Duhurile pădurii
În dimineața zilei de 2 iulie, anul 1504, codrul alb de fagi și mesteceni din marginea de nord a Cetății Sucevei era călcat în toate direcțiile de pași omenești. Un grup de vreo treizeci de copilandri, băieți între zece și cincisprezece ani, blonzi toți și cu pletele lăsate pe umeri, însoțeau un bărbat fără vârstă, îmbrăcat în haină călugărească, foarte înalt, blond și el, cu barbă moale și cu mustăți. Strălucirea dimineții de iulie cernea aur prin site deasupra pădurii și peste hățișurile cățărătoare, care formau plase de nepătruns. Bărbatul mergea înainte, observând cu mare atenție marginea drumului: florile, iarba și buruiana măruntă, pe care, din când în când, le însemna cu toiagul, și ceata de băiețandri se lăsa atunci la pământ. Rădăcini noduroase, tulpini, rămurele și frunze erau culese și așezate în coșuri mari, de răchită, învelite cu brusture. Apoi cortegiul pleca mai departe, în liniște desăvârșită, ca să nu sperie păsăretul pe care preaînaltul bărbat îl privea cu luare-aminte, înțelegându-i nu numai graiul, ci și așezarea pe ramuri, deasupra sa.
Iar de câte ori mergea și se oprea pentru priveliștile vii din pădure, un copil nechemat, totdeauna același, venea și se rezema de coapsa părintelui, pentru a-i arăta, într-o direcție numai de sine văzută, vreo nălucire ciudată și tainică, pe care formele și lumina pădurii o întruchipau. Și tot același copil vedea acolo unde nu era de văzut, caprifoiul, aglica și asmățuiul, boabele roșii ca focul ori firele aurii ca beteala, ori lumânărica pământului, care crește numai în locurile unde sunt îngropați doi frați. Îl chema Marcu. Avea ochii tăiați ca sâmburul de migdală, umpluți cu negru, și era cel mai iubit ucenic al ieromonahului Toma, zugravul, îndrumătorul școlii de pictură și arhitectură de la biserica Mirăuților. El în persoană, laolaltă cu învățăceii, călca în dimineața fierbinte a zilei aceleia, pădurea de fagi și mesteceni dinspre partea de nord a cetății, pentru-a culege ierburi aromitoare, de folos atât pentru leacuri, pentru parfumul fânului din pătule, cât, mai ales, pentru obținerea de culori. Deși izbândise în chip strălucit zugrăvirea pe dinăuntru a bisericii Voronețului, închipuind pe pereții altarului, cea mai frumoasă Spălare a picioarelor din câte mărturisiseră că văzuseră pe aiurea călătorii străini, ieromonahul căuta mai departe făptura culorilor în pământ și în plante, strivindu-le și amestecându-le în vase de piatră, pentru a obține vopsele mai tari decât moartea, vopsele care să rămână-n pereți, până în ziua cea de pe urmă, când timpul însuși se va sfârși și va fi adunat de pe lume, înfășurat ca un sul.
Și răsfățata natură a Sucevei îi scotea înainte zugravului Toma ceea ce căuta. Pentru negru: viță neagră, mac negru, negrușcă, strigoaie neagră, anin negru, negrișor. Pentru alb: muștar alb, șopârliță albă, anin alb, iarbă lăptoasă. Pentru roșu: iarbă roșie, struguri roșii, sugel. Pentru albastru: albăstrele, omag albastru, cicoare, scai vânăt. Pentru verde: verzișor, ibovnica leușteanului, calomfir. Pentru galben: galbene de pădure, plute galbene, salcâm galben, șofran. Pentru cârmâz: micșunele ruginite. Pentru auriu: vergea de aur. Pentru argintiu: tei argintat. Pentru violet: ciumpaie. Pentru pestriț: stânjenei pestriți și trei frați pătați. Și încă: florile zânelor, pentru strălucire, roua cerului, pentru limpezire, iarba fiarelor, pentru fixare, și umbra nopții, pentru adâncirea culorilor. Iar fără de știrea ieromonahului, în coșurile așternute cu brusturi ale învățăceilor, se strecura și iarba pieritului, buricul pământului, nebunariță, ceapă blândă, iarbă dulce, rădăcina șerpilor, buruiană de ceas rău, cearta casei, iarbă de bubă rea și frunza durerilor, cerute de femeile întristate și de milogii bolnavi care veneau, cu cea de pe urmă speranță de vindecare, la biserica Mirăuților, unde zăceau moaștele Sfântului Ioan cel Nou.
