Pr. PETRU MOGA - " Am crescut cu mitul Părintelui Arsenie Boca "

- parohul bisericii "Sfântul Nicolae" din Câmpina -

Pe strada Nucilor nr. 9, la intrarea în Câmpina, se află un domeniu parohial cum n-am mai văzut: două biserici superbe, una datând de la 1896, restaurată exemplar, și una mai nouă, târno­sită în anul 2000, de inspirație neoromânească, o casă parohială - cea mai veche casă din oraș (1840) - vie și strălucitoare, deși ruptă din altă lume, o fostă șură trans­formată în grădiniță și o sală multifuncțională, în care se țin evenimente culturale și unde sunt găzduite un mic muzeu și o bibliotecă bine garnisită cu litera­tură religioasă. Totul într-un spațiu larg, aranjat la ac, unde fiecare piatră își are rostul ei. Stăpânul "minu­nii", Părintele Petru Moga, este ca argintul viu. Auto­ritar, însă mereu cu zâmbetul pe buze, cu vorba directă și privirea dreaptă, debordează de energie și de pla­nuri. Așa a reușit să-i facă pe enoriașii săi să lucreze cot la cot cu sfinția sa, timp de un sfert de veac, pentru a dovedi că frumosul n-a pierit de pe lume și că se poate împlini. Spune că a luat modelul de la Părintele Arse­nie Boca, "Sfântul Ardealului", sub influența că­ruia a trăit o viață întreagă. Părintele Arsenie l-a for­mat și i-a fost "duhovnicul prin excelență". Și tot de la el a desprins Părintele Petru Moga lecția frumo­su­lui.

Cerul copilăriei

- Părinte, cu toții simțim că nu e totuna dacă te rogi într-un lăcaș de cult improvizat într-un contai­ner de tablă, sau într-o biserică monument istoric, ținută în viață. Poate că nu conștientizăm întotdea­una, dar arhitectura unei biserici, pictura murală, iconostasul, felul în care cântă strana și chiar vocea preotului ne ajută sau, dimpotrivă, ne împiedică să trăim o slujbă religioasă la cote maxime. Nu e vorba des­pre un moft sau despre o dovadă de superficia­li­tate, ci avem de-a face cu o împletire firească a sim­țurilor care dau aripi sufletului. Iar frumusețea pa­ro­hiei dvs. pare să întruchipeze, și ea, acest adevăr.

- Dacă era numai după dorințele și posibilitățile mele, nu știu cum ar fi ieșit. Orice preot are ambiția de a fi și arhitect, și pictor, și constructor, să știe de toate. Iar atunci când nu are lângă el profesioniști de calitate pe care să-i asculte, soluțiile îi sunt proprii și, în cele mai multe cazuri, precare. Aici am avut șansa unor specialiști extraordinari, care mi-au fost alături. În pri­mul rând, doamna arhitect Livia Câlția și pictorul Gri­gore Popescu. Singurul meu merit, dacă e să am vreunul, este că i-am ascultat. Pe de altă parte, știți că în cazul bisericii, arta trebuie să se subordoneze unor realități mai înalte, care răzbat din credința noastră și pe care preotul le cunoaște mai bine. Și-atunci, numai printr-un echilibru în această relație preot - specialiști poate ieși frumosul la lumină.

- Bunul gust este educat, de cele mai multe ori, de la vârste fragede. Sfinția voastră v-ați născut și ați crescut în Țara Făgărașului, un tărâm care nouă, celor străini de el, ni se pare desprins dintr-un basm. Vă amintiți când ați devenit conștient de fru­mosul lumii care vă înconjoară?

- Când eram mic, mă bucuram de frumos fără să-l definesc ca atare. Era ceva obișnuit pentru mine. Abia mai târziu, când am putut face comparații, mi-am dat seama de frumosul locurilor mele de baștină. Iar astăzi sunt nostalgic după frumosul pierdut, căci satul și oa­menii s-au schimbat, obiceiurile și felul de a trăi sunt altele. Întreaga zonă a Făgărașului a suferit schim­bări majore, atât de relief, cât și de substanță a vieții, să zic așa. Pe de o parte, din pricina vânătorii de parti­zani organizată de Securitate, căci, precum știți, acolo a fost o lungă rezistență armată anticomunistă, pe de alta, din cauza dezrădăcinării țăranilor prin industria­li­zare și mai apoi prin emigrație, pe motive econo­mice. În copilărie, când ieșeam din casă, indife­rent că era soare sau ploua, mă cuprindea o bucurie nestăvi­lită. Mai ales cerul mă fascina, pentru că își modifica stările mereu, uneori foarte brusc, și de fie­care dată îmi oferea o altă perspectivă, îmi dezvăluia sau ascun­dea munții, îmi arăta alte culori... Apoi, ne aflam la numai 12 kilometri de Mânăstirea Sâmbăta, la care mergeam de mai multe ori vara, pe jos, căci era și ea o sursă de bucurie și de frumos. Călătoriile până aco­lo, prin crânguri, urmărit de vuietul apelor și de ciri­pitul păsărilor, participarea la slujbe, la altarul din pă­dure, sau urcușul pe munte, în preajma mânăstirii, îmi dădeau o energie tainică și de lungă durată.

