ANCA ȚURCAȘIU - "Sunt extraordinar de fericită!"

- La 40 de ani, viața abia începe! -

"Cum gândești, așa trăiești"

- În dialogul nostru de astăzi îți propun să vor­bim exclusiv despre stilul tău de viață. Uimești de ani de zile prin felul în care arăți, deși pe lângă me­seria de actriță și cântăreață, ești mamă, soție și ai tre­cut de 40 de ani. Cum îți păstrezi suplețea, ener­gia și zâmbetul luminos?

- Îți mulțumesc pentru descrierea aceasta flatantă! (râde) Mă bucur în mod special că nu lipsește din ea zâmbetul. Căci de acolo consider eu că pornește to­tul. De la starea de spirit. Ea cheamă zâmbetul pe obraz și creează impresia de frumos. De-a lungul timpului, am în­vățat foarte multe, atât despre lume, în general, cât și despre mine, am citit mult - pe teme de spi­ritualitate, de psihologie, de nutriție - m-am ana­lizat cu atenție și am încercat să aplic ce aflam. Pro­cesul de schimbare a plecat de la un exer­cițiu de voință zilnic, căci nu e ușor să lași deo­parte de­prinderi acumulate în ani și ani de zile, să înveți să trăiești și să gândești diferit, dar, încetul cu încetul, noul acesta cu care m-am tot infuzat a făcut corp co­mun cu ființa mea, și azi, ceea ce fac, fac natural, așa mi se pare că e normal să trăiesc, și sunt un om extraordinar de fericit și de diferit față de cel care eram la douăzeci de ani.

- Ce faci, concret?

- Am învățat să elimin din minte, să "tai cu foarfeca" orice mi-ar pu­tea perturba starea de bine, starea de echilibru inte­rior. Poate unii cititori vor considera că fac poe­zie, dar nu e așa: s-a dovedit ști­ințific că gândurile sunt princi­pa­la formă de energie care ne modelează, real­mente, existența. Gân­durile nasc realitatea, or, dacă gândești frumos și armonios, așa va decurge și viața ta, dacă pri­vești viața în negru, dacă te agăți de sen­ti­mente ne­gative - tristețe, dis­perare, ură, invidie, ran­chiună etc. - atunci tot de o viață în negru vei avea parte. Tu ești cel care decide dacă trăiești frumos sau mi­zerabil! Și-aici poate că oamenii care ne vor citi vor spune: "Bine, bine, eu gândesc frumos și armo­nios, dar mă duc la serviciu, unde am un șef tiranic, care mă umilește și-mi face zilele amare. Ce să fac? Banii sunt puțini, dar, chiar și așa, nu-mi pot permite să-mi dau demisia, iar pe șef nu pot să-l schimb." Lor le-aș răspunde că au dreptate, dar că fiecare dintre noi, indiferent de condițiile exterioare, putem să găsim o formă de libertate interioară, care să ne scoată de sub tirania șefului sau măcar să ne ajute s-o suportăm mai ușor. Putem să găsim sau să ne cons­truim frumosul și se­ninul în suflet, cu resurse finan­ciare minime: as­cul­tând muzică, citind, plim­bân­du-ne printr-un parc, în­gri­jind animale sau flori... Apoi, pe lân­gă partea de men­tal, am mun­cit mult și pe zona de alimentație și pe cea de între­ținere fizică, de sport.

"Nu există o rețetă valabilă pentru toți"

- Să le luăm pe rând! Cititoarele noastre vor fi bucu­­roase să-ți afle programul. Cum ți-ai modi­ficat, de pildă, alimentația?

