Viața într-un decor de cinema
"Majestate, nu vă lipsește absolut nimic pentru a fi societară a Comediei Franceze!", i-a spus Reginei Elisabeta o mare actriță pariziană. Nu era câtuși de puțin vorba despre un elogiu mieros. Soției regelui Carol I îi plăcea la nebunie să pozeze. La propriu și la figurat. Regina-poetesă a României ținea de mult timp prima pagină a marilor jurnale europene, prin aparițiile ei mereu surprinzătoare, prin anturajul său de cea mai bună condiție intelectuală și prin preocupările artistice aflate în avangarda epocii. Existau chiar ziare care țineau rubrici permanente legate de viața Reginei Elisabeta. Când duceau lipsă de informații, inventau, și tot scriau ceva, despre populara suverană a României! Dar mai presus de orice, consoarta lui Carol I avea fler și știința punerii în scenă. Știa "să se vândă", știa să se facă plăcută, știa să epateze, de câte ori apărea ocazia. Avea toate calitățile să o facă - era de o erudiție impresionantă și de un farmec magnetizant - și nimeni nu o putea întrece în născocirea de decoruri și de scenarii care să fure privirea unui public avid, și atunci, ca și azi, să arunce un ochi la luxul și rafinamentul vieții celebrităților. Cu prilejul unei vizite pe care i-o face la palat, viitoarea regină Maria o găsește pe Elisabeta în camera sa, într-un decor demn de un mare studio hollywoodian. "Cu siguranță că punerea în scenă fusese atent studiată. Lumina venea dinspre tavan, iar ea era înveșmântată în alb și sprijinită de pernele ca de zăpadă, cu vocea extrem de melodioasă, cu gesturi largi și binevoitoare și cu dantura luminată de un zâmbet încântător, iar pe de altă parte, expresia tragică a ochilor săi, de un albastru intens. Totul producea exact efectul dorit... S-ar fi zis că, prin însăși firea ei plină de fantezie, se credea mereu într-un spectacol". Într-un spectacol va fi crezut că a nimerit și celebrul scriitor Pierre Loti, când, invitat la Sinaia de către buna sa prietenă, o găsește așezată la orgă, scufundată într-un preludiu de Bach, înconjurată, ca într-un tablou vivant, de adoratele ei domnișoare de onoare și de alți curteni, figuranți obișnuiți, deja, ai unor astfel de "scene".
Drama din spatele pozei
În spatele scriitoarei de succes și al marii vedete de presă internațională se ascunde, însă - puțini știu asta - o regină tristă, adesea deprimată, pradă disperării. Căsătoria cu Carol I, încheiată în pripă, din rațiuni politice, e lipsită, de la bun început, de fiorul pasiunii. Înainte să fi adoptat, ca rege al României, masca lui intransigentă și aspră, tânărul Carol fusese forțat de familie să renunțe la o mare iubire, pentru care voise să sacrifice și averea, și rangul princiar. Stilul cazon și rece avea, deci, explicații sentimentale, și poate că dintr-o dorință de răzbunare pe soartă impusese severitatea și "castitatea" comportamentului public, tuturor celor din anturajul casei regale, unde onoarea era mai presus de orice!
