice Barres, "locuri unde omul este pătruns de o forță cu totul specială, unde i se deschid «organe» de comunicare cu divinitatea. În accepția strămoșilor noștri, omul nu se putea socoti realmente deplin, decât din momentul când trăia o trezire spirituală. Iar această trezire se petrecea grație unor influențe neștiute, în locuri deosebite, acolo unde au fost înălțate temple, menhire, dolmene și, mai târziu, catedrale".
Fără îndoială, constructorii necunoscuți ai catedralei din Chartres nu au avut intenția să realizeze o operă de artă atunci când au înălțat această casă a Domnului, pe șesul întins ca-n palmă din regiunea Beauce. Dar de ce a fost ridicată o catedrală atât de impunătoare tocmai pe o colină micuță, într-un târgușor neînsemnat ca Chartres? Locul a fost o țintă de pelerinaj încă din epoca precreștină, însă cu origini mai vechi decât istoria celților. Potrivit legendei, zona emana o energie neobișnuită și, cu mult înainte de Hristos, un înger ar fi vestit druizilor că va exista o fecioară care va da naștere unui zeu. Într-adevăr, în apropiere de Chartres, a fost descoperită statuia unei femei, o sculptură antică purtând inscripția latină "Virgini pariturae" ("Fecioara care va naște").
În anul 1194, construcția inițială a ars până la temelii, cu excepția portalului vestic. Ulterior, biserica a fost reconstruită, de astă dată fiind însă orientată spre vest, lucru neobișnuit pentru cultul catolic, care impune ca bisericile să fie îndreptate către răsărit.
Ferestrele din care răsare soarele
Raportul dintre lungimea, lățimea și înălțimea catedralei din Chartres se bazează pe un principiu rămas ascuns generațiilor ce s-au succedat, inclusiv nouă, celor de astăzi. Ca și secretul faimoaselor vitralii, care răsfrâng, într-un chip uluitor, razele soarelui, de parcă ar răsări continuu din ele, și a căror compoziție n-a putut fi nici descifrată și nici imitată. Chartres este o catedrală gândită pentru un om cu simțurile deschise, capabil să recepteze neîncetat lumina, cu nuanțele ei infinite, precum și sunetele care se adresează simțurilor sale, venind ca un zumzet, din cele mai diferite zone ale bisericii. Un soi de murmur bizar. Piatra zidurilor evocă forța pământului din locul acela, iar labirintul uriaș, desenat în pardoseala catedralei, îi sugerează pelerinului nenumăratele ocolișuri și răspântii ale căii ce duce la Ierusalimul ceresc, simbolizat de centrul labirintului. Cucerirea acestuia pentru creștinătate și apărarea lui au fost misiunile autoasumate ale ordinului cavalerilor templieri. S-ar putea, deci, ca tot ei să fi inspirat, finanțat și organizat construirea catedralei din Chartres.
La comanda cui s-au executat construcțiile? Cine le-a plătit?
Istoricii de artă afirmă că motorul care a propulsat ridicarea acestor edificii gigantice ar fi fost credința. Desigur, oamenii din Evul Mediu erau profund religioși. Și totuși, au fost necesare și alte impulsuri pentru a crea cea mai amplă arcadă gotică existentă în lume. De unde au provenit cunoștințele? În epoca întunecată a cruciadelor, a inchiziției și a ereticilor arși pe rug, au apărut, dintr-odată, în mod cu totul inexplicabil, catedralele inundate de lumină, cu splendoarea lor nepotrivită pentru vremurile de atunci.
Majoritatea populației era săracă și nimeni nu muncea exclusiv pentru o răsplată divină. Colectele pelerinilor evlavioși nu puteau aduce decât o contribuție extrem de modestă la costurile cerute de construirea unei asemenea catedrale. Din partea ordinelor monahale bogate, a benedictinilor sau cistercienilor nu erau de așteptat donații. Singura ipoteză este că în cauză s-ar afla, într-adevăr, misterioșii templieri, despre a căror bogăție legendară se povestește și astăzi. Să fi elaborat ei o strategie genială, care a permis desfășurarea atât de rapidă, lesnicioasă și perfectă a lucrărilor de construcție? Dacă răspunsul este afirmativ, cine i-a inspirat?
O altă ciudățenie a catedralei din Chartes o reprezintă raritatea statuetelor sfinte a tablourilor cu sfinți și a crucifixurilor obligatorii în catedrale. În schimb, decorația lor abundă în monștrii și diavoli, plasați în exteriorul zidurilor bisericii, de-a lungul porticurilor și pe portaluri. Ca, de exemplu, renumiții gargui de la Notre-Dame din Paris, monștrii cu cap de animal, paznici neclintiți ai catedralei, ce par a fi în stare și astăzi să-i izgonească pe păcătoși.
Catedralele magice ale Angliei
Aproape toate catedralele și mânăstirile din Anglia au fost ridicate pe "pământ sfânt", adică pe un loc de cult, folosit și respectat ca atare, încă din preistorie, de către locuitorii regatului insular. Cei ce doresc să viziteze astăzi vechile biserici găsesc, cel mai adesea, numai ruine aflate în mijlocul unor parcuri căzute în paragină. Printre puținele edificii care au rezistat acțiunii distrugătoare a timpului se numără catedralele de la Salisbury (comitatul Wiltshire) din secolul 13 și St. David (Wales), a cărei construcție a început în jurul anului 1180.
