Eu nu cred că este adevărat. Tot ce se spune se bazează pe zvonuri și pe statistici realizate, cel mai ades, din birou. Ca să-l cunoști pe țăranul român trebuie să-l cauți la el acasă, nu doar în satele asfaltate și orășenizate, ci și în cele de pe dealuri și munți, acolo unde anchetele sociologice nu ajung. Țăranului român trebuie să-i treci pragul casei, să stai de vorbă cu el, să te rogi în biserica lui, să stai la masă cu el. Abia atunci vei afla că el, țăranul, nu a dispărut. Stirpea lor se împuținează, ce-i drept, sunt mai rari, mai uitați de copii, mai îngrijați că rostul lumii pe care au apucat-o se pierde. O lume guvernată de muncă, cinste și credință în Dumnezeu.
Un asemenea "om al lui Dumnezeu", simplu, smerit și cu o minte de înțelept, l-am aflat în Munții Buzăului, aproape de Varlaam, un sat de la poalele Munților Penteleu.
Copilul cu colți de lup
Nea Vasile Asaftei nu stă în sat cu lumea. La el nu poți să ajungi pe drum, trebuie să urci o potecă. Și-a ridicat gospodăria sus, în pădure, cu o văioagă răcoroasă în spate și o pantă piezișă, față-n față cu ograda. Casa lui stă aninată de buza muntelui. De pe prispă nu vezi decât văzduhul. Atât. Nea Vasile e mai degrabă vecin cu sălbăticiunile, decât cu oamenii. "Seara îi aud pe urși mormăind. Îi aud mormăind, dar nu mă necăjesc, sunt cuminți, suntem prieteni... I-am și văzut de multe ori, dar nu mi-au stricat nimic. Să știți că ursul aici nu vine, că-i e rușine. El are omenie. Că toate animalele se supun omului, afară de pește."
Nea Vasile Asaftei are ceva tulburător în făptura lui. E înalt și uscat, ca un anahoret, iar firea îi e un amestec de melancolie și de răbdare, așa cum întâlnești la munteni. Un visător care a învățat că trebuie să aștepte mult și să îndure până la capăt, ca să-și atingă țelul. Nea Vasile s-a născut, a crescut și a muncit aici, în pădure, toată viața, cu toate că are o mână beteagă din naștere. Blestem lupesc, socoate el... "În felul meu, am fost un om foarte necăjit. Lupii ne omorâseră o oaie, părinții mei au mâncat din carnea ei, iar mie mi-au ieșit niște colți de lup care mi-au atacat nervul creșterii. Așa mi-au povestit părinții. Dar nu-i pagubă asta pentru mine; nu îmi vine greu, pentru că așa m-am pomenit pe lume. Nu pot nici măcar să duc la gură mâna beteagă, dar asta nu m-a oprit să muncesc." Cu mâna înțepenită întinsă către pădure, îmi arată cum s-a folosit de ea ca să se urce în vârful brazilor, să le culeagă conurile pentru sămânță.
E greu să înțelegi cum de nea Vasile nu se plânge, nu se vaită, ba e chiar împăcat cu ce-a primit când a venit pe lume, e bucuros că așa, cu o mână înțepenită de blestemul lupesc, și-a durat o gospodărie și a crescut un fecior, care acum îi e ajutor la bătrânețe. E greu să înțelegi, pentru că puterea asta care-i străbate sufletul nu e de "aici". E un dar primit de la Dumnezeu, ca să-l ajute să-și poarte povara. Un dar pe care nea Vasile l-a crescut cu grijă, ca pe o floare rară și plăpândă, până când i-a umplut sufletul cu frumusețea și lumina lui. O lumină care i se revarsă din ochi, din ridurile feței înăsprite de soare și vânt, din trupul supt, ca al unui ascet al pădurii. De parcă necazurile i-ar fi subțiat carnea și i-ar fi crescut sufletul, până când a dat pe dinafară. "Știți care este cea mai frumoasă mână? Aceea care face milostenie!", îmi spune zâmbind.
Odaia cu rugăciuni
Despre nea Vasile Asaftei mi-a vorbit mai întâi părintele Ilie Răduca, preotul din satul Varlaam. "Când și-a zidit casa, el și-a făcut în ea o cameră aparte, destinată doar rugăciunii. Acolo nu intră decât ca să se închine. Și când l-am întrebat de ce a făcut asta, mi-a răspuns simplu: «M-am gândit, părinte, că dacă Dumnezeu nu-Și găsește un loc în casa mea, eu cum o să-mi găsesc un loc la El?»".