- Vreau să accentuez încă din start că eu ni­ciodată nu am purces la treabă de capul meu, luându-mă după ce am citit prin cărți sau pe in­ternet ori am văzut la televizor, ci întotdeauna am apelat la spe­cialiști. Mi se pare imprudent să-ți supui trupul la experimente ce pot fi ne­faste. Prima mea întâlnire importantă de pe tărâmul alimentației a fost cu nutriționista Ligia Ale­xandrescu. Am mers la ea, după ce am împlinit patruzeci de ani, când am considerat că e bine să fac o schimbare. Ea mi-a conceput un plan nutrițional în funcție de parametrii mei or­ganici, de necesitățile și de stilul meu de viață. Aici iar fac o paranteză, căci doresc să insist pe ideea că un plan nutrițional ade­vă­rat nu poate să fie decât acela croit pe măsurile cli­entului, cu alte cuvinte, nu există o rețetă general va­la­bilă. Vreme de șase luni de zile, am urmat cu sfin­țenie sfaturile primite și am fost extrem de mulțumită: am slăbit și mă simțeam exce­lent. Apoi am început să mai renunț la cer­bi­cie, adică mi-am per­mis să-mi satisfac mici plăceri culinare, păs­trând însă prin­ci­piile de bază ale regi­mului: combinațiile potrivite de alimente, alcătui­rea unor porții reduse ca dimensiuni, con­su­marea meselor la ore fixe, ultima nu mai târziu ora 19, numărul de litri de apă con­su­mați zilnic etc. La un moment dat însă, acum doi ani, am suferit un accident și mi-am fracturat de­getul mare de la pi­ciorul drept. A fost o situație foarte dificilă (degetul mare este principalul suport al tălpii și deci al între­gului corp, el ne asigură echilibrul). Recu­perarea a fost de lungă durată (n-am mai putut să fac nici sport) și situația asta m-a dat complet peste cap, inclusiv la nivel de alimentație. Ca să nu mai lungesc povestea, la începutul acestei toamne, eram complet nemulțu­mită de felul în care mă vedeam în oglindă dar, și mai important, de felul în care mă simțeam. Mai ales că luasem și în greutate. Am decis că nu se mai poate așa! Și - uite cum se leagă lucrurile! - exact în perioada în care mă gândeam la ci­ne să apelez, ca să mă ajute să pun lu­crurile din nou în or­dine, l-am în­tâl­nit pe Romeo Fo­du­lu, un an­tre­nor, specialist cu com­petență în fit­ness și ali­mentație spor­ti­vă. Am intrat în­tr-un program in­tens de antre­na­men­te fizice, dar Ro­meo mi-a cons­truit și un program de alimentație, care diferă, într-o oa­re­care măsură, de cel anterior. Adică, am trei mese pe zi, și acum mănânc și car­bohidrați și o can­titate mai mare de proteine. Fiind în continuare ovo-lacto-ve­ge­tariană, proteinele nu pro­vin din car­ne. Deci, apelez la albuș de ou, la brânză, la mult ke­fir bio, cu 3,5% grăsime... Mănânc destul de mul­te migdale crude, mi-am introdus în meniu și ce­realele - fulgi de grâu, de ovăz, de orz, de secară, pe care îi ames­tec doar cu puțină miere și-i consum ca atare. Însă repet: acesta este un plan alimentar po­trivit mie. Altor persoane e posibil să nu le priască. De-asta e necesar ca fiecare om să consulte mai întâi un nu­tri­ționist și, eventual, un specialist în fitness. Când pla­nul alimentar e bine gândit, rezultatele nu întârzie să apară. Uite, deși urmez de puțină vreme acest re­gim combinat, alimentație plus sport, constat deja niște modificări semnificative la nivel de fibră, de dimensiuni și de tonus. Și sunt foarte încântată!

"Sportul creează o stare de bine rarisimă"

- Să vorbim și despre antrenamentul fizic.

