Pr. VIOREL EPURE din satul Cib - Alba: "Am vindecat demonizați și bolnavi incurabili, dar nu cu puterea mea, ci cu a lui Dumnezeu"

Claudiu Tarziu
Preotul cu doi îngeri

Dincolo de masa de lemn, așezat pe o bancă, în fața mea, se află un om pe care mai mult îl simt decât îl văd. Soarele asfințește în spatele său, orbindu-mă cu lumina lui aurie, care curge peste priveliștile din jur, dealuri, creste de munți și păduri în plină toamnă. Aerul e greu de mirosul frunzelor și al vrejurilor uscate, care ard prin grădini, ca în niște cădelnițe uriașe. Un decor închipuit parcă anume pentru povestea pe care o ascult.
Am fost aduși la părintele Viorel din Cib, un sat de la poalele Munților Metaliferi, de faima sa. Multă lume, din tot Ardealul, dar și mai de departe, îl caută, pentru că i-a mers vestea de văzător cu duhul și de făcător de minuni. Duminica, biserica din Cib este pli­nă, iar miercurea și vinerea, primește numeroși cre­din­cioși, pentru a-i spovedi și sfătui. Mai în glumă, mai în serios, părintele spune că are zeci de mii de enoriași într-un sat cu numai patru sute de suflete.

Scufundarea în moarte

- Părinte, am venit să vă căutăm în ascunzișul acesta al munților, pentru că am auzit despre vred­nicia sfinției voastre și pentru că am vrut să aflăm cum se împlinește misiunea de preot, într-un sat de la capătul lumii. Ați avut dintotdeauna chemarea aceasta?

- Până să-mi doresc să ajung preot, Dumnezeu mi-a arătat puterea Lui într-un mod de netăgăduit. În copilărie, de trei ori am fost scufundat în moarte și de trei ori m-a salvat Dumnezeu. Abia născut, de la două luni la doi ani am stat prin spitale, cu o boală necu­noscută. Părinții nu mai sperau că mă voi face bine, dar am avut noroc să mă ia bunicul acasă, ca, la o adică, să nu mor singur, printre străini. Și o bătrână din sat l-a învățat să-mi dea ceai de coarne și alte lea­curi de plante. Bunicul știa și el multe tratamente cu ierburi, pe care mai târziu le-am deprins și eu. Tradiția asta e foarte puternică în munții noștri. De la el am învățat că fiecare fir de iarbă are puterea și energia care pot să te scoată din boală, dacă știi cum să le folo­sești. Dar la vârsta de trei ani, a dat scarlatina peste mine și am mai petrecut un an în spital. Pe urmă m-am înzdrăvenit, ba chiar m-am îngrășat mult, de unde până atunci mă bătea vântul. Părea că nimic nu o să mă mai doboare. Și s-a întâmplat a treia oară: eram în clasa a opta, m-am culcat seara sănătos și m-am trezit dimineață paralizat. Medicii n-au putut să-mi spună care e cauza și au încercat pe mine tot felul de terapii. Singura explicație pe care am găsit-o eu, mai târziu, este că a căzut pe mine un blestem iscat dintr-o ceartă pentru pământ, care s-a terminat cu moartea unui ve­cin. După ce medicii au epuizat toate căile de cerce­tare, un doctor mai bătrân i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă într-o tabără, ca să mă bucur cât mai pot de viață, pentru că urmează să mor. N-am murit. După o nouă criză de paralizie totală și cu o voință supraomenească de a mă mișca, m-am întors acasă înzdrăvenit. Când m-a consultat doctorul care mă ținea sub observație, nu mai aveam nimic!

- Ce anume credeți că v-a vindecat?

- Rugăciunile duhovnicului meu, părintele Ovidiu Scrob, preot atunci în satul meu natal, Izvorul Am­poiului. Este un preot care deschide cerul, puțini preoți deschid cerul, restul spun doar cuvinte. Am devenit mâna lui dreaptă și, încet, încet, am reușit să mă sui pe Scară. Eu cântam de la opt ani la strană. Bunicul era groparul satului și am crescut mai mult în biserică. La 16 ani eram cel mai tânăr consilier parohial, iar la 18 ani eram epitropul bisericii. Legat de asta, țin minte o întâmplare cu adevărat minunată. Se picta biserica atunci. A fost nevoie de mulți bani pentru asta și m-am dus și eu să-i adun, împreună cu alți tineri. Odată, de Crăciun, am mers să-l colindăm pe directorul unei uzine din Zlatna, un om cu suflet mare, și lui i-a plăcut atât de mult cum am cântat, încât ne-a răsplătit regește: ne-a dat restul de bani pentru toa­tă pictura bisericii, ceva mai mult decât valoarea unei mașini Dacia, la acea vreme. Da' nici noi nu ne-am lăsat! Cântam pe patru voci, numai colinde vechi minunate, cum nu se mai cântă azi, culese de la bătrâ­nii satului. Sunt fără pereche în lume! Le colind și acum.