Ci numai Marcu rătăcea prin pădure, cu ochii pe cine știe ce formă de rădăcină, întrezărind herghelii înspumate printre trunchiurile mestecenilor subțiri. El singur vedea lumina căzând ca o ploaie peste viața mișunată a pădurii, lovită de frunze și prelinsă pe firele înalte de iarbă, direct în lumea de dedesubt. El singur zărea forme nemaivăzute și știa culori neștiute, și din pricina asta, când învățăceii ieromonahului Toma ieșiră în luminișul pădurii, ivirea lui Marcu fu cu mâinile goale, dar cu ochii încărcați de închipuiri. Floarea patimii, singura plantă pe care-ar fi strâns-o, el o purta în făptură, încă de la nașterea sa.
Rețetele alchimistului
Școala de zugravi din Cetatea Sucevei funcționa în curtea și chiliile laterale ale bisericii Mirăuților, acolo unde, în anul 1400, Alexandru cel Bun al Moldovei adusese de la Cetatea Albă, moaștele lui Ioan cel Nou. Din pricina raclei de chiparos, ferecată-n argint, curtea școlii era mereu înțesată de lume. O omenime pestriță, adunată de pe tot întinsul Țării de Sus și de Jos a Moldovei, venea să-și tămăduiască șchiopia, orbirea și alte boli fără leac, prin atingerea moaștelor. Câtă vreme soarele verii arunca lumină și foc în curtea cuprinzătoare, pereții albi erau sprijiniți de trupurile lipsite de vlagă, iar iarba curată, strălucitoare și verde, era așternut și, uneori, chiar mormânt pentru muribunzii pe care numai brațele apropiaților îi mai țineau pe pământ. Așa că la venirea în școală, ieromonahul și ucenicii își făcură drum anevoios prin mulțimea care, unde cânta cu nădejde, unde se văita. Dar atelierul zugravilor se afla într-o latură mai ascunsă, în catul de sus, într-o încăpere boltită, cu ferestre mari și destul de încăpătoare pentru lumină și pentru vânt. Pe o masă de lemn erau vasele albe, de piatră, pisăloagele cu capul rotund și câteva oale de lut, pline cu lapte de vacă și unt de bivoliță de munte, galben ca aurul și foarte bine mirositor. De altminteri, fără niciun fel de întârziere, coșurile fură deșertate pe masă, plantele alese deosebit, în funcție de culori, și fructele, și semințele, și rămurelele cele fragile, și iarba, după care, zugravul Toma își așeză un șorț dinainte și începu să amestece și să strivească ușor. După o rețetă știută numai de sine, din care nu lipseau laptele, untul și albușul, sângele proaspăt de taur și brânza de vaci - florile și tulpinile uleioase își cedară ființa pe fundul de piatră, acolo unde, încetul cu încetul, dorit de întreaga făptură a zugravului Toma, se alegea în lumină negrul cel mai negru din lume și mai frumos. Răsărea în chiupul rotund ca o tânără vietate, pentru care lumea era fără margini și viața fără sfârșit. Lucea atât de curat, că o clipă ieromonahul își văzu obrazul în lucrul din mâinile sale ca-ntr-o preaveche oglindă de argint lustruit. Își spuse în sine că acesta e semnul izbândei și făcu semn ucenicilor de trebuință că lucrul poate să fie pornit.
Așezat pe podeaua de lemn, sprijinit de peretele dimpotrivă aceluia pe care ucenicii îl pregăteau, zugravul Toma aștepta cu desăvârșită încredere clipa în care tencuiala umedă încă, pregătită și învelită cu o zi înainte, urma să primească, aidoma îmbrățișării de nuntă, culoarea deasupra ei. Când totul fu isprăvit, îl chemă la sine pe Marcu și-i întinse pensula înmuiată-n vopsea. Dar Marcu era străin de întâmplarea din preajmă, o vedenie îl ținea cu ochii lipiți de fereastră, cu respirația întretăiată, așteptând parcă să se întâmple ceva. Îndemnat de zugrav să încerce vopseaua, spre mirarea acestuia, copilul desenă pe perete o cruce neagră, înaltă cât întinderea trupului său. În clipa aceea, clopotele Cetății Sucevei se prăbușiră prin glaja ferestrei, peste fețele speriate ale ucenicilor, peste ființa înlemnită a ieromonahului Toma, izbiră în curtea bisericii Mirăuților, ridicară nouri de păsări și culcară bolnavii, toți, la pământ, se loviră unul de altul, până ce dangătul lor se mută din biserică în biserică, din sat în sat și din cetate-n cetate, acoperind cu cântare de negru toată Țara de Sus și de Jos a Moldovei, îmbolnăvind de larmă și de durere pământul, văzduhul și cerul, strigând peste lume că domnul Ștefan cel Mare trecuse, în dimineața aceea de iulie, 2, anul 1504, pentru totdeauna de-atunci înainte, din viață în moarte și din moarte - atât de repede! - în veșnicia plină de drepți.
