MARCEL PETRIȘOR - "După 14 ani de închisoare, am avut două mari doruri: să călătoresc și să iubesc. Mi le-am împlinit"

Înainte vreme se spunea că pe un bărbat îl for­mează familia, școala, biserica și armata. În cazul lui Marcel Petrișor, familia, școala și biserica și-au îndeplinit sarcina, doar cu stagiul militar a fost complicat, el fiind înlocuit cu detenția pe motive politice. A ispășit aproape 14 ani de tem­niță în regimul comunist, fiind coleg de celulă cu cei mai iluștri reprezentanți ai aris­to­crației spiri­tua­le a României in­ter­be­lice. Tot în închisoare și-a des­coperit și vo­cația de scriitor, care avea să-i dea, după ani de puș­că­rie, o nouă viață. În cărțile sale, Mar­cel Petrișor evocă o lume ro­mâ­nească fabuloa­să, în care legen­de, mi­turi, întâm­plări fan­tastice și eroi ade­vărați se regă­sesc alături de personaje obiș­nuite și obi­ceiuri cotidiene ale unor timpuri pline de-un farmec azi dis­părut.

Literele coapte în cuptor

- Seva scrisului dvs. își află izvorul în copilăria și adolescența petrecute în Ar­deal, într-un sat din Țara Zarandului, Ocișor. Oa­menii de acolo, locu­rile și po­veștile lor par să-și fi pus amprenta de­fi­nitiv asupra memoriei dvs. Ne puteți zugrăvi, fu­gi­tiv, lumea în care ați crescut?

- Părinții mei erau învățători, cu pregătire austro-ungară, iar familia noastră era înstărită, în virtutea agoniselii bunicilor și străbunicilor, neam de preoți și de țărani harnici. Am crescut, deci, într-un mediu plin de reguli, pe care le încălcam cu plăcere. (Râde) Școa­la primară am făcut-o în sat, cu tata, care s-a căz­nit des­tul de mult să mă învețe să scriu și să socotesc. Arit­metica a fost un coșmar pentru mine, pentru că nu reușeam să-i prind logica. Dacă mă întrebai: cât fac unu plus unu?, spuneam: doi. Dar dacă mă între­bai: unu plus cât fac doi?, eram în ceață. Iar alfabetul l-am învățat numai după ce tata, exasperat, a făcut fiecare literă din aluat copt în cuptor, și ne dădea tuturor ele­vi­lor să mâncăm câte una, două pe zi. Când repetam, ne întreba: "Ce literă e asta?". Noi, nimic. "Dar ce-ai mâncat ieri, mă?". "A", "B", "O" sau "X"!" - răs­pun­deam bucuroși, în funcție de ce mân­casem.
Cu limbile străine a fost, la început, tot un chin. Ma­ma ținea să învăț germană, despre care zicea: "Da­că știi nemțește, vorbești și cu împăratul". Și adăuga: "Iar dacă știi și latinește, ca tată-tău, poți vorbi și cu Dum­nezeu". Așa că, de la vârsta de trei ani, mă trimitea câte o lună la o mătușă, în Noul Banat - acum co­muna Horia -, care era locuit numai de șvabi. Mă­tu­șa era măritată acolo cu un notar șvab, Hess, și vor­bea cu mine numai nemțește. Când scă­pam de acolo, parcă evadam din iad. Mai târziu, însă, mult mi-a folo­sit germana. În copilărie, am deprins și nițică ma­ghiară, de pe la prieteni și vecini. În liceu și facultate, mi-a fost apoi mai ușor să învăț rusă, franceză, engleză și spaniolă. Așa am ajuns să și pre­dau limbi străine...
La noi, în Ardeal, se punea mare preț pe educație, și cu atât mai mult dacă era încununată de titlul de doc­tor. I se spunea "titulă". Un avocat, un profesor, un medic, un popă, nu mai spun de un inginer, dacă avea titlul de doctor, adică "titulă", câștiga respectul tuturor. Odată mi-a murit un văr, iar mama a fost la îngropăciune și am întrebat-o cum a fost. "A fost totul bine, numai popa a zbârcit-o". "Păi de ce?". "A zis: Iar­tă-l pe robul tău, Tudor Petrișor". "Și ce e greșit în asta?". "Trebuia să spună: Iartă-l pe robul tău, doc­­tor Tudor Petrișor". "Dar de ce?". "Păi, nici în fa­­ța lui Dumnezeu nu e totuna dacă ești sau nu cu titulă". Cu toate astea, erau și cazuri în care știința de carte își mai pierdea din "preștație". Bunica paternă, Ru­zalia, era analfabetă, dar foarte bogată, foarte în­țeleaptă și teribil de pricepută în toate treburile casei. Îmi amintesc că eram mic și am întrebat-o de ce nu se ui­tă-n "foi", adică în reviste, ca mama. Și ea mi-a spus: "N-am nevoie, că eu știu tăt ce scrie-n cărți, da-n cărți nu scrie tăt ce știu io".

