De când o știu, Doina Jela "debordează de ocupații și preocupări". Cu o mare disponibilitate și energie, activă și reactivă, pune mult suflet în proiectele și cauzele în care se angajează ca jurnalistă, editoare a unor colecții necesare pentru înțelegerea naturii comunismului (seria "Procesul comunismului" de la Humanitas și "Actual" de la Curtea Veche), dar și ca autoare a unor cărți documentare mult citite, citate, comentate. E vorba în ele despre "cazuri" semnificative pentru mijloacele criminale, abjecția și nedreptățile strigătoare la cer de care s-a folosit sistemul politic instaurat în România după 1947. Cu acribia istoricului și pasiunea jurnalistului de investigație, Doina Jela a cercetat arhive, a căutat și intervievat supraviețuitori, a citit presa epocii și apoi a reconstituit din tot acest material portrete complexe de victime, turnători și torționari, destine, cu talent de romancier. Fie că e vorba de "procesul Canalului" din 1952, în urma căruia au fost condamnați la moarte și împușcați trei oameni nevinovați iar alți șapte au primit sentințe pe viață ("Cazul Nichita Dumitru"), de arestarea și asasinarea în închisoare a Ecaterinei Bălăcioiu, mama Monicăi Lovinescu ("Această dragoste care ne leagă"), sau de mediul carceral dejist privit dinspre cealaltă parte, a instrumentelor sistemului ("Spovedania unui torționar") - ca să citez doar câteva titluri - în toate aceste volume non-fictive se vede capacitatea autoarei de a da viață documentelor, de a pune accente sensibile, omenești, tulburătoare pe acte ce reduceau soarta unui om la formule-tip și de a umple spațiul dintre ele cu imaginație creativă. Scrise din convingerea că adevărul trebuie știut, vinovații - identificați și mecanismul terorii - analizat în toate aspectele lui, cărțile-document ale Doinei Jela vădesc și talent de prozator, cu o bună cunoaștere a tehnicilor narative. Acum, ea trece la literatura de ficțiune, cu un roman impresionant în care folosește cu abilitate procedee ale prozei postmoderne, de la autoficțiune, ședințe de psihanaliză, dosar de securitate, citate din autori cunoscuți, scrisori, până la e-mailuri și chiar fotografii și desene. Romanul are în centru un personaj puternic, poetul genialoid și risipitor Vlad Cernescu, ce fascinează și influențează viețile micii comunități intelectuale adunate în cancelaria școlii din Topalu-Hârșova. Nonconformistul, însetatul de libertate, căutătorul de sensuri Vlad, profesor de engleză, e privit cu ochii unei foste colege de atunci, numită chiar Doina Jela, dinspre anul 2012, când aceasta se întoarce în țară pentru o perioadă, lăsându-și la Paris soțul francez și cei trei copii mari, dar și din 1989, când erau colegi de cancelarie. Pe atunci, profesoara navetistă începuse să scrie un roman despre Vlad Cernescu și femeile lui: soția Valeria, fiică de general de Securitate, și iubita Letiția, prietena cea mai bună din copilărie a naratoarei, de care o rupsese o neînțelegere, considerată trădare. Firele epice complicate ale relațiilor de prietenie, de iubire, de rudenie, de dominare și subordonare dintre personaje sunt legate subtil. Misterul, surpriza, suspansul, răsturnările de situație sunt atât de bine dozate încât romanul reușește să te țină captiv în hățișul lui epic și, când credeai că te-ai pierdut, apare un nou luminiș de înțelesuri. (E drept că sunt și câteva, cum să le spun, superfluități care puteau lipsi, mai reducând din stufoșenie). În ansamblu însă, pânza de păianjen țesută în jurul Poetului tenebros și solar, disperat în fața neantului, liber în spirit - are ceva radioactiv, care transmite vibrații emoționale și energie. Ca să prinzi într-o poveste eterogenitatea și contradicțiile ființei umane, norul de incertitudini greu de risipit de rațiune ce învăluie lumea interioară, e nevoie de talent, nu glumă. Iar "Villa Margareta" e dovada că Doina Jela e un romancier cu suflu vast, care se încumetă să povestească, pe fundalul evenimentelor trăite de români din 1989 până acum, despre nevoia de a fi autentici și a ne accepta așa cum suntem, despre frică și curaj, despre idealisme și compromisuri, despre vină și dostoievschiană ispășire. Foarte reușite sunt și descrierile peisajului dobrogean, ale satelor și naturii din zona mării și Deltei, dar și punctele nodale ale spațiului pe care se desfășoară poveștile imbricate, precum Villa Margareta, o baracă de grăniceri dezafectată, devenită simbolic un spațiu al adevărului, un refugiu și o ascunzătoare, și în care se descâlcesc în final capcanele narative.