Apus de soare
Patruzeci de zile s-au scurs prin ceasul cu apă din Cetatea Sucevei, până ce trupul lui Ștefan cel Mare fu purtat pe drumul către mormânt. Toată Moldova dorea să fie de față la îngropare, să pună umărul la purtarea mult prea ușoară a urmelor pământești. Din pricină de căldură, trupul fusese îmbălsămat, patru mironosițe îngrijiseră după tipic bizantin rămășițele domnului, pentru ca arătarea cea de pe urmă, cu brațele adunate pe piept și așezate pe sabie, să reziste călătoriei până la Putna, să poată fi zărit de mulțime, atât sub lumina soarelui arzător, cât și în pâlpâirea lumânărilor, care noapte de noapte ardeau de o parte și de alta a căpătâiului. Toți boierii cei mari și cei mici, arhiereii, arhimandriții și stareții tuturor mânăstirilor, precum și călugării și preoții de țară, vestiți pentru viața lor preacucernică, au stat în jurul sicriului cu smerenie, ca și în timpul când domnul trăia. Înalte fețe bisericești pășeau în frunte, cântând cântările de îngropăciune ale bisericii Răsăritului. De o parte și alta erau oștenii cu steagurile Moldovei plecate către pământ. Năsălia era purtată pe umeri, cu schimbul, de marii boieri. În urmă venea, ca o apă scăpată din maluri, aproape toată suflarea Moldovei, descoperită în fața durerii și speriată de timpurile care urmau. Valul turcesc era departe de țară, dar brațul lui Ștefan cel Mare - pe care papa îl botezase "atletul creștinătății" - nu mai era.
Rătăciți în puhoiul de oameni care-așezaseră tabără pentru noapte chiar în mijlocul drumului, zugravul Toma și ucenicul Marcu se trăseseră lângă un foc. Toma privea cu nesfârșită uimire stelele cerului, pe care el le pictase, aidoma, pe pereți. Însuși Ștefan cel Mare hotărâse ca aurul zugrăvelii din Voroneț să fie aur curat. În tabloul votiv, haina domnului și-a doamnei Maria și haina fiului lor, Bogdan, precum și zimții coroanelor de pe frunte, luceau de lucirea aceluiași metal prețios, care fusese sfărâmat și transformat în vopsea, în atelierul alchimic al zugravului Toma, foarte tânăr la vremea aceea, și-atât de-ndrăzneț! Preumblarea prin școlile din Bizanț îl învățase multe, dar nu-l umilise, și Toma zugravul se întorsese în Moldova, cu o năprasnică dorință de a face mai mult. Și-acum, gura care îl lăudase și privirea care îl prețuise se sfârșiseră ca lumânarea, și cerul pe care Toma îl privea cu atâta ardoare nu dădea semn nici de rău, nici de bine, pentru vremurile care veneau. Drumul stelelor se întâmpla la o distanță egală cu veșnicia, și gândul zugravului Toma până acolo nu răzbătea.
Iar Marcu, ucenicul, nu-și dezlipea privirile de pământ. Ochii lui tăiați ca migdala, pe care noaptea îi făcuse și mai negri ca de obicei, nu găseau în beznă nicio opreliște. Se apropiase întâi de sicriul domnesc și privise îndelung. Veșmântul regesc strălucea în lumina feștilelor ca oalele cu aur topit. Costumele înalților demnitari erau, și ele, străbătute de fulgerări. Prin toate mișcările treceau sclipiri de podoabe, mâinile boierești pline de nestemate fâlfâiau ca fluturii galbeni, săbiile și jungherele de argint pâlpâiau ca făpturile vii. Ci numai fețele oamenilor lipseau. Umbra trăsese perdele peste carnea obrazului, aceeași mască străină, așezată de somn, apropia tot mai mult o înfățișare de alta, ieșeau tot mai mult negrul și verdele la iveală, procesiunea aceea ciudată, pe care miezul nopții de vară o afla în câmpie, arăta către stele-un obraz tot mai bine îngemănat cu fața de ceară a mortului. Pierise orice abur de viață din lume, părea că veșnicia își deschide porțile pentru toată mulțimea aceea deodată, și, bântuit de gândul acesta, Marcu rătăcea de-a lungul câmpiei, ars de obsesia închipuirilor lui. Când ajunse la locul popasului, Toma zugravul dormea, focul se făcuse cenușă, somnul acoperise câmpia cu trupuri calde de oameni, numai feștilele de lângă mort trăiau sub cerul de vară, cântecul bocitoarelor și ochii lui Marcu, care tot mai vegheau.