Mina de aur din curtea casei

- Cum de era așa bogată bunica dvs.?

- Primise zestre mare de la tatăl ei, preot în Luncoiu, și știuse să o înmulțească. Străbunicul Ion Pe­trișor fusese sărac, căci se trăgea dintr-o zonă amă­râtă, de la Grohot, chiar de sub Muntele Găina. Aco­lo, în postul Crăciunului, oamenii nu aveau de mân­­care decât nuci. A fost adus de minerii de la Luncoi, să le slujească, și era plătit în praf de aur. Zi­ceau oa­me­nii: "Părinte, n-avem bani, dar ia niște praf de aur". Praful de aur se scoate din steril, printr-o metodă cu mercur, și apoi se lămurește-n foc. Am văzut cum se prepară, la străbunicii mei. Au­rul e de mai multe feluri: verde, gal­ben, roșu... de 14, 18, 24 de ka­rate și aur pur, care e cel mai pre­țios, ăla de Valea Arsului, aurul ver­de. Minerii pu­teau scoate praf de aur din mină, că pe atunci nu-i controla nimeni de­cât de bu­căți de aur. De la un timp, i-au săpat pă­rin­telui o mină în beci și lucrau și pen­tru el, din când în când. Așa s-a îmbogățit străbu­ni­cul, iar cu ba­nii și-a trimis bă­iatul la studii de teologie și in­ginerie la Tübin­gen, în Ger­ma­nia, unde era, de pe atunci, una din cele mai pres­ti­gioase uni­versități din Eu­ropa, și-a înzestrat fiica, a construit o școală în Luncoi, astăzi dispărută, și bi­se­rici, i-a ajutat pe săr­mani... Cu banii de la tatăl ei, bu­nica și-a făcut la Oci­șor o casă boie­rească, mobilată nu­mai cu lucruri de la Viena, a ridi­cat și o casă a slu­gilor, plus hambar, grajd, cămară, stupărie; a cumpărat ani­male și pă­mânt, a construit și o școală în sat, unde a pre­dat fiul ei cel mai mic, Au­rel, adică tata, și unde am învățat și eu... Bunica a ținut gospodăria cu o mână de fier, căci bu­nicul era numai cu cele sfinte, a strâns bani în bănci, așa încât avea dreptul să-i gireze pe cei care voiau să împru­mute. Nu știa să semneze actele de girant, dar avea în­țelegere cu banca: dacă punea de­­getul cel mic, omul căruia îi "semna" astfel cambia pu­tea lua 500 de zloți de aur sau coroane, dacă îl pu­nea pe urmă­torul, mai mult, și tot așa, până la degetul cel mare, a cărui amprentă echivala cu un împrumut de 5.000 de coroane. Veneau oamenii și se rugau de bunicul: "Spune la doamna preoteasă să pună numai dunga de la degetul cel mic, să ne deie și nouă bani, cât să cumpărăm cucuruz pentru iarnă". Bunica a năs­cut paisprezece copii, din care au trăit opt, pe care i-a educat și i-a aranjat fiecare la casa lui. De exemplu, pe tata l-a însurat ea, fără să-i dea dreptul de a-și ale­ge mireasa. Ea a ales-o și a pețit-o. Mama, Melania, era tot fiică de preot, dar săracă. Bunica Ruzalia s-a dus la ea, în Aciua, peste șapte sa­te și șapte văi, îm­brăcată ca la Vie­na și încălțată cu cizme roșii, din pie­le, cu potcoave de aur. Avea o trăsură gal­benă, cu cai mari, negri. A fă­cut impresie, ce mai. (Râde) Bu­nica avea criterii ferme pentru ale­gerea unei ne­ves­te, de care a ținut cont și în cazul tatălui meu: să fie zdra­vănă, să poată munci, să nu fie betegoasă, adică bolnă­vi­cioasă, să fie ară­toa­să, ca să-ți fie drag să ieși cu ea în lume și, dacă se poa­te, să fie orfană, ca să nu fugă aca­să la ai ei dacă nu-i con­vine ceva. Mama a avut toate aces­te calități.

