De cum intri în Băile Herculane, istoria și poveștile țâșnesc din fiecare piatră și de după fiecare colț de clădire. Orașul și-a mai venit în fire, de câțiva ani, din paragina care îi rodea vechea eleganță și splendoare. Așa că senzația asta de întâlnire tihnită cu istoria și cu legendele îți pare azi mai firească. Cum a fost odată. De fapt, eu am venit să caut urme aici, urmele lui Sissi, împărăteasa frumoasă și magnetică, îndrăgostită fără leac de Băile Herculane și de Munții Cernei. Dar până la povestea ei, orașul mă prinde repede în propria lui aură de istorii și legende. Aceleași care au ținut-o captivă aici și pe frumoasa soție a împăratului Franz Josef.
Merg agale prin centrul imperial al orașului. Nu e mare, are doar 700 de metri, dar 700 de metri de istorie! Așa ciobită cum e, frumusețea lui pare ireală. Trec pe lângă Vila împărătesei Elisabeta, prin Parcul Central, pe lângă Marele Cazinou, pe lângă Băile și hotelurile imperiale austriece, până la bătrâna statuie a lui Hercules, patronul orașului. Aproape totul e în reconstrucție și renovare. Semn bun, dar mai e mult până la strălucirea de altădată. Oricum, plimbarea asta printr-un trecut ce tresare viu, la tot pasul, e lungă și palpitantă. La câțiva kilometri de centru, de pildă, găsești o stâncă și o cruce. Se numește Crucea Ghizelei. Se spune că acum 150 de ani, o prințesă austriacă s-a îndrăgostit așa de tare de un cioban român de pe-aici, încât a vrut să se căsătorească cu el. Familia, însă, nu a fost de acord cu dragostea lor, ciudată pentru acele vremi. Și prințesa s-a hotărât să-și pună capăt zilelor. S-a aruncat de pe o stâncă în hău. În amintirea ei s-a ridicat crucea asta, ce amintește de o iubire intensă și tragică. Dar locurile astea au și semne ale unor întâmplări mai recente. Aproape de centru, dai de Izvorul Conteselor. Se numește așa, pentru că deasupra lui au locuit într-o vilă trei fete de rang nobil; trei contese retrase aici, când a început prigoana comunistă. Ca să supraviețuiască, vindeau prăjituri făcute de ele, celebrele prăjituri vieneze, cele mai bune din oraș. Iar vila Conteselor e clădită pe ruinele unui castru roman. Istorie peste istorie.
Orașul lui Hercule
Senzația aceasta de istorie ridicată de mii de ani, peste altă istorie, o încerci și mai bine, atunci când intri în Hotelul Roman. Nu-i prea vechi, a fost ridicat prin anii 1970, dar la parterul său găsești Băile Romane. Vechi de două mii de ani, și restaurate de austrieci. Iar acolo, pe un perete săpat în stâncă, există ceva mult mai vechi. Un basorelief dramatic și neclar al eroului Hercule. Săpat demult, în preistorie, de niște mâini necunoscute, ca să consfințească un mit. Mitul de căpătâi al orașului, care spune că demult de tot, pe când zeii și semizeii planau din cer și se amestecau cu muritorii, a venit pe Valea Cernei și celebrul erou mitologic care s-a luptat și a învins Hidra, fioroasa stăpână a locului.
E plină zona de amintirea acestui "război", cu urme rămase până în zilele noastre: "Podul lui Dumnezeu", Cheile Corcoaiei, "Sfinxul lui Hercules". În ce privește acel misterios basorelief sculptat al lui Hercule, el este, se pare, prima reprezentare din istorie a lui Hercule. Multe secole mai târziu, oamenii au început să creadă că, dacă răzuiesc o bucată din stânca și din basorelieful eroului, semizeul care a descoperit izvoarele miraculoase ale Cernei, își vor recăpăta și ei sănătatea și forțele. Și astfel, încet, încet, chipul străvechi s-a mai estompat. Dar sculptura misterioasă de la parterul Hotelului Roman dă seama și azi de originea așezării, descălecată dintr-o legendă.