Peste această rigiditate sufletească a regelui, aveau să se suprapună anii grei de început de domnie, cu amenințări din toate părțile, atât în țară, în plină revoltă politică internă, între liberalii radicali și conservatori, cât și în străinătate, în contextul războiului dintre Franța și Germania. Iar moartea, în 1874, a singurului copil al cuplului domnitor, principesa Maria, duce la o și mai mare înstrăinare între cei doi. Regina Elisabeta nu-și mai revine din trauma pierderii fetiței sale și se dedică scrisului. "Voiam să găsesc adevărul. Dar în dragoste nu era adevărul și nici în renunțare nu era. Și suferința m-a îndrumat spre căsnicie, m-a făcut mamă și mi-a încărcat umerii cu muncă din belșug. Dar prea puțin mi-a fost dat să port această mare onoare de a fi mamă, căci ochii luminoși ai copilului meu s-au stins, iar căpșorul i l-am culcat în sicriu", scrie regina Elisabeta, semnând Carmen Sylva, cu pseudonimul care a făcut-o celebră în toată lumea. În numeroase alte pasaje din scrierile sale, Elisabeta povestește despre atmosfera de Crăciun de la palat: tristă, posomorâtă, tăcută, apăsătoare. Singura consolare care-i rămâne e evadarea în teatrul pe care îl pune în scenă, zi de zi, și în care joacă, cu fervoare de veritabilă societară a Comediei Franceze, rolul principal. Imagini dintr-un univers cu străluciri inventate, complet străin de adevăratele frământări sufletești ale Reginei. Complice în tot acest joc, considerat de multă lume exagerat, îi vor fi, mereu, domnișoarele sale de onoare, o mână de tinere românce, din cale afară de frumoase, talentate și educate, care-i devin, practic, fiice adoptive, mămoasei Regine Elisabeta, luminându-i viața cu afecțiunea lor.
"Ele sunt fetele mele"
Conform protocolului impus de Carol I, Regina Elisabeta avea o curte compusă din două doamne de onoare, o mare maestră a veșmintelor, o mareșală a curții, o secretară și o cititoare. Doamnele de onoare îi organizau audiențele și-i țineau companie, îi citeau, brodau alături de ea și dezbăteau ultimele zvonuri din înalta societate, notează biografii reginei. Pe lângă acestea, mai erau și câteva domnișoare de onoare, fete cultivate, din os boieresc, pe care regina le lua sub aripa sa protectoare, cu gândul de a le asigura un viitor în înalta societate. "Ele sunt fetele mele, o înlocuiesc pe micuța mea Maria", obișnuia să spună regina. Domnișoarele de onoare îi sunt fidele colaboratoare în încercările literare, o ajută cu traduceri, o acompaniază când cântă la pian, sunt vedete ale seratelor culturale pe care le găzduiește Regina și, mai mult decât orice, îi împărtășesc visările și îi sunt cele mai apropiate confidente. Alături de ele își îneacă amarul dorurilor, cu entuziasmul lor își înseninează zilele, cu ele se sfătuiește și pe ele le sfătuiește ca să o ia pe drumul cel bun în viață, pe ele le visează împlinite și fericite, așa cum și-ar fi dorit-o pe Măriuca ei, dacă Dumnezeu i-ar fi dat zile... Fetele acestea, pe care le identifică până la obsesie cu sărmana Maria, sunt viața ei!
Viitoarea regină, principesa moștenitoare Maria, soția lui Ferdinand, descrie cu inteligența și talentul ei literar atmosfera din jurul Elisabetei. "Bătrâne doamne și bătrâne domnișoare, într-o admirație totală pentru regină, încercau să o incite la confidențe, gata oricând să-i șteargă lacrimile ce țâșneau dintr-o exagerată sensibilitate. În aer plutea o oarecare febrilitate provocată de subiectul conversației: o pasiune pentru vreo bucată muzicală, o broderie, un tablou, o carte minunată". Mai puțin răutăcioși cu anturajul Reginei, alți oaspeți ai Palatului le conturează "glamuros" pe "fetele" Elisabetei. Moldoveancă de neam, mărunțică, palidă, cu păr negru și ochi mari, albaștri, de o grație desăvârșită, Lucie Ghica, una dintre domnișoarele de onoare preferate, era nepoata de fiu a fostului domnitor Grigore Ghica, iar din partea mamei, se trăgea din familia Rosetti-Rosnovanu. La rândul său, Eufrosina Grădișteanu, foarte frumoasă și impunătoare, cu un minunat păr lung și blond, era fiica lui Emanoil Grădișteanu, președinte al Curții de Conturi, și a Alexandrinei Grădișteanu, născută Darvari, fiica marelui căminar Mihail Darvari. Alături de ele se afla și Maria Assan, cunoscută artistă, cu studii de canto la Strasbourg și Paris, un glas frumos și cultivat, cum nu puteai auzi la alte curți regale europene. În alte perioade, Livia Maiorescu, erudita fiică a marelui Titu Maiorescu, și remarcabila scriitoare Elena Văcărescu, care avea să devină prima femeie membru de onoare a Academiei Române, au ocupat și ele onorantele locuri de domnișoare în alaiul Reginei, potolind, cu gingășie și grație, locul gol pe care moartea Mariei îl lăsase în inima neconsolatei Regine.