Luna de pe cer și zahărul din ceai

- Tatăl dvs. a moștenit-o pe bunica Ruzalia în vreuna dintre aceste trăsături de șef de oști?

- Era la fel de dur, dar cu alte preocupări. El râdea de bunica și de mama care erau numai cu gân­dul la recoltă și la banii din bancă. Dar ținea mult să scoată om din mine, chiar cu forța. Avea metode drastice de educație. Era înalt și voinic, și când îmi dădea câte o palmă, mă scotea din saboți. Țin minte că aveam vreo cinci ani când i-am cerut să mă învețe să înot. M-a dus la Criș și, fără de veste, m-a luat de ceafă și m-a aruncat îmbrăcat în apă, zicân­du-mi: "Acum înoată". Strigam ca din gură de șarpe că mă înec. Atunci, mi-a zvârlit un bostan și m-am prins de el. Așa am învățat să înot. Altă dată, a vrut să mă învețe să fac ceai. A fiert apa, a pus plantele, a tur­nat în cești, a pus zahă­rul și a amestecat. Moment în care i-am spus că vreau zahărul din ceai, să-l mănânc separat. El mi-a spus că nu se poate, că s-a topit. Dar eu insistam. Agasat, mi-a tras două palme de am văzut stele verzi. Am început să plâng și atunci bunicul Ion m-a luat cu el afară, să mă liniștească. Era noapte, iar pe cerul senin se vedea o lună mare, frumoasă. Atunci mi-a spus bunicul: "Dragul bunicului, nu mai plânge. Te rog să reții un lucru: în viață să nu ceri niciodată luna de pe cer și zahărul din ceai".

- Ați fost singur la părinți?

- Nu, am mai avut un frate mai mare, care a murit de copil, și mai am o soră cu doi ani mai mică, care trăiește la Deva.

Ionică și nuca

- Când v-ați descoperit vocația de scriitor?

- În copilărie a fost o întâmplare care m-a arătat ca bun povestitor, dar de scris, am scris mult mai târziu, după ce am ieșit din închisoare, spre 40 de ani. La sărbători, se făceau mese mari, cu toată familia, și eram mulți. Și era distracție mare când ne puneau pe noi, copiii, să spunem poezii, să cântăm, să rostim diferite formule de salut sau texte în limbi străine. Ni se dădeau și premii, și toată lumea era fericită. Eu însă mă feream mereu să particip la astfel de con­cursuri, căci eram timid și cam bleg. Odată totuși, pe când aveam vreo șapte, opt ani, bunicul Ion, care mă iubea tare și mă compătimea, m-a împins în față. Și eu ce să spun? Mi-am amintit o poveste aflată de la baba Rada, o bătrână din capul satului, care știa tot felul de leacuri din străbuni și la care uneori mergeam cu bunicul, pentru diferite beteșuguri. Ea îmi spunea tot felul de snoave, ca să mă facă mai docil la tra­tament. Și am spus asistenței una dintre istorisirile babei Rada. Era despre un băiat sărac, căruia maică-sa nu i-a putut da, când a plecat să-și caute rostul în lume, decât o nucă - singurul rod pe care îl făcuse nucul din curtea lor, timp de 40 de ani. Acest băiat a ajuns la curtea unui împărat, care căuta un soț pentru fata lui. Condiția obligatorie era ca băiatul care voia să se însoare cu fata de împărat să-i poată aduce aces­teia ceva ce nu mai văzuse nimeni și nici nu avea să mai vadă după ce se uita fata la acel lucru. Mai îna­inte veniseră la curte doi prinți, unul îmbrăcat în alb, care îi dăruise fiicei de împărat o pană a unei păsări care făcea ouă de aur, și un altul, îmbrăcat în verde, care îi dăruise o piatră prețioasă de pe fundul mării. Dar împăratul le-a spus că acestea, deși rare, mai pot fi văzute și de alții și i-a respins. Atunci, Ionică al nostru, român neaoș, înveșmântat în niște zdrențe, a îndrăznit să vină cu nuca lui. Toată lumea era mirată, căci toți mai văzuseră nuci. El a zis: "Stăpâne, nuca asta e singurul rod al unui nuc, și nimeni nu s-a uitat în ea, să vadă ce este înăuntru". A desfăcut-o, a scos miezul. "Iată, miezul ei, pe care de acum înainte ni­meni nu-l va mai vedea" - a mai spus, și l-a înghițit. Așa a lu­at-o Ionică din Țara Za­ran­dului pe prințesă de soție. Mătușa care pre­­zida juriul m-a che­mat și mi-a în­mânat o cutie de bomboane, stârnind invidia co­pii­lor și a mamelor. Nu știam ce să fac cu cu­tia, m-am dus la bu­ni­cul. Și el mi-a zis: "Du-te și ser­veș­te-le cu bomboane pe fetițe, că așa face un ca­va­ler".
După cum am spus, însă, pofta de scris mi-a venit în puș­cărie, când, zi după zi, lună după lună și an du­pă an, ne măcina o rutină cenușie și rea ca­re trebuia spartă cum­va. Îmi aminteam tot felul de povești din sat și le spuneam ca­ma­razilor de închi­soare, ba mai și scorneam altele, pentru plăcerea noastră, a tuturor.

