Despre brânză și ciobani

Cristian Curte
Nu știu dacă ați încercat vreodată să mâncați telemea sau brânză de burduf cumpărate din supermarket-uri.

Eu am luat o dată, și vă mărturisesc că am fost uimit de gustul lor, care îmi aducea vag aminte de praful de cretă pe care-l mân­cam în copilărie, prostindu-ne, ames­tecat cu un ușor iz de algocalmin. Toată această cavalcadă minerală, într-un pro­dus etichetat ca organic, m-a consternat. Cum de industria alimentară, care a ajuns, cred, să o depășească pe cea chimică în ingeniozitatea fabricării de înlocuitori, nu a găsit până acum cocteilul potrivit de E-uri care să simuleze gustul brânzei adevă­rate, făcută din lapte de oaie crescută în munți? E lim­pede că anumite alimente sunt, din fericire, imposibil de contrafăcut. De atunci, ca un pățit ce sunt, nu-mi mai iau brânză decât de la sibieni sau de la ciobanii mei din Să­cele. Da, sunt dintr-un sat de mocani și am crescut cu brân­ză și lapte netrecute prin retortele chimiei alimen­tare. Sunt, așadar, educat gastronomic în stil tradițional.
Mă înțelegeți, acum, dacă vă spun ce spaimă am tras, când am aflat că isteții de parlamentari au dat o lege prin care ciobanii rămân cu oile, dar nu vor avea voie să le pască decât vara (iarna, să le teleporteze pe lună, la păs­cut de piatră seacă?) și, în plus, bomboana de pe co­livă, li se iau câinii! Frate, rămân fără brânză adevărată, mi-am zis, imaginându-mi cum voi mesteca la praf de cretă condimentat cu algocalmin. Noroc că ciobanii, oameni dintr-o bucată, au venit la București și au întors Parla­mentul cu susu-n jos (mărturisesc spășit că m-aș fi bucu­rat să le dea "aleșilor" și câteva scatoalce) și apoi s-au dus la treaba lor, amenințând că se vor întoarce dacă le­gislativul își ia iarăși nasul la purtare. Bun! 1-0 pentru ciobani. Deocamdată...
Meciul însă va continua cu prelungiri, pentru că sunt câteva ONG-uri "deștepte", care susțin sus și tare că turmele de oi periclitează grav biodiversitatea. Așa că musai trebuie să le limităm. De mirare aceste semnale de alarmă, în condițiile în care, din 1989 și până acum, numărul de mioare care pasc pe pajiștile patriei noastre aproape că s-a înjumătățit. În ultimii ani ai comunis­mu­lui, aveam 16 milioane de oi, acum am rămas cu 9,3 mi­lioane, adică tot atât cât aveam în 1920! Tranziția ne-a dat înapoi cu aproape o sută de ani!
Eu, unul, să mă bați, și nu înțeleg cum de biodi­ver­sitatea noastră era bine sănătoasă în 1989, iar acum, când oile au dispărut, mâncate de ciuma tranziției, brusc, sunt în pericol toate sălbăticiunile. Noroc cu ONG-urile astea și cu aprigii vânători, că mai păzesc urșii, lupii și că­pri­oa­rele țării, că altfel le-ar mânca pe toate dulăii cio­ba­ni­lor! Mai rar asemenea alianțe!