Perla Europei
Ghidul meu prin istoria și poveștile Băilor Herculane a fost domnul Dorin Bălteanu. O întâmplare fericită mi-a scos în drum acest mehedințean de viță veche, îndrăgostit și dedicat pe viață Băilor Herculane și renașterii lor. D-l Bălteanu este o enciclopedie vie a stațiunii. A scris și o carte în două volume: "Herculane - Arc peste timp. Turism și istorie la Băile Herculane". Primul volum, solicitat la München, Ulm și Viena, a apărut și în germană. Cine știe, poate că însuși duhul ocrotitor al împărătesei Sissi făcuse să ne întâlnim. Am stat amândoi la un taifas lung cât o plimbare prin istorie.
"S-a întâmplat ca în 1736, generalul Andreas Hamilton, guvernatorul Banatului, să facă o călătorie spre insula Ada Kaleh. Și s-a abătut spre Valea Cernei" - povestește Dorin Bălteanu. "Spre surprinderea sa, generalul găsește aici vestigii romane neașteptat de bine păstrate: vechile terme romane, apeductele, erau încă acolo. Și mai află de la localnici despre aceste izvoare termale miraculoase. Și împăratul Carol al VI-lea dă ordin de reconstrucție a stațiunii. O mulțime de tabule și de vestigii arheologice au fost descoperite atunci la Herculane. Așa de multe, încât austriecii au pavat drumuri cu pietre romane de altar. Iar cărămizile romane au fost folosite de austrieci pentru reconstruirea băilor romane, cu sistemul lor de ventilație foarte eficient. Dar abia după 1800 se va naște splendidul centru imperial, de la Băile Imperiale până la Cazinou, unul din primele cazinouri din Europa de Est, și până la Parcul Central, cu pavilionul muzical ascuns sub arborele gigant, monument al naturii, pus aici din vremea lui Franz Josef, despre care se spune că ar fi exclamat, încântat: «Cea mai frumoasă stațiune de pe continent»".
Dar oare ce fel de oameni veneau în timpurile acelea să se trateze în Herculanele imperial? Aflu că întocmai ca în vremea romanilor, aici aveau acces atât oameni simpli, cât și mari personalități. Stațiunea le oferea tuturor posibilități de cazare, deși era foarte greu de găsit un loc la Herculane, în perioada lor de glorie. Se plătea chiar în aur ca să găsești un loc la stațiunea care era la modă în toată Europa. Veneau oameni din Imperiu, dar și din Turcia, musulmani cu șalvari. Și Tudor Vladimirescu a fost aici, în 1815 și 1816, pentru două sejururi. Își permitea, căci era mai înstărit. Eroul oltenilor a venit la prietenul lui, preotul Nicolae Stoica de Hațeg. Probabil că aici și-a pregătit și Revoluția. Nicolae Bălcescu a venit și el pe aici, la fel și Mitropolitul Andrei Șaguna. Iar dintre împărații austrieci, au fost aici Iosif al II-lea, și Francisc I, cu împărăteasa Charlotte. Dar și Franz Josef și împărăteasa Sissi.