- Cu toate acestea, literatura v-a atras mai de­vreme, căci ați urmat Facultatea de Litere...

- Nu, prima oară am intrat la Medicină, la Cluj. Tata mi-a spus că nu mă ține în facultate decât dacă fac Medicina. Norocul meu că în liceu, mi-am umplut capul de matematică, fizică și chimie, chit că n-am avut niciodată aplecare spre științele exacte. Am intrat la Medicină și am făcut doi ani, dar apoi m-am plictisit. Din liceu îmi intrase în cap că trebuie să fac ceva ce nu fac alții. Atunci, prin clasa a treia de liceu, am urmat cursuri de planorism la o școală nemțească de pe lângă Brad. Când a aflat tata, a făcut mare scan­dal. Pe urmă, am crescut șerpi veninoși și vipere, re­coltam veninul și îl vindeam unui farmacist evreu din Hălmagiu. Puțin a fost să nu mă muște de moarte o viperă. Tot așa, mi se părea mai interesant acum să fac Filosofia, cu gândul că voi inventa un sistem filo­sofic propriu și voi fi altfel decât toți ceilalți. Așa că, în 1951, m-am înscris la Filosofie. Un văr m-a pârât acasă, iar tata mi-a tăiat subvenția, căci mă pre­venise că nu finanțează decât Medicina. M-am descurcat cu ajutorul mamei și al unor preoți. În perioada aceea, Lucian Blaga fusese îndepărtat de la catedră deja, dar îl audiam la Biblioteca Județeană din Cluj, unde ținea cursuri private, gratuit, în fiecare săptămână. În același an, pe toți cei de la Filosofie, de la Cluj și Timișoara, ne-au transferat la Universitatea București, ca să fim sub supraveghere politică. Iar pe 13 aprilie 1952, chiar de ziua mea de naștere, am fost arestat. Securitatea l-a prins pe un coleg pe care îl urmărea de mult, Ovidiu Cotruș, unul dintre fruntașii Centrului Studențesc Le­gionar din Cluj, nepotul poe­tului Aron Cotruș. Asupra lui secu­riștii au găsit cartela mea de cantină. I-o dă­dusem să mănânce, că era fugar. M-au luat, deci, și pe mi­ne. La judecată, mi-au dat o pedeapsă de un an și jumătate de închi­soare, pentru "omisiune de denunț" și "favorizarea infractorului", pe­deapsă pe care o și isprăvisem, până la capătul proce­su­lui. Dar atunci se putea da și pe­deap­să ad­mi­nistrativă, fără o nouă ho­tă­râre, numai pe baza voinței celor din ad­mi­nistrația peniten­cia­re­lor, până la cinci ani de în­chisoare. Și am primit și eu una. Am tre­cut prin peni­tenciarele din Jilava, Aiud, Gherla... În 1955, s-a dat o am­nis­tie pentru pedepsele până în cinci ani și pentru pedepsele administrative. M-au eliberat abia în iulie 1956. În toamnă, am intrat la Fa­cul­tatea de Litere, căci la Filosofie nu mai eram primit. Dar în no­iem­brie, m-au arestat din nou, sub acuzația de "crimă împotriva secu­rității statului". Voi­sem să or­ga­nizez o ma­ni­fes­ta­ție de solidaritate cu studenții din Un­garia, care se răz­vrătiseră contra co­mu­nismului și a ocu­pa­ției so­vietice. Am fost con­damnat inițial la moar­te, apoi, după șase luni, mi s-a comutat pedeapsa în muncă sil­nică pe viață.