Vești negre
Regina își iubește "fetele" ca pe ochii din cap. Domnișoarele Ghica, Grădișteanu, Assan, Maiorescu sau Văcărescu dau, prin prezența lor specială, un aer rafinat serilor la Palat. Vâlva pe care aparițiile Reginei o iscă peste tot în lume nu are cum să nu se răsfrângă și asupra lor, iar Elisabeta însăși întreține acest joc, căci și-ar dori să le vadă împlinite și fericite, alături de pretendenții cei mai de seamă, care treceau în număr mare, pragul evenimentelor culturale pe care le patrona.
Adevărul e că mizanscenele Reginei îți fură ochii! Stau și mă minunez privind, într-un vechi album ilustrat de epocă, una dintre fotografiile "marca Elisabeta de România". Îmbrăcată într-o rochie albă, lungă și învolburată ca spuma mării, cu părul nins și strălucitor, ridicat ca o coroană peste chipul pătruns de emoția muzicii, Regina tronează în fața unui pian somptuos ca un altar. Mâinile delicate plutesc deasupra clapelor și, în magia înscenării, ai putea jura că pianul cântă singur, inspirat de farmecul Elisabetei! Dar scena nu e întreagă: în spatele reginei, pe un jilț mai jos, imitând la perfecție aerul și poziția impozantei suverane, e Lucie Ghica. Grațioasă și melancolică, cu părul negru și cu ochi electrizanți, înveșmântată într-o rochie ce contrastează cu cea a reginei, Lucie împlinește fotografia, ce pare un desăvârșit tablou alegoric. Are tot ce îi trebuie: metaforă, emoție, poveste...
Dintr-un astfel de tablou idilic va fi smuls-o Carol I pe Regina Elisabeta, la Peleș, într-o după-amiază de octombrie, pentru a-i spune, ca tăișul unui pumnal, teribila veste pe care tocmai o aflase de la "informatorii" palatului: între domnișoara de onoare Lucie Ghica și maiorul Nicolae Vlădoianu, ofițer în garda regelui, e o poveste secretă de dragoste! Anume, nu doar o simplă idilă, ușor de șters cu buretele, ci un veritabil scandal! Maiorul e însurat cu fiica lui Dimitrie Ghica, președinte al Senatului, iar Lucie e însărcinată! Însemnările de Jurnal ale Regelui din seara zilei de 14 octombrie 1882 nu cadrează deloc cu scenariile fastuoase ale Reginei: "Elisabeta la mine", notează Carol. "E complet uluită de scandalul L. Ghica, care a avut o legătură cu Vlădoianu și ar fi însărcinată. Ora 6 1/2 la masă. Suntem amândoi foarte abătuți". Dar prăpădul abia începe. Cercetările Regelui duc la noi piste: relația dintre o altă domnișoară din anturajul reginei, Eufrosina Grădișteanu, și baronul Paul Guillaume, atașat al legației Belgiei la București. De altfel, Eufrosina pare să nu fie la prima ei aventură "romantică". "A fost cu Guillaume și cu încă alți domni", notează, indignat, Carol I, în jurnalul său.