Sfântul munților

- Pe vremea aceea, părintele Arsenie Boca nu mai slujea la Mânăstirea Sâmbăta...

- Nu, și nu am putut să-l cunosc atunci, copil fiind. Dar părinții mei i-au fost ucenici și chiar foarte apro­piați. Tatăl meu a fost unul dintre țăranii care au săpat chilia în stâncă din Munții Făgărașului, mai sus de mânăstire, pentru Părintele Arsenie. Așa încât Părin­tele Arsenie a jucat un rol de primă mărime în familia noastră. Eu am crescut cu mitul lui, cu povestirile minunate ale părinților despre sfinția sa. La noi în zonă, toată lumea vorbea despre el ca de un sfânt. De­sigur, numai în șoaptă, pentru că deja era un subiect tabu. Dar, foarte important de reținut, niciunul dintre oamenii care l-au cunoscut nu vorbea despre el la modul senzaționalist, cum se face acum, trans­for­mân­du-l pe Pă­rintele Ar­se­nie într-un fachir și în­tr-un agent de vânzări. Ei aveau bun-simț și îl tratau ca pe o au­to­ritate spiri­tua­lă, ca pe un în­drumător duhov­ni­cesc deosebit, care le-a citit sufletele și le cunoștea viețile și care le-a fost de mare, mare ajutor. Această a­ti­tu­di­ne ne-a fost trans­misă și nouă, copiilor. Așa încât, eu, unul, am vrut să-l cu­nosc. Pe la mij­lo­cul ani­lor '60, am în­ceput să merg la Pă­rin­tele Arsenie, care pic­ta bi­se­rica de la Dră­gă­nes­cu, și am conti­nuat să-l frec­ventez până în 1975. Nu am fost foar­te des la el și aveam naivitatea să cred că, de fiecare dată când îl întâlneam, eram necu­noscut pentru sfin­ția sa. În aceste întâl­niri, eu căutam să-mi lă­mu­resc anu­mite fră­mân­­tări, să cer sfat, dar eram cum­va și pe o po­ziție de frondă, căci vo­iam să verific auten­ticitatea le­gendei.

Trei întrebări

- Ce simțeați după câte o vizită la Părintele Arse­nie Boca?

- O bucurie nemaipomenită, parcă nepă­mân­teană. Pentru că aveam o mare așteptare să-l întâl­nesc și era extraordinar când se întâmpla. Era foarte bogat în­lăun­trul său și ne dădea cu generozitate din această bo­găție sufletească. Întâlnirile aveau loc la biserica Dră­gănescu. Venea multă lume din Transil­vania. Vi­ne­rea aveam consemn că îl găsim. Și am învățat să aștept până pleacă toți oamenii. Se făcea ora 3, 4 după-amiază, Părintele mergea să mănânce și apoi se întorcea la lucru. Ei, atunci biserica era goală și acela era momentul meu.

- Cum a fost ultima dată când l-ați văzut?