Regina zânelor
Iată-ne ajunși, în sfârșit, la extraordinara poveste a împărătesei Elisabeta (Sissi) și a împăratului Franz Josef, la Băile Herculane. Sissi, împărăteasa cea cu totul aparte. Mereu răzvrătită, mereu visătoare, dar și încăpățânată și singuratică. Până și intrarea ei în rândul monarhilor lumii a fost neobișnuită. Sissi a însoțit-o pe sora sa, Helene, la Bad Ischl, unde era aranjată o întrevedere între Helene și tânărul împărat, Franz Josef, care își căuta o soție. Dar Franz o vede pe Sissi și se îndrăgostește nebunește de ea. Era superbă, înaltă, subțire, cu părul bogat și lung și cu o privire strălucitoare. Sedus, o cere de soție, în locul surorii ei. Așa a ajuns Sissi împărăteasă, la doar 16 ani, în 1854. O copilă frumoasă, dar crudă, încă, ciudată, sălbatică și retrasă, refractară la protocolul imperial. De altfel, curtea imperială nu a înțeles-o și a judecat-o mult timp. Ce blasfemie pentru o împărăteasă! Sissi merge aproape zilnic la cumpărături prin Viena, ca un om de rând; își umple apartamentele imperiale cu animale: papagali, câini și căprioare; aduce la Curte oameni nevoiași, pe care îi hrănește și îi îmbracă. În plus, călărea foarte bine, avântându-se în lungi plimbări. Și mai era și poetă! O poetă care nu și-a suportat niciodată numele de alint, primit în copilărie. I-ar fi plăcut să i se spună Titania. Titania, regina zânelor din "Visul unei nopți de vară" de Shakespeare. Ea, regina zânelor, care a încercat să își înece melancoliile în poezii și în călătorii. Și astfel s-a atașat de Valea Cernei.
"Te salut de multe mii de ori, Vale a Cernei, tu, valea mea iubită!"
- Împărătesa Sissi a poposit pe malurile Cernei de cinci ori, își continuă povestea Dorin Bălteanu. Iar în 1887, a petrecut cel mai lung sejur, de șase săptămâni, la vila Tatartzy, construită de administratorul de atunci al stațiunii. După vizita împărătesei, a devenit Vila Elisabeta. Clădirea a fost pregătită cu mobilier special, pentru împărăteasă și suita ei de 30 de persoane.
- Cum arăta vila împărătesei?
- Era mică și cochetă, așa cum se vede și azi. Avea mobilier specific perioadei austriece, în stil baroc. Patul, dulapul, scaunele, masa aveau inserții de lemn din esențe de ulm și trandafir, și toate erau unicat. Avea și o masă încrustată cu sidef roșu, făcut din scoici. La un milion de scoici albe, abia dacă se găsește una roșie. Dar toate frumusețile astea au dispărut astăzi din Vila Elisabeta, fosta reședință a împărătesei. Dormitorul imperial, cu un ceas de aur a stat mult timp într-un muzeu, la Hotelul Traian. Au fost păstrate bine până în 1990. Din păcate, astăzi nu mai sunt.
- Ce-a atras-o pe împărăteasa Austriei la Herculane?
- Sissi s-a îndrăgostit de aceste locuri. A făcut și tratament, căci începuse s-o încerce reumatismul, care nu-i mai permite să facă atâtea călătorii prin lume, cum îi plăcea ei. Iar medicii i-au recomandat Băile Herculane, pentru că stațiunea era potrivită și pentru sistemul nervos zdruncinat al împărătesei. Așa că în primăvara lui 1887, împărăteasa sosește la Vila Elisabeta și începe tratamentele și drumețiile. O însoțeau doamnele de onoare, toate de neam nobil. Iar în unele trasee mai lungi, mergea cu împărăteasa și pădurarul român Petre Zarva.
- Legendă sau adevăr?