Întâmplarea din Zamca
Școala de zugravi de la biserica Mirăuților dura șase ani. Trei ani se învățau culorile, alți trei ani tencuitul pereților. Aliajele de nisip și de var trebuiau astfel închipuite, încât pictura de pe perete să nu dospească, precum aluatul, să nu se umfle și să împuște capetele ori mădularele preacucernicilor părinți. Ca pielea subțire trebuia tencuiala să se întindă peste perete, potrivit de umedă și de moale, pentru ca vopselele să se prindă ca literele de tiparniță, pe hârtie: să nu le spele nici ploaia, nici grindina și nici zăpada. Cine ajungea în pragul acesta devenea ucenic. Lucra pe lângă un mai mare maestru, înălțând schelăria, pregătind zidul pentru pictură, culorile, modelele de hârtie cu tipare de sfinți. Dar cine dorea să ajungă zugrav se cădea să meargă și-n alte părți. Numai un an de învățătură la marile școli moscovite, la Kiev ori la Zagorsk, la muntele Athos sau în mânăstirile bizantine, dădeau drept fostului ucenic să devină zugrav. Iată însă că Marcu, la capătul celui de-al șaselea an de învățătură, și după repetate ucenicii în toată Moldova, după ce văzu îndelung Voronețul și înțelese desăvârșita lucrare a zugravului Toma, alese un drum ciudat.
Noi întâmplări petrecute în cetatea domnească a Sucevei hotărâseră ca mulțimea destul de însemnată de curioși, gură-cască și pierde-vară, care zăceau în lungă cerșetorie pe străzi, să-și mute tabăra în preajma Zamcăi, nou zidita mânăstire armenească, închinată sfântului Auxenie, de către nobilul Agapsin Vartan. Convoaiele de neguțători care străbăteau pe sub poarta de curând isprăvită aveau dare mai mare și mână mai largă decât ceilalți locuitori ai orașului. Între multele nații care alunecau pe sub bolțile Zamcăi, brașovenii, aromânii și grecii aveau trecere înaintea tuturor. Negoțul lor ajungea prin toate părțile lumii, și Zamca deschisese ferestre nu numai către soare-răsare, ci și spre apus.
De o bucată de vreme, Marcu își petrecea după-amiezele la Zamca. În chiliile mânăstirii se deschisese o școală de broderie bisericească și ateliere de pictura icoanelor, pentru care neguțătorii aduceau modele din toate colțurile pământului. Un dar închinat, prin intermediul Zamcăi, înaltului domn al Moldovei, însemna întărirea zapisului de liberă trecere prin țară, atât în vreme de pace, cât și în timp de război. Așa că darurile înfățișate erau nespus de frumoase și, într-o după-amiază târzie, aproape de noapte, Marcu alese o icoană cum nu mai văzuse în viața lui. Era pictată pe lemn și arăta un sfânt din ritul catolic, pe Francisc, îmbrăcat în haină călugărească, cu părul ras, așezat sub umbra unui măslin bătrân. Haina sfântului flutura pe jumătate din suprafața icoanei, în timp ce jumătatea cealaltă era ocupată de coroana măreață a falnicului copac. Dar ceea ce îl uimi pe Marcu din cale-afară erau culorile vii și aprinse, roșul de purpură, galbenul ca lămâia, rozul, verdele crud și-un albastru ca cerul, pe care nu-l avuseseră niciodată deasupra capului, sfinții Bizanțului. Și icoana se vedea la fel de bine pe întuneric ca și la lumina feștilelor.
