- Are 87 de ani, dar continuă să dirijeze cu aceeași pasiune și energie ca în prima zi -
Un fenomen rarisim. Poate unic și la nivel mondial. Un fenomen care se întâmplă aici, în România, dar care, poate din pricina agendei noastre zilnice mereu prea încărcate, ne scapă din vedere: Stelian Olariu, dirijorul corului Operei Naționale București. În fiecare dimineață, acest om ia troleibuzul pentru a merge la serviciu, muncește la repetiții cu o intensitate de care puțini tineri sunt capabili și, de câteva ori pe săptămână, atunci când are spectacol, ajunge acasă după miezul nopții. Face asta fără întrerupere, din data de 3 ianuarie 1962. Are acum 87 de ani. Și își continuă activitatea cu aceeași pasiune, energie și luciditate ca în prima zi. Este dirijorul cu cea mai lungă activitate artistică din lume, susținută continuu în aceeași instituție și, implicit, unul dintre cei mai longevivi artiști în activitate la nivel mondial, din toate timpurile. Este menționat în Enciclopedia Who's Who, a creat sute de spectacole în premieră, cu care a reușit să participe, în anii grei ai comunismului, la nenumărate turnee în țară și străinătate (Franța, Grecia, Italia, Germania, Elveția, Austria, Marea Britanie, Spania, Olanda, Japonia, Thailanda, Coreea de Sud, Israel și nu numai), deține nenumărate premii și distincții, printre care Ordinul "Meritul Cultural" clasa a IV-a (1968), Ordinul Național "Serviciul Credincios" în gradul de "Cavaler" (2001), Ordinul "Meritul Cultural" în gradul de "Comandor" (2003), Ordinul Național "Serviciul Credincios" în gradul de "Ofițer" (2009), Diploma de Excelență pentru întreaga activitate (2006) etc.
Un om a cărui carieră se identifică, practic, cu istoria Operei din București, și care acum, în interviul pe care ni l-a acordat, mărturisește că... nu simte trecerea timpului: "Această longevitate eu nu o simt, nu am simțit trecerea timpului... Eu și acum, când ies din repetiții, și vă rog să mă credeți că nu mă laud, pentru că este un lucru care mă pune și pe mine pe gânduri, nu ies niciodată obosit, ci dimpotrivă, ies refăcut... Pentru mine, munca este o plăcere adevărată, care mă întărește... Iar a doua zi, când vin din nou la treabă, cobor din troleibuz și o iau prin părculețul din fața Operei, mă uit în jur și zic: «Doamne, ce frumos e totul!»... și din nou la treabă și regăsesc acolo oamenii mei, pe care știu că mă pot baza și-mi aduc aminte de spectacolul de cu o seară înainte și asta mă întărește. Așa mă betonez eu..."
Cravata de dimineață și cravata de seară
- Care este, totuși, secretul longevității dumneavoastră? Aveți anumite reguli de viață pe care le respectați cu strictețe?
- Reguli scrise nu am, dar s-au sedimentat în mine și în comportamentul meu niște principii. Am avut noroc că m-am născut într-o familie de oameni gospodari și educați, am mâncat sănătos, am avut o viață ordonată și am avut totdeauna o rezistență fizică bună. Tatăl meu, învățătorul și directorul de școală Gheorghe Olariu, pe lângă minunata voce de tenor pe care o avea, era și dirijorul corului bărbătesc din comuna mea natală, Parța, din județul Timiș, un cor cu care a câștigat multe premii. El mi-a cultivat acest apetit pentru muzică dar, în același timp, m-a pus să fac și sport, să alerg, să fac gimnastică. Am jucat și fotbal, la Poli Timișoara, un club la a cărui reînființare am contribuit și eu, și asta în timpuri dificile pentru țară, pentru că vorbim despre anii 1946-47. Mi-am îngrijit sănătatea, dar nu în mod special, ci doar evitând excesele. Am și fumat o vreme, până pe la 34 de ani, dar m-am lăsat de fumat tot aici, la Operă... Într-o seară din 1962 (se cânta Aida și eu trebuia să fac culise), într-o pauză, i-am spus maestrului Kulibin că îmi este rău, iar el, care ținea mult la mine, mi-a spus că dacă am amețeli înseamnă că sunt intoxicat. M-a lăsat să mă duc în cabină și a continuat să dirijeze el în locul meu, dar când s-a întors, m-a găsit în cabină tot cu țigara aprinsă. S-a uitat lung la mine și mi-a spus "Să știi că așa n-ai să faci treabă niciodată, dacă nu ești în stare să te abții, n-ai să faci nimic!". Ei bine, jur că în clipa aia am luat țigara, am strivit-o în scrumieră și mi-am spus "Din momentul ăsta eu nu mai fumez ..." și n-am mai fumat. Mai târziu, când era director la operă Ludovic Spiess, m-a invitat odată la masă. El fuma Kent și atunci am cerut și eu, dar la primele țigări mi s-a făcut iar rău și atunci am renunțat definitiv... Însă ceea ce cred că m-a făcut cu adevărat să rezist atâta vreme este dragostea și pasiunea pentru muzică. Realizările mi-au fost o hrană sufletească...