La părintele Cleopa

- V-ați preoțit ca o formă de recunoștință pentru că ați fost întors din moarte, sau ați simțit o vocație puternică?

- Preoția mea are trei rădăcini. Prima constă în ajutorul divin, primit real, concret. Numai Dumnezeu m-a salvat de trei ori de la moarte. Nimeni altcineva nu putea. A doua rădăcină este bunicul meu, care m-a sfătuit să am grijă să nu mă pierd printre cuvinte. În adolescență și mai târziu, am fost pasionat de filoso­fie, i-am citit pe toți marii autori, iar bunicul vedea unde e interesul meu. Așa că într-o zi mi-a deschis ochii: "Toți aceștia pe care îi citești au căutat în scrie­rile lor ceva ce nu le putea da decât credința. Pentru că nu au găsit, au rămas rătăciți între cuvinte." A treia "rădăcină" este părinte­le Ovidiu Scrob, care m-a ajutat, m-a învățat, s-a rugat pentru mine, mi-a acordat încrederea lui. Pe de altă parte, ta­tăl meu s-a opus dorin­ței mele de a mă preoți și a trebuit să-mi amân chemarea mult timp. M-am luptat cu el, avu­sese necaz cu un preot și nu m-a înțeles. La un moment dat, secat de pu­teri, am fugit la mâ­năstire, în Moldova, ca să mă călugăresc și ast­fel să devin preot. Sim­țeam că asta e chema­rea mea: preoția. Aco­lo, părintele Cleopa și părintele Paisie Olaru au înțeles repede ce gân­duri am și mi-au spus: "Ai venit să furi preoția, dar nu ești încă pregătit să te călugă­rești". Totuși, m-au în­găduit să rămân un timp pe lângă dânșii, așa încât am stat, adu­nați, vreo trei ani și ju­mătate pe la mânăstiri. Mai ales pe la părintele Cleopa am ucenicit. Știu și azi, pe de rost, multe dintre vorbele lui înțelepte. Pe urmă m-am în­tors acasă, căsătorit, am făcut Facultatea de Topogra­fie, am lucrat în uzină la Zlatna, iar visul preoției părea tot mai îndepărtat. M-a ajutat să mi-l împlinesc, în­tr-un târziu, același director pe care l-am colindat și care a plătit pictura din biserica de la Izvorul Ampoiu­lui. Așa am putut să urmez Teologia, la Alba Iulia, și de 15 ani sunt preot aici, la Cib.

Împăcare cu morții


- Ați făcut două facultăți, aveați preocupări legate de filosofie și poezie, aspirații mari, intelec­tuale. De ce ați ales să fiți preot într-un sat cu câteva sute de suflete, la granița muntoasă dintre Alba și Hunedoara?

- A fost o provocare pentru mine. Aici a fost înain­tea mea un preot nevrednic, a furat niște odoare ale bisericii, s-a îmbogățit în mod necinstit. Arhiepiscopul de atunci al Albei, ÎPS Andrei Andreicuț, mi-a dat parohia la cererea mea, sub cuvânt că voi sta doi, trei ani, cât să spăl răul de aici. Pe urmă voia să mă aducă la Alba Iulia, la Catedrală. Dar am simțit o energie atât de mare și bună aici, încât nimic nu mă mai poate convinge să părăsesc Cibul. Trăiesc din albinărit, nu din preoție, și toți banii care vin de la credincioși sunt folosiți pentru cele două biserici din parohie, "Sfântul Nicolae", monument istoric atestat din 1748, și "Sfin­ții Apostoli", construită în 1928.

- Nu ați avut niciun moment dorința de a merge într-o parohie mai mare, care să ofere o perspectivă mai largă preoției dvs.?

