Într-o seară de octombrie, am stat la ceas de taină, până târziu, către miezul nopții, cu un preot care m-a umplut de bucurie. Un părinte tânăr dar înțelept, cum și printre bătrâni afli rar: comunicativ, vesel, energic, blând și bun cunoscător al profunzimilor ortodoxiei, care nu sunt dogmă, ci viață: părintele Vasile Ioana (n. 1971, București), parohul bisericii Sf. Nicolae "Dintr-o zi", un sfânt lăcaș, vechi de peste trei sute de ani, aflat în centrul Capitalei.
"N-ar fi nevoie de suferință, dacă n-ar exista păcatul"
- Părinte, primim la redacție foarte multe scrisori de la cititori care ne mărturisesc că l-au descoperit pe Dumnezeu numai după aprige suferințe, că s-au vindecat de boli grave, după ce au alergat la icoana Mântuitorului și a Maicii Domnului, ori la moaștele unor sfinți "degrabă ajutători". Chiar săptămâna trecută, revista noastră a publicat scrisoarea unei doamne în vârstă de 61 de ani, care ne-a destăinuit bucuria de a-l regăsi pe Dumnezeu, după ce s-a îmbolnăvit de cancer. O bucurie atât de intensă, încât vindecarea trupească nici nu mai contează și spaima sfârșitului pământesc a dispărut. De ce e nevoie de suferință, părinte, ca să-L cauți pe Dumnezeu?
- În iubirea lui nemărginită, Dumnezeu ne oferă toată libertatea și ne așteaptă să venim de bună voie pe calea Lui. În copilărie, adolescență și tinerețe, omul folosește, în general, acest dar al libertății pentru a se descoperi pe sine, a se bucura de frumusețea vieții. Culorile vieții și aspectele materiale sunt mai importante decât cele spirituale, iar izbânzile profesionale cântăresc mai mult decât cele duhovnicești. Drept care, conștiința este amorțită de gândurile de prosperitate, de afirmare, de mândrie, de lăcomie, de satisfacere a instinctelor... Mai târziu, ajungând la maturitate sau chiar la bătrânețe, omul realizează că a muncit atât de mult timp pentru mai nimic - o mașină, un apartament, niște haine mai bune, o vacanță exotică... În inima lui a rămas însă un gol de neacoperit. Și, încet, încet în conștiință începe să i se facă auzit glasul lui Dumnezeu. Pentru că, în toată vremea aceasta, Dumnezeu a fost în adâncul sufletului lui, unde l-a uitat. Numai că, uneori, conștiința nu se trezește decât foarte târziu, atunci când apar deja consecințele păcatelor: bolile și suferințele. În fața bolii sau a unei grele suferințe sufletești - cum ar fi după pierderea cuiva drag -, totul se reduce la esență: cine să mă ajute, dacă nu Dumnezeu? Cum să-L înduplec și să-mi salvez sufletul? Așa încep căința pentru păcatele făcute și smerenia. Iar smerenia îl reapropie pe om de Dumnezeu. Dar nu e musai să ajungi la Dumnezeu prin suferință, căci ai și calea cealaltă, de trăire după poruncile divine și învățătura Bisericii. Foarte mulți trec însă mai înainte prin suferință, căci altfel nu reușesc să conștientizeze că păcatele nu rămân fără urmări, iar îmbolnăvirea sau alte necazuri sunt rezultatul îndepărtării de Dumnezeu. Mai este ceva ce trebuie neapărat înțeles: la originea răului care ni se întâmplă sunt numai faptele noastre și, eventual, păcatele moștenite de la înaintașii noștri. Dumnezeu nu e responsabil niciodată de asta.
De curând, am mers la un bolnav de cancer pulmonar aflat în fază terminală, un bărbat de 50 de ani. Și prima lui întrebare a fost: "De ce mi-a făcut Dumnezeu asta?". L-am întrebat, la rându-mi: "Ce-au spus medicii?". "Că m-am îmbolnăvit pentru că fumez două pachete de țigări pe zi, de la vârsta de 14 ani". "Și-atunci, Dumnezeu ce legătură are cu boala dvs?".