Marcu nu mai așteptă dimineața și-l chemă, cu dinadins, pe Toma la Zamca. Cercetară toată noaptea icoanele aduse de negustori, se interesară despre locul lor de sorginte și, când soarele primei dimineți de toamnă înălță pe cerul Sucevei, mai degrabă un fagure de miere, decât o sabie înroșită, Toma hotărî pentru Marcu, că nu mai încape întârziere și-l întoarse cu fața spre drumul Italiei.
Despărțirea se făcu fără lacrimi. Cu jurământ de întoarcere din partea lui Marcu și cu nădejdea ieromonahului că va trăi. Iată însă că mâinile atâta vreme nedesfăcute nu apucară nici acuma să se despartă, când valuri de fum și vâlvătăi uriașe, înălțate deasupra pădurilor dinspre soare-răsare, arătau că turcii nu așteptaseră ca trupul lui Ștefan să se răcească și căzuseră iarăși asupra țării, cu moarte și cu pârjol.
Ivirea turcilor îl despărți pe Marcu de Toma altfel decât ar fi vrut. Grăbit să-și puie la adăpost ucenicii și puținele bunuri, ieromonahul apucă înapoi spre cetate, grăbindu-și făptura subțire pe sub cerul lins către margini de flăcări și fum. Oprit în marginea drumului, Marcu privea. Tăietura piezișă a ochiului păstra între pleoape o pânză de apă prin care făptura zugravului Toma se vedea strivită între roșu și negru, între fum și cărbune, culorile de care se servise o viață întreagă, și care acuma îl copleșeau.
Focul iadului
Drumul pe care Marcu încercă să scape de venirea turcească era prin pădurea de Nord. Aceeași pădure albă de fagi și mesteceni, pe care o străbătuse, înfiorat de vedenii, în dimineața zilei de vară când Ștefan cel Mare își dăduse obștescul sfârșit. De atunci trecuseră mulți ani. Ucenicul Marcu devenise un bărbat în putere. Fostul copil se deșirase și se-ntărise, mai rămăseseră ochii de-odinioară, tăietura lor alungită pe față și miezul negru, mistuitor. Și vedeniile din ei. Lumea nu încetase să fie o întâmplare plină de amănunte fantastice, pe care ochii învățăcelului le observa și le înghițea; imagini halucinante, fremătătoare și tainice și, mai ales, dansuri magice de culori sălășluiau în fantezia fierbinte a ucenicului, chinuindu-l și fericindu-l pe rând.
Înserarea coborâse asupra pădurii. Umbra și umezeala arătau drumuri false. Aburi groși fumegau deasupra pământului, dar pașii ucenicului Marcu țineau o cale ce nu se putea uita. Mirosurile iuți și otrăvitoare ale ierburilor de noapte arătau nordul fără abatere. Călăuzit de miasmele mușchilor putreziți, Marcu nădăjduia să ajungă în pasul Prislopului și pe acolo să coboare-n Ardeal. Iată însă că alte mirosuri, cu mult mai puternice și străine pădurii, îl opriră în drum. Pe aproape ardea. Nu se auzeau copite de cai, nici glasuri aspre de oameni, în liniștea desăvârșită a nopții se simțea numai fumul și mirosul de ars. Și ucenicul pornit către preavremelnică desăvârșire lăsă atuncea drumul mușchilor de pădure și se călăuzi după fum. Și fumul îl duse preț de o oră pe căi neștiute, și în cele din urmă, îl scoase în fața unei priveliști pentru care ochii avizi de întâmplări ai lui Marcu se închiseră înfiorați. Un sat de munte fusese aprins de turci. Casele acoperite cu șiță ardeau ca gătejele, laolaltă cu gardurile, cu șurile și hambarele cuprinse în curți. Ruguri înalte de foc alungau întunericul și, la lumina lor, Marcu văzu că drumul care trecea prin mijlocul satului era acoperit cu trupuri sângerânde de oameni morți. Alții fuseseră legați de porțile caselor și ardeau laolaltă cu lemnul de brad. Marcu crezu o clipă că oamenii aceia transformați în jeratic trăiau. Și-atuncea, lumea se mări deodată, curse afară din găvanele ochilor, pământul se răsturnă și coborî întunericul.