- Nu! M-am legat de satul acesta, făcând lucrurile temeinic. Când am venit aici, în primii doi ani, am "reînmormântat" oamenii îngropați. Când vrei să fii prieten cu lumea, tre­buie să te împaci mai întâi cu morții. Oamenii pleacă dincolo, în ge­neral, nemulțumiți, cu păcate pe suflet, lăsând treburi neterminate... Așa încât am fost din casă în casă și, în func­ție de ce am aflat și sim­țit, am făcut maslu, sfeștanie, slujbe de po­menire... Acum e pace și armonie în sat. Mai mult, lumea nu îndrăz­nește să fure, să se cer­te, se teme să facă pă­cate, pentru a nu afla eu și a nu-i mustra. Con­tro­lez totul de la dis­tan­ță. (Râde) Îi cunosc bine pe săteni, suntem într-o comuniune sufle­tească și simt imediat când apare o problemă. Mai spun unii, mai în glumă, mai în serios, chiar și când nu sunt în sat: "Mă, nu mai înjura, că te-aude popa și te ceartă duminică, la bi­se­rică". De asta nu m-am dus la mai larg, la mai mare și la mai mult. L-am lăsat pe Dumne­zeu să-mi dea și sunt mulțumit. În total, cu câtă lume vine în biserică, și din sat, și de prin alte părți, am cam douăzeci, treizeci de mii de enoriași. Dacă vreau să-i strâng, îi adun într-o zi. (Râde) Ș-apoi eu n-am venit ca să plec, ci să slu­jesc. Dacă aici a rânduit Dumnezeu, aici o fac.

Lumina din cuvinte și Cerul de pe sfântul altar

- Este diferită Liturghia slujită la țară, față de aceea de la oraș?

- Eu cred că da, deși cuvintele pot deschide cerul oriunde. Totuși, natura din jur dă naturalețe. Urbea este denaturată, izolată față de natură. Important este să pui lumină în cuvânt.

- Și cum se face asta?

- Simplu. Cuvântul este însoțit de lumină, iar tot ce ai de făcut este să nu desparți cuvântul de lumină prin interes meschin, prin intenții rele, prin urât. Poți crește lumina cuvântului prin rugăciune. Esențial este să nu pui nimic între cuvânt și lumină, nimic! Să lași un spațiu gol - că acolo e lucrarea lui Dumnezeu: între cuvântul rostit de minte și lumina pe care ți-o dă ini­ma. Dacă atunci când rostești cuvintele, lași să se stre­coare între ele și lumină interesul, banul, gândul rău, atunci cuvintele se întunecă și deviază, iar rugăciunea nu are valoare.

- Să înțelegem, așadar, că atunci când mergeți la biserică, mergeți să deschideți Cerul?

- Da, și nu e nevoie să faci ceva ieșit din comun pen­tru asta. Căci ce înseamnă a deschide Cerul? Să do­bân­dești Lumina. Luminând pe alții, te luminezi pe tine. Liturghia începe la Proscomidie. Se iau niște bu­căți de pâine și se pun pe disc. Ce mult se luptă miliar­dele de boabe de grâu, care cresc pe fața pământului, ca să ajungă să fie transformate, de mâinile unui preot, în mărgăritare cerești, să fie veșnice și să dea veșnicia! Se toarnă și vin în potir. Ce luptă este și în vii, între boabele de strugure, pentru a ajunge să se transforme în sângele Domnului și să sfințească oameni! Așa începe Liturghia. Și apoi, preotul începe să deschidă Cerul: "Binecuvântată este împărăția Ta, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh!". Și Cerul coboară pe masa sfântului altar. Și-apoi ieși cu Evanghelia și spui o rugăciune: "Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, fă ca împreună cu intrarea mea să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care împreună cu mine slujesc". Când preo­tul le dă binecuvântare, intră îngerii. Fără mâna preotului, îngerii nu intră. Și îngerii se așează în jurul altarului, ca să ajute preotul la slujbă. Se umple altarul de viață. După prefacerea darurilor în Trupul și Sân­gele Mântuitorului, Hristos vine și dă la toți îngerii darul. Atunci e revărsarea Cerului. Apoi pleacă, iar după el merg toți îngerii și sfinții, împreună cu Maica Domnului. Iar preotul spune: "Cu pace să ieșim" și bine­cuvântează oamenii. Atunci ar trebui să-L pri­mească toți pe Dumnezeu, să se împărtășească. Dar, din păcate, nu o fac. Împărtășania este singurul liant dintre cuvânt și lumină. În potirul preotului se află Cuvântul și Lumina deodată, acolo. Părerea mea este că toți cei care participă la Liturghie ar trebui să se cu­minece, pentru că preotul nu e stăpânul lui Dumnezeu, să-L dea numai cui vrea și când vrea. Noi suntem puși ca să-L dăm pe Hristos tuturor, să-L înmulțim pe Dum­­nezeu. La mine în biserică se împărtășesc, la fie­care slujbă, cam jumătate dintre cei prezenți, însem­nând vreo sută de oameni. Pentru că Liturghia fără oameni împărtășiți este ca natura fără vegetație, un deșert.