- Ultima întâlnire a avut loc în 1975. Avea atunci un vot al tăcerii. Nu ne-a spus nouă asta, dar nu vor­bea, și știam de la cei mai apropiați lui că are acest legământ pentru o bucată de vreme. Zecile de oameni care erau acolo își spuneau păsurile în public și Părin­tele le răspundea pe un carnețel, iar cineva citea răs­punsurile cu glas tare. Din nou am aplicat strata­gema mea, au plecat toți oamenii și l-am prins singur pe Pă­rintele Arsenie. Am fost obraznic, profitând de faptul că Părintele tăcea și am putut pune orice între­bare, fără teama că mă va întrerupe. Și-am avut trei între­bări. Una a fost dură: "De ce acceptați să vă con­si­dere lumea sfânt?". Mi-a scris așa: "Și Lucian Bla­ga m-a întrebat, cândva, de ce accept să port «căciu­la» mitu­lui. Nu eu am nevoie de asta, oamenii au nevoie!". L-am mai întrebat de ce toți sfinții din biserică pictați de el seamănă cu chipul Mântuitorului Hristos dintr-o icoană făcută tot de el, numai din linii și pete de culoare, pentru coperta unei cărți, apărută parcă la sfârșitul anilor '30, Iisus Hristos sau restau­rarea omu­lui, de Pr. Dumitru Stă­niloae. Zic: "Ex­pri­­mă numai voință". Și Pă­rintele mi-a răs­puns: "Cu asta mă lup­tam când am pic­tat". A­cest răspuns are două sensuri opu­se și nu știu la care s-a referit, că nu mi-a spus: se lupta, fie ca să-și an­treneze voința, fie ca să și-o îmblânzească. În fine, l-am întrebat care este ritmul reco­mandat al vieții conju­gale. Mi-a răspuns în răspăr cu învățătura sa din tinerețe: "Fiecare cuplu își găsește rit­mul lui". Foarte cu­minte, echilibrat, rea­­list și diferit de ce scrisese în Pravila albă (sfaturi pentru cei căsătoriți, izvorâte din experiența sa ca duhovnic - n. red.), unde era foarte strict (considerând ca fiind "după fire" numai ză­mislirea de prunci - n. red.). În final, a pre­luat inițiativa dialogu­lui și mi-a deconspirat lecturile de spiritua­li­tate extra-ortodoxă pe care le făceam, spunându-mi: "Tu citești cutare lu­cruri!...". Am plecat de-acolo probând ce știam de la părinții mei: că Părintele privea până în străfundurile sufletului. De aceea, toată Țara Făgărașului l-a avut și-l are ca sfânt. Și eu cred că este sfânt.

Lecția de frumos

- Părintele Arsenie Boca era un om frumos, nu numai sufletește, ci și fizic. Impresiona prin chipul și alura sa. Era, de asemenea, un iubitor de frumos: picta, se îmbrăca în rasă albă, încinsă cu o curea lată de piele... Pe de altă parte, toți cei care l-au cu­noscut ni-l descriu ca pe un duhovnic aspru, cu o ex­primare aproape brutală pe alocuri. Dacă este adevărat, cum transmitea el frumosul celor care îl căutau?

- Părintele Arsenie era un preot dur, fără îndoială, dar asta numai pentru a grăbi îndreptarea celor care îi cereau ajutorul și pentru a pune o distanță între el și cei care năvăleau asupră-i. Prezența lui era copleși­toare, și oamenii care intrau în contact cu el i se supu­neau imediat. Ce relație poți stabili cu oamenii care se agață de tine? Dacă îi lași, se fac ciorchine pe tine și nu mai poți avea niciun dialog și să faci nicio miș­care. Și-atunci, impunea un spațiu între el și cei­lalți, care să îi oblige pe credincioși să exprime rapid ce vor și să-l asculte cu luare aminte. Cu alte cuvinte: nu te lipi de mine ca să încerci să iei, în mod magic, din puterea mea. Ascultă-mă și vei găsi puterea în tine. De pildă, te întreba, pe un ton ferm, poate chiar răstit: "De ce-ai venit?". E o întrebare care, pusă așa, pe unii îi intimida, dar pe alții îi forța să fie conciși, clari, la obiect, să-și spună păsul și să primească povața repede. Era o bună metodă, și pentru că nu s-ar fi putut lungi toată ziua, cu 50-60 de inși, câți veneau odată la el. Vedeți, oamenii, când merg la duhovnic, merg ca la cineva căruia să-i plângă pe umeri, fără să conștien­tizeze că asta nu-i va ajuta prea mult. Or, Părintele Arsenie avea leacul și te provoca să-i spui ce te doare, numai ca să conștientizezi și tu unde ești și să te hotă­răști ce vrei. Nu însemna că rămânea la tonul inițial. Eu cred că felul în care proceda ținea de o extra­ordinară pedagogie.
Odată, m-am dus la Drăgănescu și sfinția sa picta la scena "Biserica și lumea". Era singur și m-a chemat pe bancă lângă el și m-a între­bat: "Știi ce-s alea glan­de endocrine?". Pornind de aici, mi-a făcut o exce­lentă lec­ție de fiziologie și, de fapt, o educație se­xua­lă, așa-zicând, poate nu cu un termen foarte potrivit, ca să înțeleg de ce excesele trupești provoacă neajunsuri creierului. Am insistat pe acest subiect al durității Părin­telui, ca să fie percepută corect. Acum, re­venind la întrebare, Părintele Arsenie trans­mitea frumosul în mod practic, prin muncă fizică, dimpreună cu credincioșii. Veneau oamenii la mânăstire și el îi pu­nea la treabă, iar rezultatul era mereu un lucru frumos. De exemplu, la Mânăstirea Sâm­băta a muncit cu oamenii ca să amenajeze peisajul. Lacu­rile de acolo le-a săpat cu credincioșii, mai ales cu studenți. Țăranii din zonă i-au adus, cu carul cu boi, de la distanțe des­tul de mari, cum era satul Cincu, de pildă, bolo­vani uriași, care aveau forme speciale, pen­tru a înfrumu­seța curtea mânăstirii. Deci, oamenii vedeau cum se naș­te frumosul, firesc, trăiau în ambianța aceea și căpătau gust pentru frumos. Cât despre rasa albă pe care o purta, să știți că a fost un mod propriu părin­telui de a re­zolva o problemă. Avea nevoie de stra­ie călugărești, dar nu avea nici stofa nece­sară și nici vreun atelier specia­lizat prin zonă, și-atunci, a pus de i-a croit cineva o rasă din pânză de in și de cânepă, care, natural, era albă. Eu am găsit și la Părin­tele Serafim Po­pescu, cel care i-a fost coleg la Mânăs­tirea Sâmbăta, și la Părintele Teofil Părăian, în chi­lie, rase albe. Le purtau și ei odinioară, ca le­gă­tură directă cu tradiția locului. Erau făcute din pânză țărănească, aflată la îndemână.