- Dar nu doar suferințele fizice ne îndeamnă spre Dumnezeu, ci și suferințele sufletești, care ne poartă, și ele, în pragul disperării.
- Dumnezeu le îngăduie ca să ne salveze. E o metodă pedagogică. Nu ar fi nevoie de suferință, dacă nu ar exista păcatul. E ca și cu un copil care nu-și ascultă părintele și, din acest motiv, ajunge în necaz. Nu părintele este vinovat că acel copil nu i-a ascultat cuvântul și s-a pus în pericol. Și la cine aleargă copilul să-l ajute? La părinții pe care nu i-a luat în seamă. Când necazul depășește posibilitățile umane, cerem ajutor de Sus. Precum ne spune și psalmistul David: "Toate necazurile, Doamne, la Tine m-au adus". La bine, omul uită de Dumnezeu, la greu, când se vede neputincios, îi cere ajutorul.
- Suferința este, deci, un examen. Dar ea nu-i întoarce pe toți cu fața la Dumnezeu.
- Așa este. Nu toți cei încercați se întorc la Dumnezeu. Unii se supără pe El, ba se întorc împotriva Lui. Însă vor trage consecințele. Din perspectivă duhovnicească, în această lume, cel mai greu de gestionat sunt bogăția, gloria și boala. Fără o relație vie cu Dumnezeu, când ai bani mulți, devii suspicios, ți se pare că toată lumea îți vrea răul, te autoizolezi, te înnegurezi, suferi și poți face mari păcate pornind de la această stare. Când ai faimă și succes, dacă nu ești bine așezat în credință, crezi că tu ești "dumnezeu" și că poți face lucruri mai mari decât ți-a îngăduit El să faci. Orgoliul este alimentat de aprecierea celor din jur și nu mai primești nici un cuvânt care nu te glorifică. Atunci te poți rătăci foarte grav și iarăși apare suferința. În fine, și când te îmbolnăvești, dacă nu înțelegi sensul pedagogic al suferinței, te ridici contra lui Dumnezeu. Toate acestea sunt examene pentru noi, ca să ajungem la Dumnezeu. Și sunt foarte greu de trecut. De aceea, să nu-i invidiem pe semenii noștri bogați și celebri, căci mari ispite au. Și să nu lăsăm fără ajutor și mângâiere bolnavii, pentru că, pe lângă sănătatea trupească, le este amenințată și cea sufletească și le este, deci, primejduită mântuirea.
"Nu ține suferința în tine. Vorbește! Împărtășește-o cu altul"
- Câteodată, durerea este mai presus de puterile omenești, și oamenii, chiar și cei credincioși, se pierd. Cum să rezistăm suferinței? Există pași de urmat?