Aristocrația închisorilor

- Și prima condamnare, și a doua, le-ați suferit cu eticheta de legionar, deși dvs. nu puteați fi le­gio­nar, căci aveați numai 11 ani în 1941, când Miș­carea Legionară a încetat să existe ca partid politic. De ce ați fost, totuși, considerat legionar?

- Despre Mișcarea Legionară știam lucruri vagi, din copilărie. Îmi auzeam rudele vorbind uneori des­pre asta. Totuși, prin 1948, când eram în ultima clasă de liceu, aveam doi prieteni mai mari, care tre­cuseră prin "Frăția de Cruce", o organizație de tineret a Miș­cării, și care m-au chemat la o întâlnire a lor, să punem la cale un grup de rezistență anticomunistă. Nu mai știu din ce pricină nu am ajuns la acea în­tâl­nire și așa am scăpat să nu fiu arestat încă de atunci. Căci i-a ridicat Securitatea pe toți. Însă în 1952, când am fost luat și eu, m-au acuzat că l-am ajutat pe Ovidiu Cotruș, pentru că sunt legionar. La anchetă, întâi voiau să te pună în postura de dușman al parti­dului, deci al poporului, și pentru asta îți spu­neau să scrii: cutare, născut la..., legionar, declar ur­mă­toa­rele. Dacă spu­neai că nu ești legionar, ei se străduiau să demonstreze că minți, pornind de la le­gă­turile cele mai firave pe care le aveai cu vreun le­gio­nar. Dacă i-ai dat cândva "bună ziua" unui legionar pe stradă, însemna că și tu ești legio­nar. Odată, i-am și replicat unui anchetator, ca să-i arăt cât e de absurdă "logica" lui: "Dar dacă dvs. vor­biți acum cu mine, sun­teți tot le­gio­nar?". M-a snopit în bătaie pentru asta. Ori­cum, ajunsese formulă stereotipă: cu­tare, năs­cut... legionar. Macedo-românii erau obli­gați să scrie "legionar fanatic", ca și buco­vi­ne­nii și vrâncenii, pentru că erau mai dârji.

"Am început să fac literatură în pușcărie"

- Spuneați că ați început să scrieți în închisoare, mental, căci nu aveați dreptul la creion și hârtie. Care a fost începutul?

- Cum spuneam, în celulă nu aveai ce să faci toată ziua și îți mucegăia creierul fără activitate. Nu aveam cărți să citim, nu puteam scrie, eram deseori ținuți la izolare, fără să avem cum vorbi cu cineva. În clipele de singu­rătate, ne rugam și ne scufundam în amin­tiri. Cei care aveau talent poetic com­pu­neau mental poezii și le transmiteau prin Morse din celulă în celulă. Când eram mai mulți într-o cameră, învățam unul de la altul câte ceva din ce făcu­sem la școală, filosofie, istorie, limbi străine și ne povesteam cărțile pe care le citisem. Și așa se năștea literatura. Mai ales că am stat cu oameni foarte capabili, ca Gheor­ghe Calciu, Costache Oprișan, De­mos­tene Andronescu... La Aiud i-am întâlnit pe marele fizician Geor­ge Manu, pe părintele Dumitru Stăni­loae, pe Petre Țuțea - care era de-atunci o le­gendă -, pe Mircea Vulcănescu, pe Radu Gyr, pe Ni­chifor Crainic, pe Ernest Bernea, pe Valeriu Barto­lomeu Anania, pe Sandu Tudor, pe prințul Alexandru Ghyka... Era acolo aristocrația spirituală a României. Și nu ne-am văzut o zi sau o lună, ci un car de ani! Țin minte cum odată, Puiu Cotruș povestea "Război și pace", romanul lui Tolstoi, și asculta și gardianul la geamul nostru. Dar spunea cartea pe episoade, că nu izbutea să termine într-o zi, iar gardianul zice: "Bă, să nu o omori pe Natașa până mâine, că vin tot eu la post". Unii erau mai buni povestitori, alții mai slabi, dar asta ne ajuta să ne trecem timpul. Și atunci m-am gândit că povestitul ar fi ceva ce mi-ar plăcea și în libertate. Rememorarea unor întâmplări din sat sau redarea unor povești pe care le știam de la alții nu-mi mai era suficientă de la o vreme, drept pentru care am început să literaturizez, să imaginez... Bine, volumul de memorii din închisori, reeditate acum câțiva ani cu titlul "Cumplite încercări, Doamne!..." a fost litera­tură nonficțională, de fapt un document, o mărturie scrisă literar. Prima dată am scris-o în limba germană, cu gândul ca dacă mi-o găsește cineva, să treacă mai ușor peste ea, neînțelegând limba. O intitulasem: "O călătorie prin mine însumi". În 1968 m-au arestat ca să găsească această carte, știau de ea. Și au găsit-o. Iar faptul că am scris-o în germană i-a con­vins că voiam să o trimit peste gra­niță. Mi-au luat-o. Nu aveam niciun du­plicat și am scris-o din nou.