Douăzecișipatru de zile boli Marcu, îngrijit de-o bătrână, pe care culesul ciupercilor în afundul pădurii o ferise de prăpăd. Când băiatul reuși să se țină drept pe picioare, bătrâna vru să-l scoată ocolit prin pădure, ca să nu mai treacă prin locul năpastei și să cadă iarăși în nesimțiri. Dar dorința de a înțelege până la capăt nenorocirea și, poate, întâmplarea că văzuse moartea cu ochii, îl duseră iarăși pe Marcu la marginea acelei păduri. Sprijinit de trupul bătrânei, observă cu luare aminte priveliștea care acum semăna cu o rană uscată, iar ceea ce prinse să-l înfioare nu mai fu spaima și greața, ci o ură de-a cărei tărie se sperie. Străbătu satul însoțit de bătrână, intră iarăși pe drumul știut din pădure, iar când ajunse în vama Prislopului - bărbatul care păși în Țara Ardealului era un om încercat și matur.
Elixirul vieții
Nici atunci și nici mai pe urmă, nu știu Marcu pricina pentru care își prelungi atâta vreme rămânerea în Ardeal. O toamnă întreagă, o iarnă și-o primăvară, zăbovi lângă iconarii din Maramureș, învățându-le meșteșugul, ascultându-le cântecele vechi și sălbatice, minunându-se de obiceiurile prin care-și sărbătoreau nașterea, moartea și nunta, încercând să pătrundă credința păgână a acelui loc dintre munți. Jocul de îmblânzire a ielelor, care se dansă în pădure, cât ținu noaptea lungă a sânzienelor, descântecele de rouă și cununile galbene care se aruncară pe case pentru ademenirea ursiților îl loviră pe Marcu cu o stare atât de ciudată, că umblă o vreme ca sub semne de farmec, cotropit de amintirea bălaie a fetelor pe care o noapte întreagă le văzuse jucând. Fuseseră atât de aproape de privirile lui și se risipiseră deodată cu aburii răsăritului.
Primăvara îl găsi tot așa, zăcând prin marginea drumului, pe sub umbra puțină a pădurii, zâmbind întruna către sinele dinăuntru și către drumeții care-l întâmpinau. Abia odată cu sfinții Constantin și Elena, care îl aflară în cioplitoria de lemne din Baia, unde se lucrau comenzi de altare, catapetesme și jilțuri pentru Țara de Sus a Moldovei, mintea i se desprinse de vrajă și câșlegiul brânzei îl scoase din Transilvania în Muntenia, și de aici trecu peste Dunăre, cu ciobanii macedoneni. Când pașii lui obosiți atinseră pavajele de marmură ale Florenței, era iarăși toamnă în frunze și trecuse un an.
Călătoria în rai
Marcu trase în gazdă la un aromân din Epir, care ținea la Veneția, Florența și Padova, comerț de covoare orientale și pietrării. Era prieten bun cu egumenul de la Zamca, de la care Marcu aduse o scrisoare de întărire a încrederii. Neguțătorul îi dădu găzduire și, cât era dimineața de lungă, ucenicul ieromonahului Toma porni să cioplească bolovanii de marmură în dreptunghiuri egale, cot la cot cu pietrarii italieni. Comenzile de statui și pavaje erau numeroase, și munca ținea cât ținea și lumina frumosului soare, care strălucea deasupra orașului. Dar asfințitul îl afla pe Marcu om liber. Până noaptea târziu și, uneori până la răsăritul luminii, colinda străzile înguste ale orașului, întârzia în piețele așternute cu marmura tăiată de mâinile lui, aluneca pe sub bolțile înalte, încremenea în fața statuilor. Iar în ziua când unul dintre pietrarii cu care fusese trimis pentru treabă la Padova îl conduse între pereții unei biserici cu pereți zugrăviți, Marcu fu atât de lovit de priveliști, încât se lăsă cuprins de melancolie și căzu lingav la pat. Nopți la rând avu friguri și vise ciudate, în care zbura pentru a suta și-a mia oară de-a lungul aceluiași cer luminat de patru sori deodată, așa cum îl zărise înfățișat pe pereți. Văzduhul prin care trecea era subțire și limpede, albastru ca florile de cicoare, și el curgea deasupra pământului, spălându-l ca apa și dizolvându-i culorile. Veșmintele oamenilor erau largi și fluturătoare, pletele femeilor ondulate, și toată omenirea aceea avea privirea pe jumătate deschisă, de parcă atuncea ieșise din somn. Un început ciudat de viață creștea spre Marcu din toate părțile deodată. Sfinții porniseră să învie pe ziduri, fugiseră din raiul de lemn și de fum al Bizanțului, plin de moaște și schimnici, și pogorâseră pe pământ. Își deschideau ochii chiar sub ochii lui Marcu, își dezdoiau membrele înțepenite, învățau să meargă și să se-ndoaie, să privească într-o parte, să se bucure și să plângă cu lacrimi adevărate și, mai ales, să zâmbească. Fecioara Maria zâmbea așezată pe-o pernă de purpură. Sfântul Francisc zâmbea dintre mierle și pupeze. Călugării zâmbeau pe sub ziduri de mânăstire și printre frunze.