- Eu am mai găsit un bătrân, în Gârbovăț, Caraș-Severin, pe Valea Almăjului, care mi-a spus cum, copil fiind, l-a cunoscut pe acest pădurar al împărătesei. La vremea aceea, Petre Zarva era un moș, "umbla cu bâtu" (se sprijinea într-un băț) și se mândrea că-i fusese călăuză împărătesei. Și să știți că nu era puțin lucru! Sissi avea o formă fizică remarcabilă. Avea o sală de gimnastică în care își întreținea condiția fizică și silueta. Și mai urmase și cursuri de scrimă. Era atletică, căci practica și călăria încă din copilărie. Era una din cele mai bune călărețe ale Europei. Așa că atunci când urca pe munte, puțini puteau ține pasul cu ea. De multe ori, și călăuzele ei renunțau, mințind-o pe împărăteasă că nu mai știu drumul. Dar ei îi plăcea să se plimbe nu doar prin pădurile noastre, pe Munții Cernei, ci și prin Munții Mehedinți, mai departe. Și Petre Zarva o însoțea peste tot. Era singurul care a putut ține pasul cu împărăteasa. Urcau Crucea Albă, ajungeau la Cheile Țesnei. Drumeții de 3-4 ore. S-a întâmplat că, odată, Sissi a urcat spre Piscul Ciorici, ajungând într-un loc cu o pantă foarte abruptă. Trebuia să te cațeri din greu pe ea. Petre Zarva și doamna de onoare i-au zis să se întoarcă. Dar Sissi, fire foarte ambițioasă și voluntară, a hotărât: "Urcăm!". Și-a urcat. În vârful muntelui a găsit o priveliște uluitoare: toată Valea Cernei și Băile Herculane se vedeau cuibărite între munți. Împărăteasa a suspinat: "Ce frumos e! Ce mi-ar plăcea să mănânc aici, cu priveliștea asta în fața mea!". A doua zi, surpriză! 80 de lucrători ai ocolului silvic ridicaseră peste noapte un foișor, pentru ca împărăteasa să ia masa în vârful muntelui. De atunci, foișorul s-a numit "Foișorul Elisabeta".
Împărăteasa Sissi era atrasă ca un magnet de satele și de obiceiurile românești. Îi plăcea să umble, incognito, prin așezările din jurul stațiunii, și admira costumele populare, iile, mai ales. Le întreba pe femeile noastre despre portul lor. Și mai voia să știe numele românești ale localităților, pe care se străduia să le pronunțe corect. Și-i mai plăceau împărătesei austriece și bucatele românești: mămăliga, brânza, iar la stâne, bea lapte. Într-o poezie, chiar povestește cum a băut lapte dat de-un cioban, lapte pe care l-a plătit cu un galben de aur. A fost fericită Sissi la Herculane. Simplitatea și independența ei se potriveau de minune cu locurile și oamenii pe care îi întâlnea, țărani și ciobani din Mehedinți. Departe de Curtea vieneză, cu protocolul ei scrobit, al meselor care aveau între 9 și 13 feluri de mâncare, fiecare cu alt vin.
Două regine
Tot atunci, în 1887, în acel sejur lung de șase săptămâni de la Băile Herculane, împărăteasa Sissi a primit vizita reginei Elisabeta a României (Carmen Silva) și a regelui Carol I. Cu firescul comportamentului ei, Sissi i-a întâmpinat la gară pe suveranii României, de unde au plecat cu trăsura. Cele două femei erau legate de pasiunea comună pentru poezie, mai ales pentru versurile poetului german Heinrich Heine. Au citit poezii în salonul de primire al împărătesei (din care se mai păstrează încă oglinzile venețiene și candelabrul original). Au făcut o scurtă drumeție, după care, a doua zi, regele și regina României au plecat la București. Dar prietenia celor două regine a continuat. Sissi a fost invitată să facă o vizită la Castelul Peleș, unde dialogul literar a continuat. Carmen Silva, care era o poetă consacrată, o îndemna pe Sissi să-și publice poeziile adunate într-un jurnal. Ca ecou al întâmplărilor de atunci, a rămas un poem (descoperit de Dorin Bălteanu) despre Valea Cernei, în care este amintită și Elisabeta, regina României: "Tu, vale liniștită, adăpost al nimfelor,/ Tu, loc al zânelor, încântător de frumos,/ În care Cerna spumegă adâncă și rece,/ Și Domogledul visează în eter,/ Iar verdele coboară în valuri/ Și urcă apoi până în ceruri;/ Iedera se smulge de pe stânci,/ Platanii se împletesc cu stejarii,/ Flori necunoscute înfloresc grațioase/ Iar verdele este asemenea smaraldului mușchilor:/ Am fost aici, unde am găsit în pădure/ Cântecul numit Carmen Silva;/ De aceea, te salut de multe mii de ori/ Vale a Cernei, tu, valea mea iubită!"