- Programul durează o oră și jumătate, în fiecare zi, cu pauză de o zi, la fiecare trei zile. Este vorba despre o serie de exerciții executate la diverse apa­rate, me­nite să lucreze di­fe­ritele grupe de mușchi. De pildă, azi lucrez pe zona su­pe­rioară - brațe, spate, piept. Mâine lu­crez zona mediană - ab­­do­mi­nali, fesieri etc. Poi­mâine zona infe­rioa­ră. Și tot așa. Foar­te important e să știi ce rezultate dorești să obții, pentru că, în funcție de asta, sunt selectate și exercițiile. Unii oameni doresc să-și mărească masa musculară, unii să slăbească, alții să se îngrașe... Eu am spus că vreau să slăbesc, astfel încât să încap în hainele mele de dinainte, cele pe care le purtam la începutul verii, să-mi tonific tru­pul, urmărind însă o musculatură elongată, nu una voluminoasă, și să-mi recapăt mobilitatea pe care am pierdut-o în perioada de recuperare post-acci­dent.

- De unde vine bucuria asta de-a face sport? Foarte multe persoane văd în exercițiile fizice o povară.

- Totul pornește din minte. Trebuie să înțelegi că exercițiile fizice îți fac bine. Și să ai răbdare, fiindcă sportul creează o stare de bine rarisimă, îți dă încredere în tine, te face să te simți confortabil în corpul tău. Dacă pleci de-acasă cu gândul că "obo­sesc, n-am nici un chef, nu vreau să mă duc", atunci chiar că mai bine nu te mai duci. Și, pe de altă parte, e foarte important să ai un program de exerciții variat, să nu repeți zi după zi, la infinit, aceeași mișcare. Și eu am făcut greșeala asta. Într-o vreme, mergeam la sală și, o oră și jumătate, zi de zi, alergam pe bandă. Mă plictiseam de mu­ream și începusem să fiu bântuită de gândul abandonului, mai ales că, în afară de a transpira abundent și de a-mi da duhul, nu observam nici un rezultat. Cu programul ăsta, de acum, am eliminat pericolul plictiselii, căci nici un antrenament nu seamănă cu precedentul. Iar corpul răspunde și el pozitiv. De-asta cred că e foarte indicat ca, atunci când mergem la o sală, să cerem să fim consiliați de antrenorii de acolo. Nu-i neapărat nevoie ca ins­tructorul să stea non-stop lângă tine, dar e necesar ca, din când în când, să fii sfătuit de o astfel de persoană avizată.

"Învăț să iert"

- Să ne întoarcem la zâmbet. Starea de spirit se lasă și ea antrenată? Ești un om credincios?

- Spiritul nu e alcătuit doar din credință. Aceea e doar o fațetă. Spiritul e energia noastră esențială, ace­le 21 de grame care părăsesc tru­pul atunci când ne-am încheiat treaba pe Pământ. Spiritul e tot ce gândim, tot ce simțim, spiritul e ceea ce sun­tem noi, cu-adevărat. El e cel mai im­portant, el e definitoriu, pe el tre­buie, în primul rând, să-l cons­truiești, să-l hrănești, să-l rafinezi, să-l înalți. Însă spunând asta, nu vreau să se înțeleagă că nu sunt cre­dincioasă. Am fost bo­te­zată în religia ortodoxă și cred în Dumnezeu, cred în acel Dumnezeu care dăruiește tutu­ror, ortodocși sau de alte religii, bu­nă­tate, blândețe, în­țe­lepciune, inte­li­gență și iubire. Merg la biserică atunci când simt să fac asta, nu con­form unui calendar im­pus și, uneori, nu neapărat în biserici or­to­doxe. De pildă, mă simt extraor­di­nar de bine atunci când merg la Ca­te­drala Sf. Iosif, o catedrală catolică. Stau acolo, în liniște, și mă adresez lui Dum­ne­zeu cu sufle­tul, cu inima. Și-i mul­țu­mesc. De cele mai mul­te ori Îi mul­țumesc. Rareori Îl și rog câte ce­va. Consider că atunci când Îl rogi pe Dum­ne­zeu să te ajute cu ceva, admiți că nu ai acel ce­va, or omul are în viață exact ceea ce-i trebuie ca să învețe și să-și înal­țe spiritul. Și tot acolo, în biserică, dar nu nu­mai, fac " exercițiul" ier­tării. Cred că e foarte important să ierți cu-adevărat, orice te-a ră­nit: răutățile unor oa­meni, umilințele la care ai fost supus, mes­chi­nă­riile unor in­divizi mici care voiau să pară mari... A trăi cu sufe­rința în suflet, a trăi dos­pind în tine ranchiuna nu face bine nimănui: nici celui care ți-a produs acea suferință, nici ție. Mai ales ție. Senti­mentele astea sunt energii negative care, păstrate în interior, erodează.