Farmacia Cerului

- La sfinția voastră vin oameni din toată țara să se spovedească, să vă ceară rugăciuni sau sfaturi. Cum ați devenit atât de cunoscut?

- Eu nu mi-am făcut recla­mă. Fapta e cea mai bună carte de vizită. De când a fost aici prima fată demo­ni­za­tă, pe care am reușit să o eli­berez de necu­ratul, cu puterea lui Dumnezeu, lumea a început să mă caute tot mai mult. Sunt convins că Dum­nezeu l-a alun­gat pe diavol din femeia aceea, pentru că nicio clipă nu am crezut că eu pot face minuni. Numai Dum­nezeu face minuni. Eu mă pu­team face eventual "de minu­ne", cum se spune, dacă lucram în numele meu. S-a întâmplat la vreo doi ani după ce-am venit aici. Când au băgat-o pe săraca fată în bise­rică, a început să urle la noi și să ne bălăcărească. Celălalt pre­ot, cantorul și toți creștinii au fugit, rând pe rând, de teamă. Am rămas singur cu ea, iar oa­menii așteptau în drum să vadă cine iese învingător: popa sau ea. Am ieșit amândoi, ea cu Psal­tirea și o cruce într-o mână, iar eu ținând-o de cea­laltă mână.

- Nu v-a fost frică?

- De ce? De mine nu se pu­tea atinge necuratul. Eu stăteam în veșnicie, el în vremelnicie.

- Ați mai avut astfel de cazuri?

- Da, și, prin voia lui Dum­nezeu, și multe cazuri de vin­decări de boli incurabile. A fost, bunăoară, o altă fată, din Deva, care avea un cancer cu meta­staze la sân. I-am spus să con­tinue tratamentul medical și, în paralel, să vină și la slujbe, că am și eu farmacia mea și tera­piile mele. În paranteză fie spus, sunt trei farmacii: una chimică, la care apelează toată lumea, alta bazată pe plante, pe care o cunosc puțini, și una alcătuită din cuvinte, farmacia Cerului. Eu la asta din urmă am acces neîngrădit. A venit fata la slujbe un timp și a dispărut cancerul. Tot așa, o româncă din Germania, cu un can­cer avansat la ficat, a apelat la mine, pe când se afla într-un scurt concediu în țară. Nu putea însă participa la slujbe, că trebuia să se întoarcă la muncă, în Ger­mania. I-am făgăduit să mă rog pentru ea și am sfă­tuit-o ca în anumite zile, la anumite ore, să se roage și ea și să citească mai ales acatistul Sfântului Nectarie. M-a sunat de pe drum că nu găsește acatistul Sfântului Nectarie, dar că a găsit unul al Părintelui Arsenie Boca. "E bun?" - m-a între­bat. "Foarte bun" - i-am spus. Eu am mare evlavie la Părintele Arsenie, l-am pictat și în biserică și, ultima părticică de pâine pe care o scot la proscomidie o pun cu numele lui, pentru că se umple sfântul disc de lumină și simt cum mă ajută la slujbă. Ei bine, după un număr de zile de rugăciuni, doamna respectivă m-a sunat să-mi spună că Părintele Arsenie i-a apărut în vis, cu biserica de la Prislop într-o mână și Evanghelia în cealaltă. Sfântul Ardea­lului a atins-o cu Biblia pe locul bolnav și i-a spus: "Mergi, că ești sănătoasă". La control, medicii au constatat uluiți că s-a vindecat. Ca urmare, femeia, deși nu pictase în viața ei, a pictat o splendidă icoană a Părintelui Arsenie așa cum l-a visat.