Neprețuitul meu ghid prin poveștile împărătești, d-l Dorin Bălteanu, a mai găsit o poezie aparte a împărătesei Sissi: "Poiana Lungă". Și s-a hotărât să găsească satul care a inspirat-o. Și, într-o bună zi, a găsit doi copii de la liceul din Herculane, pe al căror certificat de naștere scria "Poiana Lungă".
"Însoțit de ei, am plecat, într-un noiembrie foarte frumos, am lăsat mașina jos, în șosea, și am ajuns la poalele vârfului Arjana, unde e cătunul Poiana Lungă. E un cătun de câteva case, al comunei Cornereva, unde nu se ajunge decât pe potecă de munte. Ajuns acasă la cei doi copii, i-am întrebat pe părinți dacă știu ceva de prezența împărătesei Elisabeta pe acolo. Nimeni nu știa nimic. Dar am insistat și l-am rugat pe Nicolae, gazda mea, să facem o drumeție a doua zi, la poiana din apropiere. «Pe unde o s-o luăm, Nicolae? Pe unde-i traseul?», l-am întrebat. «Păi uite, coborâm prin spatele casei mele în bărâcă (în vale), pe urmă urcăm Cracul Împărătesc și ajungem la Poiana Lungă». Surpriza a fost așa de mare, că-mi venea să pornesc pe loc! L-am pus să repete. Crac înseamnă deal, Dealul Împărătesc. Era mărturia prezenței lui Sissi prin acele locuri depărtate, întipărită în toponimia locală, mai păstrătoare decât memoria oamenilor. Și am ajuns a doua zi într-un loc superb, la poalele Arjanei, tot numai liniște. Atunci am înțeles de ce împărăteasa a stat o zi întreagă acolo. Toamna e un recital de culori pe Valea Cernei. Este cel mai frumos anotimp."
Vals printre licurici
La Băile Herculane, în acele vremuri tihnite de sfârșit de secol 19, balurile și valsurile se țineau lanț. Splendidul Cazinou avea și un salon de cură, dar și o sală uriașă de bal, cu tavanul pictat cu foaie de aur. "Saluti et Laetitiae" ("Sănătate și bucurie") scria pe frontispiciul Cazinoului. Balurile celebre completau cura balneară cu o cură de dans. În luna iunie, Băile Herculane erau invadate de roiuri uriașe de licurici. Pe cer străluceau stelele și luna, iar jos, între luminile din Parcul Central, muzica și perechile dansau vegheate de lumina feerică a licuricilor. Dar Sissi nu ieșea la promenadă, seara, cu mulțimea în parc. Îi plăcea să fie singură și neștiută. Mergea pe malul Cernei, ascultând susurul apei și se plimba prin jurul stațiunii, cu trăsura, pe care o conducea singură. Ultima oară a venit la Herculane în 1896, la întâlnirea celor trei capete încoronate: Franz Josef, Alexandru I al Serbiei și Carol I, regele României. A fost un eveniment deosebit: inaugurarea canalului navigabil Porțile de Fier, realizat de către cele trei țări. Până atunci, la Cazanele Dunării, se circula foarte greu, din cauza stâncilor care ieșeau din apă. Cei trei suverani se întâlnesc la Orșova. Împăratul austriac îi invită pe nava "Franz Joseph", să inaugureze canalul, cu fanfară și focuri de artificii. După care, cei trei regi merg la Băile Herculane, la Cazinou, cu un alai de 300 de trăsuri. A urmat un bal uriaș și rasat, ca din alte vremuri. A fost prezentă și Sissi, cu flori de diamante prinse în păr.