- Ai simțit și în zona credinței nevoia unui îndrumător?

- Da, am simțit nevoia de a mă spovedi și a căuta sfatul unui părinte-duhovnic, într-o perioadă în care am trecut printr-o mare încercare. Și Dum­nezeu mi-a îndreptat pașii către părintele Valer, de la biserica Sfântul Elefterie. Când îmi amintesc cum a intrat dânsul în casa noastră, în acel moment de cumpănă, mă cuprinde și astăzi emoția. Este emo­ția recunoștinței față de un om special, un om dăruit pentru a face legătura dintre noi și "Cel" de acolo, de sus. Și, mai târziu, când am mai trecut și prin alte încercări, l-am căutat și, de fiecare dată, dinainte să apuc să-i mărturisesc eu ce necaz mă apă­sa, mi-a spus dumnealui ce simțea că era în su­fletul meu. Și niciodată nu s-a înșelat! De aceea mă dojenesc pentru că acum, când sufletul și viața îmi sunt liniștite, nu-l mai caut pe cât ar trebui. E atât de important să te duci, din când în când, la omul care ți-a făcut bine și să-i spui: "Am venit doar să vă văd și să vă întreb ce mai faceți." E atât de impor­tant să-i arăți că-ți pasă de el și că nu l-ai uitat.

"Nu doar omul, ci și căsnicia are vârste"

- Anca, unele părți ale "stilului de viață" nu se rezolvă cu "antrenori", oricât de calificați. Și când spun asta, mă gândesc la iubire. De opt­spre­zece ani ești alături de același bărbat. O căsnicie atât de durabilă a ajuns în epoca noastră un fenomen. Care e secretul succe­sului?

- Societatea s-a schimbat. Azi, oamenii tind să se căsătorească destul de târziu și privesc viața în cuplu ca pe un fapt divers. Nu lasă nimic de la ei, pentru a-i face loc celuilalt, nu mai sunt dispuși să ai­bă răbdare și înțelegere, să lupte pentru căsnicie. Și noi, Cristian și cu mine, am trecut prin momente mai grele, dar ne-am așezat, cum se spune, la "masa verde", am vorbit deschis despre iubirea noastră, ne-am ascultat unul pe celălalt și-așa am înțeles că ceea ce ne leagă e mult mai mult decât copilul și rea­lizările materiale, am crescut împreună, avem ceva doar "al nostru", care nu poate fi pierdut, din cauza unor simple disonanțe, a unor divergențe de opinie. Și-apoi, Cristi e prietenul meu cel mai bun. Cu ni­meni altcineva nu pot să vor­besc ce pot să vorbesc cu el. E atent la profesia mea, îmi spune deschis când e bine și când e rău, am în el un admirator, dar și-un critic sever, care mă ajută să rămân cu picioarele pe pă­mânt, să nu mă cred, cum­va, cea mai grozavă din Uni­­­vers. Mulți oameni, când se căsătoresc, cred că pa­siu­nea inițială, pârjolul iubirii de la început, va ține toată viața, nu văd în partener și un pri­eten, un tovarăș de cale lun­gă, și-atunci, după ce pâr­jo­lul acela se stinge, se tre­zesc față în față ca doi stră­ini. De-a lungul ani­lor, eu mi-am dat seama că nu doar omul are vârste, ci și căsnicia are vârstele ei și că e esențial să te adap­tezi nu doar vârs­tei tale, ci și vârstei căsniciei. Așa am în­vățat să cedez. Am renunțat la încăpățânările mele ab­solute, de Tău­roaică, am învățat valoarea răb­dării și a acceptării... Cristi s-a adaptat și el, la rândul lui, a devenit mai tolerant și mai relaxat. Și, uite-așa, ia­tă-ne sărbă­torind optsprezece ani împreună.