Peste 160 de cazuri de incest

- Cu ce probleme sufletești vin oamenii la sfinția voastră?

- De obicei, le spun eu ce probleme au, pen­tru că ei nu văd cauza, ci numai efectul. Se plânge cineva că i-a murit un animal, că nu mai are niciun spor în bătătură și așa mai departe. Îi spun: "A­cum atâția ani ai fă­cut cutare lu­cru rău. Hai să-l rezolvăm pe acela, să te pocă­iești pentru el și o să-ți fie iarăși bine". Cu cei din sat e mai ușor, e ușor de lucrat cu ei... Cei din exterior însă au neca­zuri mult mai mari.
A venit, de pildă, la mine o femeie și m-a întrebat cu obi­dă: "De ce mi-a orbit uni­cul copil?". I-am spus: "Tu nu ai numai un copil, ci mult mai mulți. Câte avorturi ai fă­cut?". "Nu știu, părinte, mul­te". I-am spus: "Caută să-ți amintești câți copii ai pe su­flet și atunci vei face primul pas pentru ispășire". Pe o ast­fel de femeie nu o poți împărtăși fără o serioasă peni­tență, care se dă în func­ție de conștientizarea păca­tu­lui, nu neapărat de gravi­tatea lui - căci într-un astfel de caz, nu i-ai mai cumi­neca pe mulți niciodată, iar fără împărtășanie, sufletul omului este în mare primej­die. Sigur că sunt anumite criterii, că nu poți împărtăși de-a valma, fără discer­nământ. Însă ideea este de a da o șansă bolnavu­lui pentru a se însănătoși. Nu trebuie să-i îndepărtăm pe oameni de Hristos! Dar cele mai grele probleme cu care vin credincioșii sunt legate de dependențe de al­cool, de droguri și de viața sexuală. Eu chiar mi-am făcut o statistică și vă pot spune că, de exemplu, în anul 2014, am avut peste 160 de cazuri de incest! Nu în sat, ci oameni din diferite locuri. Am consiliat fami­lii de genul ăsta și am botezat copii re­zul­tați din incest. Ei nu se prea duc la preoții din orașe, căci se tem să nu fie luați la rost... Poate și pentru că se rușinează de preoții din parohii, care îi cunosc. După o cădere, nu mai au nevoie și de alte căderi, iar dacă s-au prins cu un deget de poala lui Hristos, nu trebuie să le dai cu piciorul, ca să se prăbușească defi­nitiv, ci să le întinzi mâna. De asemenea, am avut pes­te 2.500 de tineri pe care i-am consiliat pentru că se drogau. Intră pe filiera drogurilor, de multe ori, pentru a-și obloji depresia. Sunt multe nenorociri din dragos­te, mai ales la tinerii care încep relații pe internet...

- Vă descurcați cu atâta puhoi de lume, nu obo­siți?

- E adevărat că uneori mă cuprinde sfârșeala și tre­buie să am mare grijă. Când ai de-a face cu un potop de cazuri grave, tot dai câte ceva fiecăruia. Dar pentru a da, e necesar să acumulezi sufletește și intelectual, nu poți funcționa non-stop, ca un robot. Pe de altă parte, când tu ajuți un om, Dumnezeu îți dă putere să mai ajuți zece. Așa se înmulțește harul. Și asta mă ține drept, la slujbe și în scaunul de spovedanie.

- Despre sfinția voastră se spune că aveți și darul prezicerii, al vederii înainte. Ați avut acest har de la bun început, ori după ce ați devenit preot?

- Trebuie să ai ceva de la bun început, chiar dacă fiecare har se lucrează apoi pentru a ajunge la nivelul cel mai de sus. Dar sigur că preoția potențează toate darurile inițiale ale omului. Până să fiu preot, am învă­țat despre RMN, după ce am fost hirotonit, mi-am în­sușit eu aparatul RMN. (Râde) E cel mai probabil că fără preoție nu aș fi cunoscut atâtea. Dumnezeu le dă tuturor oamenilor câte un înger, dar pentru preot, mai desprinde un înger din Cer. Preotul este omul cu doi îngeri. Preoția este un giuvaier, dar dacă nu ai grijă de ea, și-o pierzi sau o vinzi, sau o împarți, sau o perver­tești, să te ferească Dumnezeu!