- Mare parte din viața sfinției voastre, dacă nu cumva toată formarea dvs. spiri­tua­lă, a stat sub pecetea personalității Părintelui Arsenie Boca...

- Da, cum a fost atunci când m-am dus să-i cer sfatul, dacă să dau examen la Faculta­tea de Teologie. Și mi-a zis: "Nu, să nu te duci!". Iar după o scurtă pauză, a adăugat: "Ce crezi că vei găsi acolo, jucă­rele? La Teologie intri credin­cios și ieși ateu". Nu mi-a explicat nimic mai mult. Și m-a frământat tare ce mi-a spus. Bine, eram hotărât să fac Teologia, deci nu l-am ascultat, dar m-am gân­dit ce a vrut să spună, de fapt. Târziu, după ce am fă­cut experiența facultății, am înțeles că a încerca să-l predai pe Dumnezeu după metode științifice este o mare primejdie. Îți taie orice fel de elan, acolo nu mai încape credința. Acu­mulezi cunoștințe, dar îți pierzi tot focul. Trebuie să fii tare în credință ca să reziști.

- A fost, prin urmare, un avertisment al Părin­telui Arsenie.

- Da. Poate a vrut să spună că nu sunt pregătit, poate a dorit să mă încerce. Și de-aici se vede că, pe lângă toate celelalte calități ale sale, cultură teologică înaltă, dar oratoric, exce­lent spirit de observație psiho­logică, experiență du­hovnicească, Părintele Arsenie era și văzător cu duhul. Pentru că eu am mers la el cu o atitudine trufașă, de om care așteap­tă să fie lăudat. Și el mi-a dat peste nas. În timpul comunismului, nu oricine se ducea la Teologie, căci erau multe bariere și era o dovadă de curaj, pentru care așteptai aplauze. Poa­te că Părintele a vrut să-mi spună: nu mergi la Teo­logie ca să te obișnuiești să fii apreciat; drumul preo­ției este greu, iar pe el apar încercări mari, când nu te gândești. Părintele m-a văzut cât eram de naiv și cu ce superficialitate copi­lărească porneam la drumul acesta, în care mă anga­jam, de fapt, pentru jertfă.

Un hohot de plâns

- După cum știm, Părintele Arsenie Boca a fost scos din mânăstire, de la Prislop, în 1959. Atunci i s-a interzis să mai poarte rasă călugărească și să slujească și a ajuns pictor la Patriarhie, în Bucu­rești. A fost urmărit și șicanat de Securitate, până la capătul vieții. L-ați simțit hăituit?

