În urmă cu două sute de ani, într-o noapte de toamnă pâcloasă, prințul sârb, MILAN OBRENOVICI, a îngropat o comoară uriașă, într-o peșteră din Munții Mehedinți. Trei sute de soldați și 80 de cai au dus, pe potecile abrupte, jumătate din tezaurul Serbiei, pe care prințul fugar îl punea la adăpost de fratele său, cu care se dușmănea. Ajutat de meșteri italieni și de un boier craiovean, pe a cărui frumoasă fată o luase în căsătorie, prințul a zidit o peșteră uriașă din inima muntelui, în care și-a ascuns aurul, podoabele scumpe, giuvaerurile pline de nestemate, mantia princiară, ba chiar și coroana și sabia de domnitor. Ucis de turci, la porunca fratelui său, locul și planul de îngropare a comorii i-au rămas boierului craiovean, socrul său, care înainte să-și dea, și el, obștescul sfârșit, le-a zidit într-o firidă a casei. Moartea celor doi n-a îngropat, însă, și povestea comorii. De-a lungul istoriei, pe urmele ei au pornit zeci de împătimiți. Găsită în firida de piatră, harta ascunzătorii a dispărut, nu înainte să ajungă la câțiva vânători de comori, de la simpli țărani, la gradați, mai mici sau mai mari, ai Securității lui Ceaușescu. Într-o noapte de toamnă la fel de cețoasă ca aceea din urmă cu două sute de ani, alți soldați, încărcați de data asta în camioane mari, militare, au pătruns în ascunzătoarea al cărei cifru fusese găsit, făcând să dispară, pentru eternitate, tezaurul prințului Milan Obrenovici. Dar, deși au trecut peste 50 de ani de atunci, poveștile oamenilor de prin satele mehedințene sunt încă vii și fierbinți. E de-ajuns să le dai binețe, să stai o clipă pe pragul casei, cu ei, pentru ca legenda să iasă din ceață și să se transforme într-un crâmpei de istorie adevărată.
Cutiuța de argint
Pe la 1900 și ceva, Popescu Ion era jandarm în satul său, Zegujani. Cu banii strânși din simbrie s-a hotărât să își cumpere o casă mai acătării și, în cele din urmă, a bătut palma pentru vechea casă a preotului din Lupoaia, satul vecin. Nu era o casă urâtă, dar era veche, nelocuită de ani buni și necesita renovări. Primul lucru pe care a vrut să îl schimbe jandarmul a fost soba din camera principală, sau "căminetele", cum se zice în zonă. Nu mică i-a fost mirarea, când în peretele din spatele vetrei, Popescu a văzut strălucind o cutiuță mică de argint. Inima i s-a oprit de emoție. Ce să fi fost înăuntru? De ce-o ascunsese părintele în zid? Deschizând-o, n-a găsit însă nicio podoabă de aur în ea. În cutie se afla doar o bucată de hârtie îngălbenită, pe care scria, cu litere frumoase și rotunjite: "Planurile peșterii de la Valea Părului se află în conacul boierului Boboiceanu, la intrarea pe sală, zidite în firidă. Dumnezeu să-ți ajute!". Jandarmului Popescu începură să-i curgă sudori reci pe spate. Hârtia din cutia de argint era drumul spre comoara lui Obrenovici. Iar până la moșia în care trăise era doar o aruncătură de băț.
Martorul
Pe fața arsă de soare și brăzdată de cute adânci, ochii mijiți se mișcă repede și șiret. Are 78 de ani, și când îi prinzi privirea, îți dai seama imediat că în ea licărește nebunia aurului. E ca o flamă care, odată ce te-a atins, mori cu ea în privire și în suflet. O mai văzusem în ochii unor țărani din Munții Orăștiei, în apropierea cetăților dacice. N-are leac. Pe om îl cheamă Crăciun Constantin, și din cauza vârstei, picioarele nu-l mai ajută să umble și să urce în munți, în căutarea comorilor. Însă mintea îi e tot acolo, scormonind prin peșteri, la rădăcinile fagilor seculari sau pe sub lespezi cu însemne.