Când își reveni în simțiri, Marcu se întristă. Visul care-l chinuise era mai frumos și mai tare decât toată știința sa. Zugrăvelile de pe pereții Italiei erau mai greu de urnit afară din minte decât erau de urnit blocurile grele de marmură, care-i zdrobiseră șalele. Dar învierea pereților din bazilicile italiene răspândea împrejur o bucurie prea mare, pentru cât putea suporta o biată ființă omenească, și Marcu intră pentru a doua oară în viață în starea aceea ciudată de vrajă, care îl făcea să treacă prin lume cu buzele întinse în zâmbet, aidoma sfinților de pe pereți. Așa că mare și năvalnică bucurie cuprinse în cele din urmă făptura ucenicului Marcu. Fericire adâncă, trăi fixându-și ochii avizi pe pereți. Întârzie fără teamă, în beatitudinea care-l cuprinse, știind că dorința de a-și așeza el însuși culorile înainte, va veni negreșit. Și dorința veni. Fu o dimineață rece, de iarnă, cu cerul ca sticla și soarele de metal, când Marcu simți că dorul de acasă se prinde ca boala, îi umple ființa, îl cotropește și îl umple de plâns. Plânse mult și amarnic în chilioara pe care o locuia la neguțătorul de piatră, plânse pentru chemările din afară și dinăuntru, pentru viața care îl dăruise dar îl și furase, și, mai ales, pentru dorul năprasnic de lucrul mâinilor sale, care-l ridică în picioare și-l puse pe drumul spre casă. Vedenia dinăuntrul ochilor săi era acum una singură și ea cerea dinainte tencuiala albă și umedă, pensulă și culori.
Încununarea regelui
În dimineața de primăvară când Marcu pătrunse între zidurile bisericii Mirăuților din Suceava, mulțimea din curte lipsea. Moaștele Sfântului Ioan cel Nou fuseseră mutate în altă parte și nădejdea bolnavilor pornise pe urmele lor. Curtea era pustie. Nici măcar pletele blonde ale învățăceilor nu mai fluturau prin pereții de var și peste pajiștea de smarald. Era liniște mare și nemișcare ca într-un ou.
În dreptul peretelui din atelier pe care o rază de soare fugară lucea auriu, ieromonahul Toma ședea rezemat în toiag. Marcu i se aruncă la picioare și ridică ochii asupra unui bărbat bătrân. Slab din cale-afară, stors de viață, zugravul Toma mai trăise doar pentru așteptare: plecase de multă vreme din lume, retras în propria-i făptură înaltă, ca într-o raclă de os.
Ceea ce Marcu începuse să facă pe tencuiala udată, seară de seară, de mâna uscată a ieromonahului Toma - umpluse lumea Sucevei de mare zvon. Uimirea lovise atât curiozitatea mulțimii, cât mai ales urechile mitropolitului Roșca, văr primar de-al lui Petru Rareș, care ședea acuma în scaun de domn. Mai cu seamă o întâmplare despre câteva nestemate mărunte, pe care Marcu le așezase în vasele albe, de piatră, mărunțindu-le și amestecându-le, umpluse lumea de mirări. Așa că într-o preafrumoasă dimineață de aprilie, tocmai când soarele se revărsa din belșug în încăperea atelierului, dezmorțind oasele ieromonahului Toma în chip nespus de plăcut, ușa din lemn de stejar fu dată larg de perete și în pragul odăii stete însuși mitropolitul Moldovei, cu barbă lungă și albă, cu cățuie neagră de lână pe creștet, purtând în mâna cea dreaptă, sceptrul de însemn.
