Vă previn că lectura ei nu e mereu ușoară (chiar la propriu: volumul se ține greu în mâini). Dar dacă prindeți gustul de a scormoni împreună cu Mircea Cărtărescu lumi știute și neștiute, fizice și metafizice, veți fi din plin recompensați, căci textul spiralat prin peisaje mentale superbe sau hidoase vă poartă în căutarea de răspunsuri la marile întrebări privind condiția umană, vânate în "realitatea lucidității, a visului, a amintirii, a halucinației". Autocentrat, ca în toată opera lui, Mircea Cărtărescu scrie și această carte a suferinței de a trăi, vivisecționându-se și punând sub lupă "grozăvia de a fi în lume, frica mea animalică în fața nimicului vieților noastre". Pentru asta își alege un eu virtual, un alt destin posibil, într-o lume cu nimic mai puțin concretă decât cea a scriitorului notoriu ce-i poartă numele. Acest alter-ego renunță după un prim eșec la afirmarea publică a vocației sale, nu însă și la scris. Prin jocul împrejurărilor, ajunge un neînsemnat profesor de română la clasele V-VII, într-o școală de mahala din Bucureștiul comunist. Singuraticul anonim își notează pentru sine într-un jurnal viața diurnă din cancelaria și clasele școlii de la marginea Colentinei, printre învățătoare, profesori și turme de copii amărâți, dar și viața-vis nocturnă, fantasmatică și halucinatorie, ce-i deschide portaluri spre alte lumi. Abulicul rătăcitor prin labirinturi își scrie anti-cartea doar pentru a se înțelege pe sine până la capăt: "Singurul cuvânt care contează: eu (...) Eu, secțiunea prin timp a imposibilei persoane a IV-a". Obsesia lui e evadarea din dimensiunile limitate ale existenței umane, iar prin scris tentează ieșiri din câmpul damnării, spre necunoscut. Autostenogramele lui - spre deosebire de romanele de ficțiune, pe care le consideră porți înșelătoare desenate pe ziduri spre desfătarea sau reveria cititorilor - vor să prindă viața în ea însăși, anomalia tragică a spiritului îmbrăcat în trup: "Scriind despre trecutul meu, despre anomaliile mele și despre viața mea translucidă prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să deslușesc regulile jocului în care m-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap, să-mi dau seama spre ce arată și să mă îndrept într-acolo". De altfel, titlul provizoriu al cărții fusese "Anomaliile mele". A ales însă mai misteriosul Solenoid - un termen tehnic, desemnând o bobină electromagnetică, căreia scriitorul îi atribuie puterea fantastică de a înlesni spargerea limitelor, de a deschide accesul spre alte dimensiuni, descoperite teoretic de matematicieni și fizicieni geniali. Unul dintre cei șase solenoizi existenți în București, ca tot atâtea noduri energetice descoperite pe parcurs, de ștersul profesor de română în care se ipostaziază Mircea Cărtărescu, se află chiar în casa lui, producând - nu doar levitații și dilatări labirintice ale spațiului, ci și regresii în copilărie, retrăiri la o intensitate maximă ale unor secvențe știute din alte proze cărtăresciene (în special din "Orbitor"), dar bobinate altfel pe axa "Solenoidului" și cu mai puternice efecte magnetice. Cele mai banale experiențe ale primelor vârste - mersul la doctor, injecțiile, scaunul dentistului, radiografiile îi provoacă, prin exacerbarea fricii, imagini și senzații cu nuanțe inexplicabile. Înconjurat de mistere terorizante, de semne și cifruri, exasperat de neputința de a primi un răspuns de dincolo la strigătul de ajutor, naratorul bobinează povești din povești, într-o încrengătură de lumi micro- și macro-terestre și cosmice, realiste și suprarealiste, cum nu mi-a mai fost dat să citesc între aceleași coperți. Și ceea ce e și mai uimitor e că materia supradimensionată e construită armonic, ideile vizionare, întâmplările, locurile și chiar obiectele având între ele spire comunicante și câmpuri de sens. (Doar excesul de vise notate mi s-a părut plicticos și nu neapărat semnificativ.) De exemplu, abia la sfârșit vezi cum se leagă, peste sute de pagini, poveștile senzaționale de viață ale autoarei Tăunului, Ethel Lilian Voinich, ale tatălui ei, matematicianul George Boole, ale surorilor și cumnatului ei genial, C.H. Hinton, exploratorul celei de a IV-a dimensiuni, cu misterul manuscrisului Voinich și nevoia profesorului de română de a se desfereca din grila cunoscutului. Nu mai vorbesc de talentul autorului de a te face să-l urmărești, hipnotizat de frumusețe sau oroare, uitând că ele sunt alcătuite din fraze. Cu Solenoid, Mircea Cărtărescu ia distanță, în sus, de grupul merituos al romancierilor români contemporani.