- Întâi de toate, dacă suferi, vorbește despre asta, nu ține în tine, împărtășește durerea cuiva apropiat, mamei, soției, unui prieten bun sau, și mai bine, duhovnicului - căci harul lui se va revărsa și spre tine. Bărbații mor mai repede decât femeile, pentru că nu-și deschid inima, nu se exteriorizează atunci când suferă. Femeile, în general, scot din ele trăirile lor și astfel se vindecă mai repede. Când lăsăm să se acumuleze stările de rău în noi, fără să le deschidem nicio supapă, la un moment dat, ele se transformă în boală. Biserica spune adevărul ăsta de două milenii, iar acum o confirmă și oamenii de știință, care au descoperit că emoțiile neîmpărtășite sunt transformate de creier în substanțe chimice, care ne invadează celulele corpului. Astfel, fericirea sau nefericirea sunt transmise inimii, ficatului, rinichilor, intestinelor... Deci, înainte să apară, bolile au fost disfuncții ale sufletului. De aceea, este foarte important să ai un duhovnic, căruia să-i spui necazul tău. Prima mea întrebare, când vine cineva la spovedit, este aceasta: "Ce te apasă?" - adică "spune ce e în sufletul tău". Și atunci, credinciosul îmi zice ce supărări are și, deodată, se înseninează și se simte mai ușurat. Mai mult decât atât, atunci când spui cuiva problema ta, primești sfaturi. Stai, frate, că nu ești singur, prin ce treci tu au mai trecut și alții, există soluții. Așadar, întâi descarcă-te, vorbește despre necazul tău. Apoi, smerește-te. Dacă a venit nenorocirea asupra ta, înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să vină, pentru că ai greșit undeva. Asumă faptul că ai greșit! De acolo începe vindecarea. Dacă admiți că boala e consecința păcatelor tale și te duci la duhovnic să le mărturisești, nu le mai repeți a doua oară și intri în rânduiala creștină, adică ai eliminat cauza spirituală a bolii. Ceea ce este fundamental, pentru că sufletul trebuie salvat. Trupul e o coajă care, oricum, se duce în pământ. Însă, de cele mai multe ori, după înlăturarea cauzei spirituale, se vindecă și trupul. Repet: smerește-te! Dumnezeu iubește cel mai mult smerenia și când te vede smerit, îți trimite har și bucurii în boală: fie un prieten de sprijin, la care nu te așteptai, fie un înger de medic, fie o minunată vindecare... Iar al treilea pas este să redevii dependent de Dumnezeu, să te legi puternic de Dumnezeu în boală, să-l iubești. Singurătatea în suferință este cumplită și nici un om nu te poate însoți în durerea ta, așa cum o face Dumnezeu. Spune: "Doamne, vreau să fiu cu tine!" și pecetluiește această declarație prin spovedanie, împărtășire, rugăciune și fapte bune. Vei simți împlinire în viața ta. Boala e un prilej pentru omul credincios de a se apropia de Dumnezeu. Din păcate, mulți bolnavi se concentrează pe boală, iar nu pe Dumnezeu, ceea ce-i dezechilibrează. Prea des se roagă oamenii pentru sănătate, dar sănătatea nu e totul în viață. Cea mai importantă este relația cu Dumnezeu, care duce la mântuirea sufletelor noastre. Am cunoscut o grămadă de oameni sănătoși care s-au dus la iad.
"Orice om bun e un om mare"
- Dacă suferința este lăsată de Dumnezeu pentru cei care rătăcesc calea, de ce există și oameni cu viață sfântă, care îndură suferințe atroce de-a lungul vieții lor?
- Sfântul Ioan Gură de Aur ne răspunde la această întrebare grea. Dumnezeu îngăduie ca și unii buni creștini să sufere aici, pe pământ, pentru păcatele făcute în tinerețe, uitate și nemărturisite sau neștiute. Dumnezeu rânduiește ca acel creștin să pătimească în viața de aici, pentru a se bucura în veșnicie. Ispășind păcatele pe lumea aceasta, poți primi în Ceruri cununa mântuirii. Este și ăsta un examen de final al vieții.
- Ce vreți să spuneți prin păcate neștiute?
- Sunt păcate pe care nu realizăm că le facem. O vorbă rea aruncată cuiva sau despre cineva poate provoca multă suferință, de care să nu știm. Critica făcută fără dragoste, bârfa sunt dăunătoare din acest punct de vedere. Apoi, un gest sau un act al tău poate avea urmări nebănuite. De exemplu: o tânără care se îmbracă provocator îi stârnește pe anumiți bărbați, slabi de fire, să păcătuiască în vreun fel anume, iar păcatele lor sunt și ale ei. Sau: scrii un articol ori o carte, prin care rănești pe cineva sau prin care îndemni la păcat... Păcatele făcute de alții, care au citit acele scrieri și au crezut în ele, sunt și ale tale. Pe de altă parte, și faptele bune ale altora, făcute sub influența ta, ți se socotesc și ție. Așa încât, vedeți, că nu e indiferent cum trăim în societate. Fiecare e liber să trăiască așa cum vrea, dar să nu ne amăgim că modul nostru de viață nu are consecințe asupra noastră și a altora.