Marcu era plecat. Plecase să hoinărească pe afară, scos de soare și de lumină, și când se întoarse acasă cu un braț de salcie înflorită, Grigorie Roșca al Moldovei îl aștepta demult. Și Marcu înțelese că sorocul venise, și trase perdeaua de cânepă ce ședea peste peretele ud. Îl pregătise cu mâna lui de cu seară, ca într-o presimțire prea fermecată, și albul era acuma numai bun de închipuit. Iar ceea ce văzură, deodată, zugravul Toma și mitropolitul Moldovei, fu un lucru nemaivăzut: cu mare însuflețire și bucurie, pe peretele dimpotrivă, Marcu se zugrăvise pe sine, cât era atunci de frumos și puternic, iar deasupra capului își așezase, fără niciun fel de sfială, o aureolă de sfânt. Dar o și mai adâncă uimire se zugrăvi pe încercatele fețe bisericești când, dintr-o punguță de piele, Marcu scoase câteva pietre de lapislazuli, pe care le sfărâmă și le stinse în var, așternând, pe peretele alb al atelierului, cea mai frumoasă culoare albastră din câte-i fusese dat vreodată să vadă sub soare, ochiului omenesc.
- Cerul acesta să-l așterni peste Voroneț, spuse Grigorie Roșca, și Marcu înțelese că porunca domnească de zugrăvire pe din afară a bisericii Voronețului, precum și a pridvorului ridicat ca adaos de către mitropolit, căzuse asupra lui.
Recviem
Marcu începu lucrarea mâinilor sale în primăvara anului 1547. În răstimpul cât fusese plecat, de jur împrejurul Voronețului se înălțaseră zidurile unei mici mânăstiri. În chiliile scunde, călugării se îndeletniceau cu caligrafia și transcrierea psaltirilor slave. Dar când schelăria de lemn fu ridicată de jur împrejurul pereților și ucenicii lui Marcu începură să amestece în culori, când grundul vopselelor fu dat pe perete și Marcu însuși desenă, în incizia făcută cu coada pensulei, fața primului sfânt, scârțâitul penelor înmuiate în tuș conteni. Cât dură Judecata de apoi, fu de față lângă perete, tot soborul mânăstiresc, uimit de ceea ce se ivea pe pereți. Protopărinții neamului omenesc pictați de Marcu nu aveau legături de rudenie cu raiul Bizanțului, ei semănau foarte bine la înfățișare cu marii boieri ai Moldovei, așa cum se arătaseră odinioară în cortegiul de înmormântare al domnului Ștefan: cotropiți de aur și de argint.
Dimineți la rând lucră Marcu sub lumina soarelui lucitor. După amiaza umbla prin pădure ca orbii, chinuit de vedenii lăuntrice, iar noaptea, câteodată, adăsta la ciobani. Toma nu veni decât în vremea din urmă, când Judecata de apoi era gata, și Marcu lucra acuma la chinurile Sfântului Ioan cel Nou. Întreaga întâmplare cu turcii el o repovesti aidoma pe perete, închipuindu-și martiriul sfântului, după leșurile țăranilor arse în munți. Sub ochii uimiți ai ieromonahului Toma, martiriul biblic deveni întâmplare reală, o ură neagră ardea în toate culorile, iar rugăciunea tuturor sfinților pictați pe perete deveni o cântare a cântărilor pentru neatârnarea Moldovei și mântuire vecinică de dușmani.
Ci numai în partea stângă a peretelui de la intrarea-n biserică, Marcu lăsă loc gol. Schelăria fu coborâtă și curtea se curăți de gunoaie, spre primirea mitropolitului, dar locul acela tot gol era. În dimineața de toamnă, când alaiul sărbătoresc al curții domnești se apropia de mânăstire, pe sub bolta de ceară a stejarilor îngălbeniți, Marcu își spălă pentru a doua oară fața cu apă limpede, pregăti ulcele cu resturi vechi de vopsele și, în clipa când mitropolitul Grigorie Roșca se opri înainte de-a intra în biserică, Marcu îl pictă, aidoma, cu dragoste mare și mulțumire adâncă, prea frumos îmbrăcat în haina cu dungi albastre și roșii, în anteriul cu cercuri de aur și cu cățuiul de lână neagră pe cap. Iar cu ultimul strop de vopsea, spre lepădare totală de sine, scrise și MARCU, dedesubt.
Grigorie Roșca nu clipi. Ieromonahul Toma nu opuse nici el împotriviri: cinul călugăresc îi oprise pe pictori să-și lase numele pe pereți, dar Marcu era om liber. Umpluse raiul cu figurile ucenicilor, iadul cu fețe de turci, iar cerul de deasupra bisericii era, în luminoasa dimineață de toamnă, la fel de albastru ca cel pictat.
(Reportaj din seria "Viața cere viață")