"Păi pe Popescu l-a apucat moșu-meu. Se ținea cu fata lui Ion Neagu, de stătea aici, în capu' satului. Neagu a fost mare căutător de comori, și după ce Popescu a găsit planurile lui Obrenovici, a venit la el să îl ajute, așa s-a luat cu fata lui. Pe Valea Părului sunt zeci de peșteri, nu una. Cum să o găsești pe-aia care e bună, că nu mai știa nimeni unde s-a lucrat? Pe baza planului din cutia din casa popii, Popescu și Neagu au găsit însemnele - piatra pătrată, snopul de grâu și șarpele. Astea le-am văzut și eu, erau dăltuite în piatră, dar mai târziu cineva le-a șters. Au găsit peștera, și Popescu și-a adus 30 de oameni de la Runcșor, cu care a lucrat doi ani, să scoată pământul din galeriile înfundate de ostașii lui Obrenovici. După aia a venit războiul și oamenii au plecat la armată. Popescu a plecat ultimul de aici și se spune că a plecat cu un car plin de ferigă. N-a fost ferigă în carul ăla, da' nici comoara lui Obrenovici nu a fost. Popescu a găsit doar momeala, așa, o cantitate de aur pusă anume să crezi că aia e comoara și să pleci. Nici nu era în peșteră, era pusă la Piatra, ca o vacă culcată. Eu știu, am ținut în mâinile astea planul lui Popescu", îmi spune Crăciun și îmi arată palmele sale bătătorite, ca de miner. Bătrânul oftează. Ochii i se îngustează și mai mult, privirea îi alunecă peste reportofonul meu, apoi peste grădină până departe, către muntele unde este Valea Părului. Apoi își ridică șapca pe frunte și oftează din nou: "Acum... au trecut toate... Popescu și fata lui Neagu au avut un copil. Era cam damblagiu, trăia în Zegujani. Am mers la el și, până la urmă, ne-am înțeles și mi-a dat planurile lui Popescu, adică alea vechi, ale lui Boboiceanu. După aia, cineva a știut și m-am trezit cu Securitatea acasă. Au confiscat tot. Dar le am și acum aici", zice bătrânul și își duce degetul arătător către tâmplă.
Securitatea
Prima oară când Securitatea a început să cerceteze comoara lui Obrenovici a fost în 1984, printr-un trimis special: Bebe Băcanu. Era unul dintre cei mai pătimași căutători de comori și se spune că ar fi câștigat încrederea comuniștilor, după ce a predat 15 kilograme de "turte" dacice din aur, descoperite în Munții Motrului. Timp de trei ani, Băcanu a cercetat zona, a strâns informații de la oameni și s-a apucat să sape în peșteră. Nici de Crăciun nu pleca de acolo, ci făcea doar un foc mare, în gura grotei. În 1987, Băcanu a luat legătura cu Muzeul Militar din București și și-a continuat prospecțiunile împreună cu maiorul Mutu, ca reprezentant oficial. Un an mai târziu, a venit o echipă de zece militari, care au recrutat oameni din sat și au început săpăturile sistematice, la peștera comorii. Crăciun Constantin a fost și el unul dintre oamenii de bază care au participat la lucrări. "Să cauți după comoară nu e, dom'le, ca în filme. Acolo îți arată o joacă de copii. Eu știu ce vorbesc, că am săpat luni de zile cu militarii. Galeriile erau înfundate, am scos tone de pământ de acolo. Câteodată, mă băgam pe vreo galerie îngustă cât mine și pe acolo trebuia să scot bolovani. Sunt și capcane, pietre puse pe-o dungă, și dacă te-mpinge păcatu' să o miști, acolo rămâi: cade peste tine sau se huruie tavanul galeriei. Așa am ajuns într-o cameră mare, din peșteră, unde era un lac. Lacul ăla era artificial, se făcuse din cauză că meșterii italieni ai lui Obrenovici au zidit galeriile și apa nu a mai avut pe unde să se scurgă. Dar conform hârtiilor, exista «camera din pod», adică o galerie pe verticală, ce ieșea din camera comorii, deasupra muntelui. Se vedea sub lac zidul construit și, fie îl spărgeam pe ăla, fie spărgeam pe sus. Când ne-am dat seama de asta, a venit un zvon că ne paște beleaua. Se spunea că era ordin «de sus», ca după ce scoatem comoara, pe noi, muncitorii, să ne termine. Adică, să avem aceeași soartă ca soldații lui Obrenovici. Atunci a fost revoltă și nimeni nu a vrut să mai lucreze. Așa am înțeles că aurul scoate din om tot ce e mai rău. A sosit după aia Ilie Ceaușescu cu elicopterul, la Izverna, și a venit la noi, să liniștească oamenii. Am vorbit personal cu el și mi-a zis să îi dăm bătaie, că nu se întâmplă nimic, dar nimeni nu a vrut să mai intre în peșteră. S-a lucrat mai departe doar cu soldați, dar eu zic că nu s-a găsit nimic, pentru că a fost sabotare. Tot dintre ei... Securitatea... mai multe probleme care nu se pot discuta... Nu se poate divulga deocamdată. Nu am semnat nimic cu ei, dar nu se poate divulga."