Cântecul de lebădă
Peste numai doi ani, în 1898, la Geneva, Sissi este ucisă de un anarhist italian. Omul căuta cu orice preț un cap încoronat, ca să-l omoare. Îl pândise mai întâi pe prințul de Orleans, dar n-a fost să fie el. Apoi a aflat că împărăteasa Elisabeta e în oraș. Era înregistrată la hotel sub altă identitate, dar un ziar i-a dezvăluit prezența la Geneva. Anarhistul a urmărit-o și, în clipa în care se pregătea să urce pe vaporul care urma să traverseze lacul Geneva, s-a repezit și a înjunghiat-o. Împărăteasa s-a clătinat puțin și a căzut. Apoi și-a revenit. Părul ei uriaș și bogat i-a ușurat căderea... Nimeni nu și-a dat seama că-i rănită. Împărăteasa nu sângera! Corsetul ei, legat strâns, i-a oprit hemoragia. Ajutată de doamna ei de onoare, a urcat pe vapor. Și abia acolo a leșinat. I s-au dat primele îngrijiri, și când i-au desfăcut corsetul, sângele i-a țâșnit șuvoaie. A murit după o oră. "Ce mi s-a întâmplat?" - au fost ultimele ei cuvinte. Durerea i-a înmărmurit pe Franz Josef, pe toți supușii Imperiului, dar mai ales pe oamenii simpli. Dispăruse Sissi, împărăteasa lor, "împărăteasa cea fără voie". La scurtă vreme, a izbucnit primul război mondial. Sissi era de-acum doar o amintire frumoasă. Poate, dacă mai trăia, l-ar fi putut opri, cu dragostea ei de viață, pe bătrânul ei soț, împăratul Franz Josef, să își arunce cu atâta furie armata în Serbia, după atentatul de la Sarajevo. Balurile cu licurici au fost înghițite de carnagiul ce a urmat. După care, lumea n-a mai fost ca înainte.
Umbra albă a împărătesei
În amintirea lui Sissi, două statui ale ei au fost ridicate în ultimii ani ai Imperiului, pe aceste locuri. Una era la Băile Herculane și alta la Caransebeș. Statuia lui Sissi din Caransebeș s-a păstrat. Povestea ei e zbuciumată, cum a fost și povestea împărătesei. Sculptată în marmură de Rușchița, în 1914, a fost inaugurată abia în 1918, după Marea Unire. După care a dispărut, pentru mulți ani. Abia în 2000, a fost găsită, îngropată în fundațiile unei biserici din Caransebeș. Era fără cap, returnat, și el, mai târziu. Statuia lui Sissi de la Băile Herculane s-a pierdut însă definitiv.
Și poate că încă de atunci a început să bântuie aici stafia ocrotitoare a împărătesei. Cine știe... Căci nu doar istoria și legendele îți dau binețe la Băile Herculane, ci și eresurile. Dacă ai timp să-i cauți și să-i asculți, unii localnici îți vor povesti că, în ultimul timp, o fantomă din alte vremuri se arată ici și colo, prin oraș. Câțiva au văzut-o plutind în serile de toamnă senine și pline de stele. Alunecă nu mult pe deasupra pământului, prin Parcul Central sau peste Podul de piatră și se oprește, pentru câteva clipe, la statuia lui Hercule. În 2008, doi îndrăgostiți se plimbau printre clădirile din Herculane. Din loc în loc, făceau fotografii. Nu departe de statuia lui Hercule, într-una din poze a apărut o siluetă îmbrăcată într-o rochie aburoasă și albă. O femeie frumoasă, cu chip ușor neclar. Unii spun că ea li se arată îndrăgostiților care se plimbă prin Parcul Central, ca-n vremurile de aur. Alții, că doamna albă păzește cu strășnicie clădirile vechi din centrul imperial al orașului, încolțite azi de paragină. Și că apariția frumoasă e, de fapt, o prințesă. O prințesă care pleacă, dar rămâne, totuși, în preajmă mereu, pentru a ocroti Băile Herculane și Valea Cernei. A fost văzută și prin pădurile dese din munți. Iar în nopțile clare de iarnă, aburul apelor termale capătă, și el, trup de prințesă. Cu siguranță este împărăteasa Sissi, care vrea să întârzie în locurile unde a fost fericită. Măcar pentru asta, și Băile Herculane ar trebui să fie întoarse la strălucirea lor.