- Care este programul dumneavoastră obișnuit de lucru? Câte repetiții, câte spectacole, câte turnee...?
- Până în 1989, am avut un program foarte intens de lucru, pentru că aveam un repertoriu incredibil de amplu, practic, în fiecare seară alt spectacol. Aveam nu mai puțin de 70 de titluri, față de doar câteva, în ziua de azi. Lucram zilnic la repetiții, de la 10.00 la 14.00, și apoi, seara, de la 18.00 până la 23.00, și chiar până la miezul nopții, uneori. Turnee în ultimii ani, din păcate, nu s-au mai organizat. Spectacolele acum sunt mult mai puține, mulți din artiștii cu care lucrăm sunt colaboratori, nu sunt mereu disponibili, iar câștigurile lor bănești sunt mult mai mici... Cu mare greutate am reușit să creștem numărul de membri ai corului de la 80, câți am avut în ultimii ani, la 94.
- Citesc o umbră, în spusele dvs. Era mai bine înainte sau e mai bine acum?
- Vă spun foarte cinstit, pregătirea unui corist la ora actuală este mai bună decât a celor din anii '70, de exemplu. Asta, pentru că cei de dinainte făceau studii particulare de canto și toată greutatea studiului cădea pe voce, dar nu prea aveau pregătire teoretică, pregătirea muzicală propriu-zisă. Ei bine, cei de azi, toți au această școală muzicală, fac Conservatorul, alte școli de muzică, și ai de unde să alegi. Eu am o metodă mai drastică, nu e cu iertăciune, țin foarte mult să se respecte partitura, iar cei de azi o citesc mai bine, ăsta e adevărul. Totuși, din punct de vedere vocal, sunt mai slăbuți. Cei vechi aveau glasuri foarte frumoase, cântau de plăcere, erau convinși de calitatea vocii lor, cei de azi știu să citească mai bine partitura, dar se cam chinuie cu vocea. Și mai este un aspect: altă tragere de inimă aveau coriștii de atunci, pentru că ei se considerau artiști cu adevărat, umblau îmbrăcați elegant, aveau cravata de dimineață și cravata de seară, costum impecabil...
La Paris, cu Oedipe
- O carieră așa de îndelungată e presărată, desigur, de amintiri speciale.
- Am multe amintiri plăcute, și toate sunt legate de spectacolele pe care le-am creat și care mi-au adus mari satisfacții. Nu vă ascund că această longevitate este un motiv de mândrie pentru mine, mai ales că ea a fost comentată de unii din cei mai valoroși muzicieni din lume. Țin minte, de exemplu, că într-un discurs, directorul Operei din Paris s-a referit la mine spunând "Este de neimaginat ce repertoriu și ce realizări a putut obține acest om, în cei peste 50 de ani de activitate neîntreruptă, pentru Opera Națională Română". Toate amintirile se leagă de faptul că am muncit totdeauna foarte frumos cu oamenii, am venit totdeauna cu plăcere la muncă, repetițiile și spectacolele au fost pentru mine prilej de bucurie și de satisfacție, pentru că le-am trăit cu multă intensitate pe fiecare dintre ele, începând cu cele pe care le făceam alături de maestrul Kulibin, la începutul carierei mele. Au venit apoi premierele făcute integral de mine, în ziare au apărut foarte multe articole de laudă, sute de titluri, am fost un om fericit. Prin operă, am făcut și ieșiri în străinătate. Prima ieșire a fost la Grand Opera din Paris, în 1963, cu Oedipe. A fost ceva fabulos. Ne-am exprimat dorința să cântăm în românește, iar în public erau foarte mulți români care, atunci când au auzit că se cântă în românește, au început să plângă... Dar și publicul francez a fost încântat, și presa pariziană... A fost un succes de prestigiu. Edmond Fleg, libretistul, era foarte bolnav, dar a ținut neapărat să participe, a fost adus cu targa și a asistat la spectacol pe targă. Apoi, la Moscova, în 1984, la Balșoi Teatr, din nou succes uriaș cu capodopera lui Enescu, Oedipe. Am avut un public pe care nu-l credeam capabil să aprecieze această operă, dar vă spun sincer, au fost urale de satisfacție în sală, tropăieli din picioare. Apoi Lausanne, toate turneele din Germania, Anglia, Italia, Japonia, toate au fost foarte bine primite.
- O foarte mare parte a carierei dumneavoastră s-a desfășurat sub regimul comunist. Ați avut de suferit din punct de vedere profesional în acele vremuri? În timpul numeroaselor turnee pe care le aveați în Occident, erați urmăriți de Securitate?