Conform mai multor mărturii ale oamenilor din Cerna Vârf, într-o noapte din vara anului 1989, câteva mașini ale armatei au urcat la peștera din Valea Părului. A doua zi, peștera era abandonată și toate galeriile unde se săpase fuseseră distruse. În timpul lucrărilor din acel an, și-a pierdut viața un soldat care manevra dinamită. Bebe Băcanu a fost condamnat la închisoare, s-a îmbolnăvit și a murit la scurt timp după ce a fost eliberat.
Profesorul
Sunt în mansarda profesorului Cornel Boteanu, printre obiecte și povești vechi, adunate toate fir cu fir, ca niște prețioase pepite de aur. Eram sigur că la un mare iubitor al plaiurilor Cloșanilor voi găsi câteva date noi despre comoara lui Obrenovici. Nu m-am înșelat.
"Eu eram profesor la Ponoarele, în 1989, și vedeam că treceau zilnic mașinile armatei, mergeau să supravegheze, probabil, lucrările. Cred că ei aveau informații mult mai multe decât dețineam noi, că altfel nu veneau. Au făcut o treabă mai serioasă atunci, s-a săpat sistematic. Dar se pare că eforturile lor nu au fost îndeajuns pentru a scoate la lumină ceea ce s-a îngropat, cu 300 de soldați, în trei ani, pe vremea lui Obrenovici. Unii spun că nu s-a găsit comoara, alții spun că s-a găsit, dar nu s-a recunoscut, de teamă ca statul sârb să nu aibă pretenții la tezaurul care le aparținea, de fapt. În mod curios, însă, după revoluție, cineva a venit la mine și, cu promisiunea de a-i păstra anonimatul, mi-a înmânat o descriere a camerelor comorii și o hartă, în ideea că le pot folosi într-o viitoare carte. Nu știu dacă sunt reale sau nu, pentru că și astăzi se comercializează hărți false, ca fiind adevărate, pe bani destul de mulți. Domnul respectiv mi-a înmânat însă această hartă și această descriere bătută la mașină: «În galeria de șase metri lățime și opt metri înălțime curgea izvorul. Acolo era o piatră mare, în formă de cizmă, de la care porneau cele două galerii, în stânga și în dreapta. Ele au fost zidite sub formă de camere, la amândouă capetele, și aici s-a îngropat cea mai mare cantitate de aur. În camerele 1 și 2 s-a pus cea mai mare cantitate de aur. În camera 3 s-au băgat coroana, sabia, perlele și diamantele și costumul de voievod. În camera 4 sunt arme și aur. În camera 5 s-a băgat aurul din vistieria Craiovei. După aceea, s-a făcut un zid gros de doi metri, în galeria principală, unde ieșea izvorul și s-a adunat apă în acest bazin zidit, încât comoara a rămas sub apă și aici s-a format un lac. Pentru a scoate comoara, trebuie să găsești piatra pătrată, snopul de grâu și șarpele». Acestea au fost pe galeria mare, dar a mai fost și galeria mică prin care se ajungea la camera de sus, numită și camera din pod. N-am folosit niciodată scrisoarea. O țin ca pe un document prețios".
Bătrânul
Sus, pe unul dintre dealurile ce înconjoară Cerna Vârf, într-o casă de lemn de două sute de ani, trăiește un bătrânel singur și senin ca un sihastru: Dinică Pârvănescu. Cu o barbă până la brâu, încins cu o curea lată, din piele, și încălțat cu opinci ("că așa m-am pomenit cu ele"), bătrânul cosea și doinea. Cântecul lui se amesteca în aerul toamnei, ridicându-se în volute aurii.
"Mândro, la inima mea, este-un râu și-o fântânea/ Râu-mi ține de urât, fântâneaua de dor mult./ Râu-mi ține de răcoare, fântâneaua de dor mare./ Dorule, arde-te-ar focu',/ Tu mă gălbenești ca socu'./ Dorule, arde-te-ar para,/ Tu mă gălbenești ca ceara".
- Moșule, de la cine ai învățat să cânți?
- De la tata, că el de micu' lui umbla cu cetera și cânta. O murit bietu'. Era la Motru și i s-o făcut rău, așe, din nimic. L-or dus la spital. Din salon mi-a zis că s-a ridicat din pat și a înjurat că Dumnezeii mamii voastre, ce mi-ați făcut? Mă mâncarăți! Și a murit, a pchicat la ușă, când a vrut să plece. Pe el nu îl interesa comoara, dar ceva ce nu trebuia să afle, a aflat, că el cânta la multe petreceri și știa multă lume.