Scandalul domnișoarelor de onoare
Regina cade la pat, într-o profundă depresie, dar Regele nu are încotro, trebuie să taie, militărește, în carne vie. "Scandalul domnișoarelor de onoare!", își și imaginează Carol I titlurile ziarelor ostile casei regale. Verdictul e implacabil, fără drept de apel: "Înainte de amiază, cu Elisabeta, am hotărât ca ea să meargă cu mine la București, iar acolo să le concedieze pe cele trei fete. L. Ghica va pleca la mama ei, la Cernăuți, E. Grădișteanu va fi căsătorită, M. Assan, care a știut de toate acestea și e complice, va fi și ea concediată. Nu am schimbat nici un cuvânt cu femeile. Elisabeta, seara, la mine, e foarte obosită și uluită". Nici măcar intervențiile celor mai influenți doi oameni politici din țară, la acel moment, prim-ministrul Ion C. Brătianu și prințul Dimitrie Ghica, socrul maiorului Vlădoianu, nu reușesc să schimbe, sau măcar să îndulcească, decizia drastică a regelui. Onoarea și moralitatea casei regale stau, pentru Carol I, înaintea oricăror alte calcule! Dar în ciuda măsurilor, scandalul se inflamează. Cele mai pesimiste așteptări ale Regelui se confirmă. De la București, din inima boemei intelectuale conservatoare, Mihai Eminescu, care avusese, de altfel, prilejul să cunoască îndeaproape cercurile apropiate Reginei, îi face iubitei lui, Veronica Micle, un scurt rezumat al "afacerii". "Să-ți povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizație adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat... hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legațiunii belgice ieșind noaptea pe fereastră de la domnișoarele de... onoare. Regele și Regina... n-au aflat nimic. Radu Mehail depeșează însă Regelui o telegramă cifrată, prin care-l anunță de tot ce se petrece la Curte. Regele are obicei de-a pune tocmai pe aceste domnișoare să-i descifreze depeșele. Din nefericire pentru ele, toate plecaseră în pădure, cu galanții lor. Nu era decât Regina acasă. Regina se pune de descifrează depeșa și-și pune mânile-n cap... Iată un scandal fără pereche în analele curților europene!", scrie Eminescu, pe jumătate amuzat, pe jumătate intrigat.
Castelul încuiat
În timp ce Regina jelea pierderea Luciei Ghica, dezolată că blestemul propriei nefericiri era moștenit și de "fiicele sale", momentele de teatru melodramatic de la Palat se mută și în biroul de lucru al lui Carol. "L-am chemat pe maiorul Vlădoianu și i-am reproșat, în modul cel mai energic și direct, că a sedus-o pe Lucie. El nu spune aproape nici un cuvânt și leșină afară, în fața ușii mele. Seara, cu Elisabeta, suntem amândoi agitați".
Odată închis "cazul Ghica - Vlădoianu", Regele trece la povestea dintre Grădișteanu și Guillaume, poveste cu implicații diplomatice la cel mai înalt nivel. "Nici Eufrosina, nici baronul belgian nu erau căsătoriți, așa încât soluția pare ceva mai simplă sau, oricum, nu atât de dureroasă ca în primul caz: căsătorirea celor doi. Astfel, moralitatea casei regale putea fi salvată. Numai că, în realitate, lucrurile nu au fost deloc simple. Baronul Guillaume, înțelegând miza jocului, a început să pună condiții. Acceptarea căsătoriei cu domnișoara care, conform spuselor lui Carol I, mai fusese și cu alți domni, trebuia să-i aducă o compensație în cariera sa diplomatică. Baronul știa, de asemenea, că regele Carol, a cărui soră, Maria, era căsătorită cu un membru al familiei regale belgiene, contele Philipp de Flandra, îi putea asigura astfel de avantaje. Între rege și baron se desfășoară o destul de îndelungată negociere, prin intermediari. În cele din urmă, ei ajung la un compromis. Guillaume se căsătorește cu Eufrosina, își consolidează poziția diplomatică, iar onoarea casei regale rămâne nepătată". (istoricul Vasile Docea, "La curtea iubirilor reprimate", în Tribuna, mai 2004)
Când, după 1886, galantul Robert Scheffer vine în România, ca secretar al Reginei Elisabeta, și primește una dintre camerele ocupate înainte de-o domnișoară de onoare, observă cu uimire că tot anturajul Reginei se uită cu ură la el. Abia târziu va realiza tânărul secretar, care erau dedesubturile atitudinii neprietenoase a domnișoarelor de onoare: aducerea sa fusese strategică. Camera ce-i fusese repartizată obtura ieșirile la ore nepotrivite ale celor din alaiul Reginei, iar ușa de la galeria care făcea legătura între castel și locuința aghiotanților regali se încuia noaptea. Ochiul ager al regelui Carol veghea peste tot.