- Așa cum orice deplasare în afara țării era controlată de Securitate, și în turneele noastre existau persoane "speciale" care ne însoțeau. Dar ne-am văzut de treabă și nu am avut probleme. În plus, trebuie neapărat să spun că autoritățile comuniste au încurajat și sprijinit foarte mult organizarea acestor turnee internaționale. Făceam propagandă țării. Sigur că au fost și probleme, dar am știut să le rezolvăm. De exemplu, înaintea turneului de la Paris, din 1963, a venit la mine un individ și mi-a spus: "Știți, noi trebuie să verificăm corul pentru Paris". Eu eram venit de câteva luni, mă chinuiam să fac un repertoriu bun, maestrul Kulibin nu mai era cu mine ca să mă ajute, murise cu puțin timp înainte. Au venit și mi-au spus "Tovarășe Olariu, uitați, aceasta este lista cu membrii corului care nu pot să meargă la Paris". Eu zic: "Cred că glumiți, văd că i-ați numerotat și sunt 40... păi, corul meu este format din 110 oameni. Vreți să las aproape jumate acasă?" Le-am spus clar că eu nu pot accepta așa ceva... Se uitau la mine așa, foarte surprinși... "Cum adică?"... "Păi uite-așa, n-am pe cine pune în loc. Anunțați, vă rog, și am să spun și eu direcțiunii, că acest turneu nu poate avea loc. Eu nu mă joc cu lucrurile astea". I-am spus directorului de atunci al Operei, Tiberiu Brediceanu, să îi întrebe el care sunt motivele pentru care acești oameni nu au voie să vină cu noi și chiar așa a făcut, iar motivele erau niște prostii... Și i-am luat cu "Haideți, domne, astea sunt motive?", și până la urmă am reușit să reducem lista cu cei interziși la doar 10. În locul lor am luat câțiva din corul de la Radio. Sigur că nu au învățat perfect, dar erau băieți isteți, muzicieni buni, citeau bine și s-au descurcat onorabil... Nu s-a întâmplat nimic rău, turneul a fost un succes și nu a rămas nimeni acolo... Din cor n-a rămas nimeni niciodată în străinătate. N-aveau motive. Pe vremea aia, un profesor bun lua 900 de lei, iar ei luau 1800. În anii '60, asta era o sumă importantă. Apoi aveau și acea mândrie profesională, de artiști, despre care vorbeam. Nimeni din cor nu a rămas, cel puțin din câte știu eu... De altfel, să știți că și mie mi s-a propus să rămân. S-a întâmplat, de exemplu, la Lausanne, dar și la Monte Carlo și la Stuttgart. Mi se ofereau condiții extraordinare, apartament și toate celelalte, însă când am văzut nivelul acelor coruri și când mă gândeam cât de mult am muncit eu pentru a aduce la un anumit nivel corul meu, m-am lăsat păgubaș.
"Mă, da' ăsta nu mai pleacă acasă?"
- Am citit într-un recent interviu că vă gândiți să vă retrageți din activitate, chiar în această toamnă. Este adevărat?
- Mă gândesc de ani buni la retragere, din două motive: în primul rând, am simțit mici răutăți din partea unor colegi, de genul: "Mă, da' ăsta nu mai pleacă odată acasă?", lucruri care m-au jignit într-un fel, pentru că nu eu am cerut să mi se prelungească contractul, ci de fiecare dată am fost rugat de conducere să rămân. În al doilea rând, totuși, cu sănătatea nu e de joacă. Eu fac anul ăsta, peste o lună, 87 de ani, deci mă apropii de 90 și, mulțumesc lui Dumnezeu, mintea face pas cu mine. Dar știți cum e la vârsta asta, te enervezi o dată, dai cu pumnul în masă, duci mâna la inimă, zici "Au!" și gata... Însă adevăratul motiv pentru care eu nu am reușit să mă retrag este că nu am avut în spatele meu un urmaș. Ca să păstrez nivelul calitativ al muncii mele, am nevoie de un anumit tip de continuator. Am cerut să se facă concurs, dar conducerea zicea "Nu, nu, lăsați, noi avem nevoie de dvs..." Chiar și acum, când a venit în funcție directorul Răzvan Ioan Dincă, a declarat în fața corului că primul telefon pe care l-a dat a fost pentru maestrul Olariu, pe care l-a rugat să rămână... Nici nu vrea să audă de alt maestru de cor... Totuși, am insistat să se organizeze concursuri și până la urmă am găsit un tânăr care cred că este ceea ce caut. Îl cheamă Jinga și este un muzician foarte bun. Este un om instruit, cu preocupări frumoase, îl duce mintea. L-am pus la treabă... și, efectiv, am făcut treabă bună cu el anii ăștia. Stă lângă mine zilnic și eu îl consider pregătit în acest moment. Ultimul spectacol la care lucrăm este un nou Oedipe, iar premiera va fi în luna noiembrie. Îl facem împreună, după care om trăi și-om vedea!
- Vă mulțumim, maestre, și vă dorim multă sănătate și putere de muncă în continuare...
ȘERBAN GEORGESCU