- Comoara lui Obrenovici?
- Aia. El atât mi-a spus mie, că atunci când se va scoate aurul de pe Valea Părului, nu va ști nimeni.
- Dumneata ce știi despre comoara asta?
- M-au chemat la București, la Editura Militară, și m-au ținut trei zile acolo. Atunci am văzut și harta și era așa, desenat... parcă am văzut casa mea, așa era făcut, cu camere, și acolo arăta 12 vase. Eu mai văzusem desenul la unu' din Dâlma. Era pe hârtie de pergament și lui i l-a luat la muzeu. Și îmi aduc aminte cum erau camerele, de treceai din una în alta, și capcana: șarpele cu capul roșu. Ne-a chemat să ne interogheze Ilie Ceaușescu, și cum el aștepta în ziua aia delegație la aeroport, ne-a primit Ioan Talpeș. Cu Talpeș am avut discuții la Editura Militară și am fost și la el acasă. A zis că dacă găsesc ceva, să nu dau peste hotare, să dau la stat, și el are grijă și ies cu fruntea sus din toată treaba. Da' nu am găsit. După revoluție, a venit unul scundac, împreună cu profesorul Pera, de la Severin. Or stat la mine. Scundacul era de la București, da' nu știu cine era, că nu mi-au zis nimic. Cred că era Ilie Ceaușescu, și îmi aduc aminte că eu aveam putina cu brânză la ei în cameră, și tot scădea brânza, și eu, când am văzut așa, am mutat-o de acolo și le-am zis că la mine pe teren să nu lucreze, să caute unde vor.
- Unele comori sunt puse cu blestem. Nu e periculos să umbli după ele?
- Unele sunt cu blestem, altele doar cu legământ. Dar oricum ar fi, înainte să umbli la ea, comoara trebuie desorocită. Tata știa cum să facă desorocirea. Se făcea cam așa, că trebuia să roiești un stup de trei ori, să îl muți în trei stupi într-un an. Și cu ceara din stupul roit a treia oară, făceai cumva, da' nu mi-a spus tata niciodată cum, da' el știa. Îs tot felul de vrăji pe lumea asta, că o țigancă în Severin mă luă și zise către mine: "Vrei să vezi pe dracu'?" și aduse un castron cu apă și nu știu ce bolborosi deasupra lui, că numa' ce mi se arătă ceva așa, ca un pui de balaur, în apa aia. Ăștia îs de-ăia de clocesc oul de găină neagră trei săptămâni la subțioară, ca să îl aibă pe dracu' cu ei. Să ne ferească Dumnezeu! A mai fost unu' pe-aci, de-a stat la mine, și avea plan, și a mers la comoara îngropată sub un fag. Numa' că, el când a ajuns acolo, era un șarpe ca un balaur încolăcit pe fagul ăla. A venit, și-a luat lucrurile de aici și a zis că el a terminat-o cu căutatul de comori. Vedeți că e și periculos, că de la o treabă de-asta rămâi cu mințile rătăcite. Unele sunt puse cu jertfă, și duhurile lor sunt acolo și ele se alimentează din asta și te pot înnebuni, schilodi sau omorî. Și de-aia, și dacă găsești și iei, tre' să faci pomeni și sărindare ca să scapi. Au mai fost cazuri la noi, de-au visat să pună la loc ce-or găsit și au mers și au pus la loc, că nu-i de-a te juca cu lucruri de-astea.
*
Cu vorbele moșului în minte, am pornit prin munte către peștera comorii de la Valea Părului. Am trecut pe lângă piatra scovainată, pe lângă piatra ca un vapor și pe lângă cea ca o claie de fân. Și iată-mă la intrarea principală a peșterii lui Obrenovici. E ca o gură flămândă și neagră a muntelui, gata să te înghită. Mai sus, pe orice parte ai urca, alte galerii mai mici se deschid. Se vede pământul săpat proaspăt, pe lângă unele dintre ele. Bănuiești labirintul mortal din străfunduri și, brusc, pietrele devin umede și lunecoase. Copacii scârțâie sinistru, și din stratul auriu de frunze, bolovani albi ies la iveală, ca niște oase lustruite. Poate că batrânul Pârvănescu are dreptate, și nu ai ce face aici nici cu târnăcopul, nici cu dinamita: unele comori sunt legate cu lanțuri făcute din suflete rătăcite și încuiate cu lacăte de crimă, fratricid, lăcomie și minciună. O pasăre țipa ritmic și monoton, în timp ce valuri de aer mai reci decât aerul toamnei mi se încolăcesc pe picioare.