Acum, odaia se află în fața mea. E așezată spre răsărit, cu ferestrele dând spre munte și cer. Mică, cât o chilie, și goală. Nu se află nimic în ea, nici pat, nici masă, nici scaun. Doar icoane pe toți pereții, în fiecare colțișor, de parcă nea Vasile ar fi vrut să-și aducă o biserică în casă. Sfinți cuvioși, pe care i-a adunat din multele sale pelerinaje. Așa s-a adâncit, la început, pe calea credinței. Printr-un drum făcut în tinerețe pe la mânăstirile din țară. O lună întreagă a colindat în lung și în lat. Iar acum, după o viață în tovărășia lui Dumnezeu, îmi poate vorbi despre cea mai de preț lucrare a lui - rugăciunea.
"Rugăciunea adevărată e pornită din inimă. Dacă o zici numai de ochii lumii, doar ca să te vadă alții, nu e primită. E ca și cum zici că faci o faptă bună, dar n-o faci. Nu, zi-o din inimă și, dacă se poate, să îți dea și lacrimile. Cu capul la pământ, roagă-te la Dumnezeu, să vadă și El că te supui și recunoști că ai greșit. Și să iasă apă din tine oleacă, că dacă nu iese apă... Că se zice: din sudoarea frunții veți câștiga pâine. Noi muncim toată ziua, dar timp nu avem de rugăciune, aia e..."
Scotocesc în înțelepciunea lui:
- Nea Vasile, nu ți s-a întâmplat niciodată să încerci să te rogi, dar să nu simți nimic? Să-ți rămână inima goală?
- Cum să-ți rămână, dacă te rogi? Trebuie să zici întruna, mereu, toată ziua: "Doamne, ajută-mă! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!" - o zici în taină, și în tren, și în mașină, și pe drum, că nu știe nimeni ce zici. Mulți s-au mântuit numai cu rugăciunea asta, pentru că e rugăciunea inimii. Cine o zice cu tărie, e lovit în inimă de ea! Chiar dacă doarme, el se gândește la rugăciunea asta. E de mare folos; sunt mulți sfinți care s-au mântuit prin rugăciunea asta. Chiar dacă nu simți nimic, tu să o zici mereu! Dacă faci așa, ai mereu o dragoste, o bucurie de viață, o liniște întinsă ca apa în jurul tău. Pace în suflet, asta îți dă rugăciunea. Liniștea că ești în grija lui Dumnezeu.
- Pacea asta a rugăciunii te ferește și de frica de moarte? La anii dumitale, nu se poate să nu te gândești la ea...
- Frică? De ce? Două lucruri nu știe omul: când se naște și când moare. Știe că moare, dar clipa nu o știe, numai dacă e înștiințat de Dumnezeu - cum au fost unii îmbunătățiți, cu duhul vederii înainte, care știau ce se întâmplă.
Moara vieții
De când stăm de vorbă, nea Vasile și-a scos câteva scule dintr-un șopron, a luat un butuc de lemn și a început să lucreze. E unul dintre puținii meșteri din sat care mai fac șiță și șindrilă. Lucrează cu grijă, cu mâna sănătoasă, cu gesturile când iuți, când molcome. Îmi vorbește de lemn, care nu mai e nici el ce a fost și putrezește pe acoperiș, în vreme ce șița de odinioară ținea și o sută de ani. S-au stricat și brazii, odată cu oamenii, care și-au lăsat credința și datinile.
"Eu m-am născut departe de sat, chiar în vârful muntelui, la hotar cu Lopătari, deasupra satului Ploștina. Pe acolo îi răsădea Dumnezeu pe părinții noștri, că pe acolo aveau pământ din strămoși. Unde aveai pământ, acolo îți făceai casă. Când eram eu copil, lumea era mai credincioasă, mai cu frică de Dumnezeu, se ducea totdeauna duminica la liturghie. Erau iernile grele, cu niște zăpezi cât gardurile, dar părinții mei tot mergeau la biserică, deși stăteau departe de ea. Acum și iernile s-au stricat... Mergeai pe vârful gardului, pe acolo se făcea poteca, așa de mare era omătul...