- Nu, dar cu siguranță își lua măsuri de precauție. Vorbea cu cei care mergeau la el, pe când picta bise­rica Drăgănescu, dar mereu de față cu toți ceilalți. Omul își spunea public necazul, neliniștea sau nedu­merirea, și părintele îi răspundea tot public. Era destul de greu pentru mulți, dar în felul acesta îi forța pe credincioși să fie preciși și să re­nun­țe la detalii lip­site de importanță. În plus, se foloseau toți de răspun­su­rile lui, pentru că subiectele sunt ine­vitabil cam ace­leași. De ase­me­nea, dăduse con­semn ucenici­lor mai apro­piați, să nu arate în lume că îl cunosc. Mie nu mi-a spus asta, pentru că ve­neam mai rar la sfin­ția sa, dar fratelui meu mai mare îi zisese și am reținut de la el. Așa că, la un moment dat, când l-am întâlnit în tren pe Părin­tele, m-am prefăcut că nu-l cunosc. Mergeam de la mun­te spre București. Era seară, iar părintele era însoțit de maica Zamfira Constantinescu, fosta stareță de la Mânăstirea Prislop. Am stat lângă el tot drumul și nu am spus nimic. Pentru mine, era destul și numai prezența Părintelui. "L-am văzut!" - asta era totul. După o vreme, a ieșit pe hol la fereastră și, deodată, a spus celui de lângă el, ingnorându-mă: "Așa-i și-n cosmos, întunericul e negru ca cerneala". (Râde) Nu era vreun mesaj criptat, ci pesemne că a vrut să-mi mai risipească stânjeneala, fără să mi se adreseze di­rect, căci evident știa cine sunt. Pe lângă această dis­creție a Părintelui Arsenie, a mai existat și protecția de care s-a bucurat din partea maicilor, mai ales în ultima parte a vieții, când s-a mutat la Sinaia. A fost în așa fel ferit de oameni, încât a devenit extrem de greu de văzut. De exemplu, eu eram preot la Mânăstirea Sinaia, prin 1988, iar măicuțele, care mă cunoșteau, m-au chemat să le împărtășesc pe niște surori de-ale lor bolnave, dintre care una era pe moarte. Am fost de vreo două, trei ori, dar nu m-au lăsat să-l văd pe Părin­tele Arsenie, deși poate că el era dincolo de peretele camerei în care le făceam slujba de dezlegare. Acest mod de a-l apăra s-a perpetuat și după 1990, când memoria sa a devenit un bun al numai câtorva oameni, care i-au fost foarte apropiați. Cred că acum, toate acestea se răzbună prin cultul acesta kitsch care i se face Părintelui Arsenie, un cult primitiv, fără legătură cu noblețea științei sale teo­logice, a slujirii sale deose­bite și cu înălți­mea lui duhovnicească. Părintele e mai mult al lumii decât s-ar cuveni. Dar e obli­gatoriu să fie apărat împotriva acestui cult, care îi face și ne face mult rău. Cei care l-am cu­noscut, ca și cei care, fără să-l cu­noas­că direct, și l-au luat drept model, avem cea mai mare obligație în acest sens.

- Mai simțiți și acum puterea Părin­telui Arsenie asupra sfinției voastre?

- Părintele Arsenie m-a format, a fost pentru mine duhovnicul prin excelență, și știu că frumosul pe care l-am realizat aici, la Câmpina, este după formula lui. În sensul că am lucrat cu enoriașii pentru a înfru­museța natura, cum făcea și el, căci, pentru echilibrul sufletesc, munca fizică este foarte importantă. Asta e o lecție pe care am adul­mecat-o de la Părintele Arse­nie. Chiar dacă nu am educația estetică pe care o avea el, sfătuit de oameni pricepuți, cred că am reușit. Asta e puterea Părintelui asupra mea. Dar nu am avut vreo experiență mistică, vreo vedenie după moartea lui sau altceva. Totuși, acum câțiva ani, când am fost ultima oară la Prislop, mi s-a întâmplat un fapt inexplicabil. Am pornit într-acolo foarte lejer, fără griji, să-i duc pe cre­dincioșii din parohie la mormântul Părin­telui Arse­nie. După cum v-am spus, am avut mereu o atitudine dezinvoltă față de Părintele, pe care mi-am păstrat-o până azi. Ajunși la mor­mântul său, ne-am închinat cu toții. Când mi-a venit rândul în fața crucii sale, m-a podidit plânsul, fără niciun motiv. Nu venisem cu nicio problemă, cu nicio frământare spe­cială, ba, cum vă spun, eram foarte degajat, că îi duceam pe alții, după ce eu fusesem de nenu­mărate ori. Atât de tare mi-a izbucnit plânsul, că n-am știut cum să mă ascund mai repede în pădure, să nu mă vadă oamenii. A venit dinlăuntrul meu un icnet de plâns care nu era al meu. A fost o zguduire sufletească teribilă. Ca și când aș fi călcat pe un fir de înaltă tensiune și nu aveam decât să mă elec­trocutez.