Confiscarea posesiunilor bisericești și instituirea de noi impozite clericale - împreună cu desființarea mânăstirilor și persecuțiile declanșate împotriva preoților și a călugărilor - s-au petrecut între anii 1536 și 1540, din ordinul regelui Henric VIII (1491-1547), care a găsit cu cale să se opună puternicului papă Leon X, cel ce îl excomunicase pe reformatorul Martin Luther. Mai târziu, când papa Clement VII a refuzat să-i acorde monarhului divorțul de prima sa soție, Catharina de Aragon, care n-a putut să-i nască un fiu, Henric s-a răzvrătit împotriva autorității papale, despărțindu-se de Roma și întemeindu-și propria biserică, pe care a numit-o "anglicană" și al cărei conducător suprem a hotărât să devină el însuși.
Fantome în casa Domnului
Ținutul din jurul înfloritorului oraș Sarum, situat pe râul Avon (în prezent aparține de Salisbury) are o istorie mai bogată decât orice altă regiune a Marii Britanii. Aici au trăit oameni încă de acum 7.500 de ani. În secolul 13 s-a construit New Sarum (Noul Sarum), la trei kilometri distanță spre sud de orașul vechi. În centrul ambelor comunități se afla o casă a Domnului. Catedrala veche se găsea într-un loc rece și umed, ba chiar și bântuit de fantome - potrivit mărturiilor unor călugări, consemnate în documente păstrate în arhive până în zilele noastre.
Legenda spune că, după ce episcopul a decis să se caute un amplasament adecvat pentru o nouă catedrală, un arcaș a tras o săgeată (exact ca în poveștile cu Ștefan cel Mare), urmând ca pe locul unde ea avea să atingă pământul, să fie înălțat noul lăcaș de cult al orașului Sarum. Săgeata a lovit o căprioară care, înainte de a muri, s-a târât până la o porțiune de teren aflată în proprietatea bisericii.
Locuitorii din Old Sarum au dat ascultare episcopului lor și, lucrând fără întrerupere, între anii 1220 și 1258, au înălțat pe locul unde murise căprioara catedrala St. Mary, unul dintre edificiile engleze care prezintă caracteristicile arhitecturii gotice timpurii, în toată puritatea lor. În jurul catedralei a luat apoi ființă New Sarum - și nu există nicăieri în Anglia o așezare întocmită după un plan atât de ordonat și sistematic. Lucrările de construcție la casa Domnului, cu turnul ei înalt de 123 metri, au fost extrem de costisitoare, iar finanțarea lor a fost posibilă numai datorită manufacturilor textile din zonă, pe atunci deosebit de prospere.
Catedrala St. David: loc de iradiere
Mai puțin spectaculoasă, dar mai plină de enigme, este istoria catedralei St. David, ridicată în orășelul cu același nume, socotit încă din Evul Mediu timpuriu ca fiind "orașul sfânt al velșilor". Aici și-a desfășurat activitatea misionară și tot aici a murit sfântul lor național, St. David, care i-a convertit la creștinism pe locuitorii din sudul Țării Galilor.
Construcția catedralei, în vecinătatea căreia se mai găsesc și azi menhire preistorice, a fost începută pe la anul 1180 de către episcopul normand Peter de Leia, care dorea să ofere rămășițelor pământești ale Sfântului David un lăcaș de odihnă veșnică, pe măsura însemnătății lor, ca expresie a recunoștinței purtate de urmași.
Vizitând catedralele din Salisbury și St. David, numeroase persoane le simt ca pe niște locuri ce radiază forță - o percepție confirmată, de altfel, și de radiesteziști. Sub fundațiile acestor clădiri - și în special în perimetrele unde sunt amplasate altarele și amvoanele - s-au descoperit cursuri de apă. Orientarea ambelor catedrale după liniile de forță nevăzute ce străbat suprafața globului, către alte locuri cu încărcătură mistică, precum Stonehenge, ca și situarea lor pe coline sau râuri, le amplifică puterea de atracție magică.
Porți către lumea de dincolo
Se spune că, între megaliții așezați în cerc, energia se simte cel mai puternic dis-de-dimineață și la apusul soarelui, pentru că în aceste momente ale zilei, se deschid porțile către lumea de dincolo. În schimb, se recomandă ca vizitarea catedralelor să se facă pe la ora amiezii, atunci când soarele ajuns la zenit își trimite strălucirea prin sticla colorată a ferestrelor, cuprinzând nava centrală a bisericii, într-o aură de binecuvântare și pace.
"În astfel de locuri se întâmplă întotdeauna ceva cu noi", observă filosoful german Klausbernd Vollmar, "deoarece în decursul timpului, s-a concentrat acolo o energie benefică care ni se transmite nouă, celor ce venim în contact cu ea". Pentru Vollmar, catedralele, mânăstirile, ruinele sacre, dar și ansamblurile de megaliți neolitici sunt niște "insule binefăcătoare" și el îi sfătuiește pe cei ce merg să le vadă, să se reculeagă mai întâi câteva momente, pentru "a deveni receptivi la iradierea lor meditativă".
Călugărul alb și călugărul negru
Vizitatorii bisericilor engleze au prilejul de a trăi cu maximă intensitate magia locului, la solemnitățile ecleziastice. Așa, de pildă, slujba de Crăciun de la catedrala din Norwich (comitatul Norfolk) este pusă în scenă asemenea unui spectacol de teatru medieval. La miezul nopții, un călugăr înveșmântat în alb și un altul purtând o rasă de culoare neagră, aprind primele lumânări în interiorul cufundat în întuneric al bisericii. Iar la sfârșitul serviciului divin, episcopul ridică deasupra capului un disc aurit, ce reflectă o rază de lumină pe care o retrimite în nava centrală a bisericii. Mesajul este cât se poate de limpede: lumina s-a născut încă o dată pentru noi.
Fără nicio îndoială, rădăcinile acestui obicei trebuie căutate departe în timp, într-o epocă preistorică, în care o populație necunoscută săvârșea ritualuri asemănătoare la solstiții, așeza blocuri de piatră în cerc și ridica movile funerare.