Pe vremea aia, lumea era mai săracă, dar mai împăcată cu rostul ei. Oamenii se mulțumeau cu puțin. Făceau grâu, pe care îl secerau cu secera, puneau butuci de vie, cartofi, bostani, fasole, numai cu astea trăiau, că altceva nu se găsea. Când a fost foametea aia din vremea războiului, am mâncat și coajă de copaci. O puneam să se usuce, apoi o pisam în piuă de lemn și o amestecam cu grăunțe de mălai. Făceam mămăligă din ea, o mămăligă vârtoasă, care imediat se închega. Era amară, dar o mâncam, ce să faci? Acum, cum s-ar zice, avem de toate! E secolul vitezei: hai să facem totul repede. Am tăiat lemnul, hai cu el în gater, îl punem la casă, dar ne trezim apoi că nu ține, pentru că putrezește! Așa că luăm altul. Asta e acum, numai cu repezeala: haida-haida ca la moară! Nu mai rămâne din viață nimic."
Nea Vasile Asaftei vorbește domol, așezând parcă îngrijorat fiecare cuvânt, ca să nu-i smintească gândurile. Rostite într-o limbă curată, a cărei gramatică e fără cusur, vorbele lui au o înțelepciune pe care nu o poți deprinde la școală. "N-am fost la școală. Nu am învățat nici cinci minute carte. Cât știu e dar de la Dumnezeu. De mic m-a învățat tata ce e ăla, ce e ăla, și, încet-încet, am deprins literele. De scris, nu prea scriu, dar citesc."
Pasărea din vis
Nea Vasile Asaftei lucrează troițe fără niciun ban. Le așează la margini de drum, în apropierea vreunui izvor, lângă care are grijă să meșterească și o băncuță, pentru ca drumețul obosit să-și poată ostoi setea și să-și tragă sufletul. Lucrarea asta i-o știu oamenii de ani mulți. Unii cred că nu are ce face cu banii și se ocupă de troițe din distracție. Nu. Lui nea Vasile banii nu-i prisosesc. Face troițe, pentru că gândul la Dumnezeu nu-i dă pace.
"Știi ce înseamnă milă? Dumnezeu a zis așa: Milă voiesc, nu jerftă. Poți dumneata să te duci să aprinzi cinci lumânări, dar dacă nu ai dat o pâine la un sărac... Eu le spun la mulți: ia, mă, două lumânări, și cu restul, până la cinci lumânări, ia o pâine și dă la un sărac. Asta e milă. Fă milă, că vei avea milă la Judecată. Miluiții sunt martorii tăi. Așa e și pe lumea ailaltă. Dacă de aici îți pui avocați, ăștia vor fi avocații tăi la Judecata de Apoi, când aștepți să-ți spună sentința. Și când îți va tremura oul genunchiului că nu știi ce ți se va întâmpla, săracul pe care l-ai miluit va zice în fața lui Hristos: «Doamne, iartă-l pe ăsta, că m-a miluit pe mine.» Așa va zice! Ce crezi că luăm cu noi pe lumea ailaltă? Numai faptele, bune sau rele. Când a fost să moară, Preacurata Fecioară a trimis în rai un înger care să îi aducă o ramură din Pomul Vieții, să vadă și ea că există într-adevăr acel pom de care vorbește Scriptura, dar nici măcar crenguța aceea sfântă nu a luat-o cu ea când a plecat din lumea asta. Pentru că nu luăm nimic cu noi, în afară de faptele noastre. Atât. Dar să nu știe stânga ce face dreapta, adică să nu te lauzi că ai făcut. Să spui: «Doamne, nu am făcut nimic bun înaintea Ta». Dar știe Dumnezeu ce ai făcut bun, și le alege El."
"Acum vreo două luni, am visat că mergeam pe un drum și a apărut o pasăre frumoasă care strălucea. Și, mergând eu, din pasăre s-a făcut un înger, care pe urmă s-a făcut Sfânta Treime, care mi-a spus așa: «Să știi că te așteptăm acolo!». Atâta de frumoasă era Sfânta Treime... Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt! Era ca-n icoană, așa cum a fost la întâlnirea lui Avraam cu Dumnezeu, la copacul Mamvri. Și a vorbit cu mine! Atât mi-a zis: «Te așteptăm acolo!». Unde? Știe Dumnezeu! Dar am simțit o frumusețe, o bunătate, o ușurință. În vis să îți vorbească cineva așa de frumos..."
(Fotografiile autorului)