- Optsprezece ani de căsnicie și un băiat straș­nic, în vârstă de șaisprezece ani. Superbă împlinire!

- Într-adevăr, băiatul e sursa mea supremă de bucurie și de mândrie. Și de forță! Căci pentru el aș fi în stare să mut munții din loc. Și mai e ceva: o sursă de înțelepciune. Din dorința de a avea o relație apropiată cu el, am încercat să mă adaptez fiecărei etape a lui de viață. În plus, și eu, și Cristi, am făcut eforturi constante de a-l înțelege, căci fiul nostru are o structură psihică și emoțională foarte diferită de a noastră: el e un introvertit, are o fire mai retrasă, nu e genul lipicios și pupăcios. Trăiește foarte mult într-o lume a lui, populată cu diverse pasiuni, pe care le ia foarte în serios. De-altfel, e o persoană foarte sârguincioasă și tot ce face, face cu responsabilitate. Sunt convinsă că orice va face în viață va face cu devotament, cu dăruire, folosindu-se de unul dintre marile lui atuuri: o is­tețime aparte.

- În finalul inter­viu­lui nostru să vor­bim și despre proiec­tele tale profesionale, fără de care "stilul de viață" n-ar fi complet.

- În urmă cu ceva timp, am avut două idei de emisiuni, pe care le-am propus mai mul­tor televiziuni. Pes­­te tot am fost re­fu­zată, pentru că emi­siu­nile imaginate de mine erau de bun simț, nu mi­­zau pe facilul de ma­hala. Am înțeles că n-are rost să mă în­că­pă­țânez și am renunțat. Așa cum, de ani de zile, am renunțat să mai imprim muzică românească, pen­­tru că azi, pentru generația mea, ușile sunt în­chi­se. M-am orientat, în schimb, către zone unde sunt apre­ciată și care îmi dau satisfacție. Astfel, continui cola­borarea cu minunatul Petre Geambașu și extraor­di­nara lui orchestră, cânt și singură - având un reper­to­riu separat, dar extrem de bogat - la diverse eve­ni­men­te pri­vate, și joc în mai multe piese de teatru și în mu­­sicalul "Rebecca", de la Teatrul Național de Ope­retă " Ion Dacian", care va fi reluat începând din 2016.

- Despre ce piese de teatru este vorba?

- "Toc Toc", în regia lui Ricard Reguant, care acum, în a doua stagiune, s-a mutat la Teatrul Eli­sabeta. E o comedie senzațională, la care oamenii aproape că nu se opresc din râs. Plus, încă trei piese, toate în regia lui Dan Tudor (o întâlnire profesională pe care o prețuiesc enorm) și care, de asemenea, au foarte mare succes la public: "Amor în farmacie", o co­medie pe care, anul trecut, am jucat-o prin țară, în­tr-un turneu cu peste patruzeci de reprezentații, iar acum, în luna noiembrie, o ducem și în Canada, în To­­ronto și Montreal, "Dator vândut", o comedie absurdă, care va avea premiera în noiembrie, la tea­trul Metropolis, și "Casa cu gravide", un alt spec­ta­col de turneu, deocamdată. Și mai există și alte pro­iec­te teatrale, despre care vom vorbi la un interviu viitor.

Foto: Elena Craca (2)
Edit: Cezar Tabac
Styling: Oana Mantu, Sharmant Salon
Fotografiile au fost realizate în cadrul sălii de fitness WestLife, cu sprijinul antrenorului Romeo Fodulu.