- Părinte, cum poate un om normal, credincios, dar nu neapărat râvnitor, să ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu, fără suferință?
- Păi, sunt mulți așa. Oamenii normali îl cunosc deja pe Dumnezeu. Eu, preotul Vasile, aspir la normalitate. Normalitatea este o stare înaltă de trăire... Eram odată la o întâlnire cu tinerii ortodocși, la Mânăstirea Oașa, la care participa și actorul Mircea Albulescu. Și l-am întrebat: "Maestre, câți oameni mari ați cunoscut?". Și mi-a răspuns așa: "Orice om bun e un om mare". Pe drept cuvânt. Parafrazându-l, un om normal este un om mare în credință. Pentru că normalitatea presupune să eviți răul și să faci binele. Omul care e sensibil la nevoile și durerile celorlalți și care caută să-și țină inima neîntinată de gânduri și trăiri urâte e un om normal, iar normalitatea este calea lui Dumnezeu. Inima omului normal e cuprinsă de dragostea lui Dumnezeu, chiar fără ca el s-o știe. Nu e nevoie de lucruri extraordinare pentru asta. Dumnezeu iubește firescul. Deci, un om ca ăsta îl cunoaște pe Dumnezeu. Nu trebuie să i se întâmple lucruri senzaționale pentru asta. Miraculos este că e un om normal.
"Pentru a fi prieten cu Dumnezeu, comunică cu El prin rugăciune"
- Dacă orice om care face bine și se ferește de rău îl cunoaște pe Dumnezeu, mai avem nevoie de rugăciune?
- Da! Pentru o relație conștientă cu Dumnezeu și roditoare, rugăciunea este vitală. Când ești prieten cu un profesor extraordinar, ori cu un mare duhovnic sau cu un artist renumit, te îmbogățești spiritual și trăiești o bucurie în preajma lui. De pildă, eu l-am slujit paisprezece ani pe Preafericitul Patriarh Teoctist, i-am fost alături atâta timp și, seara, când mergeam spre casă, îmi curgeau lacrimi de bucurie pe obraji. Prin felul în care își ducea viața, în care îi iubea pe oameni și în care înțelegea să-L slujească pe Dumnezeu, mă emoționa și mă învăța. În apropierea unui om mare simți cum ceva din acela se transferă și în tine. La fel e și cu Dumnezeu. Pentru a fi însă prieten cu Dumnezeu, trebuie să comunici cu El, nu doar să-L asculți. Cum comunici? Prin rugăciune. Cea mai mare realizare a unui om este să aibă o relație vie cu Dumnezeu. Și cum se naște și se menține aceasta? Prin rugăciune. Ca să-L iubești pe Dumnezeu, trebuie să-L cunoști, iar ca să-L cunoști, trebuie să vorbești cu El. Căci asta e rugăciunea, un dialog cu Dumnezeu. Iar pentru a te ruga cu adevărat, e nevoie de smerenie. Omul mândru nu e capabil de comunicare cu Dumnezeu, căci își ajunge sieși.
Apoi, e necesar să te rogi cât mai des, tot timpul, dacă e posibil. Și când ești la serviciu, și pe stradă, și când faci ceva în casă... Dacă te rogi numai câteva minute dimineața și seara, înseamnă că te lipsești de Dumnezeu în restul zilei. Și-atunci, relația nu e apropiată, nu e caldă, nu te crește spiritual. Un om care se roagă numai la începutul zilei și la culcare nu a pornit încă pe calea lui Dumnezeu. Să ai gândul la Dumnezeu e deja o rugăciune. Gândindu-te cel puțin o dată pe oră la Dumnezeu, la Mântuitorul, la Maica Domnului, la Sfinți, viața ta va fi o bucurie continuă.
În parohia noastră sunt trei ministere, și avem aici o mulțime de funcționari care vin la biserică. I-am sfătuit să se roage și în timpul serviciului, câteodată, acolo, stând în fața hârtiilor la care lucrează sau a computerului. Rugăciunea îți creează o stare de bine. O pauză de câteva minute pentru Dumnezeu îți dă energie și liniște sufletească pentru tot restul zilei. Sau, ești acasă, speli ceva la bucătărie, roagă-te: "Doamne, cum curăț eu vasul acesta, curăță și sufletul meu!...". Vorbește cu Dumnezeu simplu, în situațiile concrete ale vieții... Nu e neapărată nevoie de rugăciuni elaborate sau clasice. Când mergi printr-un parc, fii într-o uimire permanentă față de frumusețea naturii, lucrarea lui Dumnezeu în lume! "Doamne, ce minunat ești! Ce frumos ai făcut acest copac!". Căci Dumnezeu e pretutindeni și îl vezi în toate, și într-un copac, și-ntr-o floare... Bucură-te, căci toate acestea sunt făcute de Dumnezeu pentru tine, omule! Primește în inima ta darurile lui Dumnezeu, nu trece doar cu ochii peste ele.
"Mintea e un conducător prost. Inima trebuie să conducă"
- Cum cunoaștem, părinte, că o rugăciune e bine primită la Dumnezeu?
- Simți prezența Duhului în inima ta, sub forma unei bucurii mari și, totodată, a unei stări de pace sufletească. Pacea este atributul lui Dumnezeu. "Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!". Nu e degeaba vorba asta. De aceea, e bine să te rogi înainte de a lua orice decizie, pentru a căpăta pace și echilibru sufletesc, ca să faci alegerea corectă. Eu nu iau nici o hotărâre fără să fac o rugăciune înainte, iar la cele mai importante, fără să-mi întreb duhovnicul.
- Și cum să facem să ne rugăm cu adevărat, să depășim formalismul?
- Să coborâm mintea în inimă, cum ne învață Sfinții Părinți. Omul modern este condus de minte. Dar mintea e un conducător prost, deși o slugă bună. Inima e centrul universului uman și ea trebuie să conducă. Mintea vrea să ții totul sub control, însă abia când nu mai ești în control stăpânești. E o taină! Se povestește că un creștin s-a prăvălit într-o prăpastie și, în cădere, s-a apucat de crengile unui copac. Și-atunci s-a rugat fierbinte: "Doamne, salvează-mă!". Iar un glas mare i-a răspuns: "Dă-ți drumul!". Inima simțea că e vocea lui Dumnezeu, pe care trebuie să o asculte, căci Dumnezeu nu înșală. Mintea însă nu-l lăsa să creadă că va ajunge viu jos, dacă nu se mai ține de copac. Și-a urmat mintea, nu inima, și a murit înghețat, cu mâinile încleștate pe copac, la o distanță mică, deasupra unui prag de pământ, pe care s-ar fi putut salva. Așadar, pentru o rugăciune aprinsă către Dumnezeu, să ne scufundăm mintea în inimă, să ne acoperim rațiunea de iubire. Viața toată trebuie să fie un permanent transfer de iubire: iubim și suntem iubiți. Când ai dragoste pentru cineva, ți se întoarce dragostea. Dumnezeu te iubește, iubește-L și tu, și viața ta va fi numai lumină. Bineînțeles, a avea în centrul vieții inima nu înseamnă să facem lucruri nesăbuite. Să te rogi cu inima, nu cu mintea, este ca și cum ai vorbi cu o persoană foarte apropiată și foarte dragă. E de-ajuns să rostești cu intensitate atât: "Doamne, vino în viața mea!". Și vei fi cuprins de har. Spuneți în gând sau cu voce tare rugăciuni scurte și dese, pornite din adâncul inimii. Să fiți prezenți în rugăciune, adică să participați trup și suflet, uluiți și cuceriți de dragostea lui Dumnezeu pentru voi. O astfel de rugăciune vă ține permanent în legătură cu El.