Omul propune, Domnul dispune

- Cu ce gând ați scris amintirile din închisoare?

- Cu dorința de a depune mărturie, căci speram ca vreo­dată astfel de mărturii să conteze. Tot timpul am avut cre­dința că voi scăpa din închisoare și că vom scăpa de comuniști. Chiar și atunci când am fost condamnat la moarte. Sigur că au fost momente în care m-am spe­riat, ca atunci când eram torturat sau când am primit sentința de condamnare la moarte, dar niciodată n-am disperat, pentru că am avut aceas­tă certitudine: "Omul propune, Domnul dispune".

- V-a ajutat credința în Dumnezeu. Erați cre­din­cios înainte de închisoare sau acolo l-ați descoperit pe Dumnezeu?

- Eu m-am născut creștin, deci fără nicio altă frică în afară de Dumnezeu. Nu am respectat nicio inter­dicție pusă de om, și pentru asta am mâncat la bătaie să-mi ajungă pentru nouă vieți. De mic nu eram li­niștit decât la Liturghie. Am avut sfială în fața sacru­lui și, la ananghie, nu mi-am pus nădejdea decât în Dum­nezeu. "Doam­ne, ajută-mă!".

- Cum ați fost perceput în lumea literară, știindu-se trecutul dvs.?

- Primul care m-a publicat a fost Mir­cea Sân­timbreanu, directorul Edi­turii Albatros. Un alt sus­ți­nător printre scriitori mi-a fost Matei Călinescu. Am fost mai întâi colegi de facultate, și după ce am ieșit din pușcărie, în 1964, mi-a fost profesor. La exa­mene a spus public: "Pe dl Marcel Petrișor îl cu­noaștem mai de mult, știm ce poate, i se acordă notă ma­ximă din oficiu". De asemenea, Ștefan Augustin Doinaș, fost deținut politic și el, alături de care am picat în mâi­nile Securității, în 1956, s-a purtat foarte bine cu mine, și Cornel Mihai Ionescu, al cărui tată, Mi­hai Io­nescu, fusese profesor de Drept Canonic la Facul­tatea de Teologie, și deținut politic. În rest, aveam re­lații așa, colegiale, cu mulți al­ții, dar nu pot spune că am fost o vedetă sau un răs­fățat al Uniunii Scri­­i­to­rilor. Marea mea bucurie a fost că, după ce am intrat în Uniunea Scriitorilor, am putut călători prin țările socialiste, mai ales în URSS. Mi-au plăcut me­reu literatura și limba rusă, m-a fascinat istoria Rusiei și am căutat să aflu cum a intrat o astfel de țară pe mâ­na comuniștilor.

- Cu plăcerea călăto­rii­lor ați rămas și astăzi, căci sun­teți mereu pe drumuri: când la Ocișor, când la București, când la Paris, unde locuiește soția dvs., când la vreun prieten din cine știe ce colț de lume, când într-o excursie într-o țară exotică...

- Da, pentru că după eli­berarea din închisoare, am avut două mari doruri: să explorez un spațiu cât mai vast și să iubesc cât mai mult. Mi le-am împlinit pe amân­două. Și, pe cât m-am pri­ceput, le-am transpus și în scris.

- Vorbiți despre iubire cu un ton și un respect spe­cial. Lipsa ei, în anii groaz­nici ai închisorii, v-a chi­nuit do­rurile și i-a sporit importan­ța?

- Fără iubire, lumea este un iad. Sigur, sunt mai mul­te forme de dragoste, ca iubirea de aproapele, prie­te­nia sau afecțiunea pentru rude și oameni apropiați. De unele am avut parte și în închi­soa­re. De pildă, am fost salvat de la moarte de Gheorghe Cal­ciu, care a făcut zece zile de greva foa­mei, și apoi, cu complicitatea unui medic, a făcut rost de antibiotice, ca să mă trateze de dizenterie. Însă cel mai tare ne chi­nuia pe toți dragostea pentru o femeie. Unii dintre noi aveau iubite când au fost arestați, iar pentru ei era și mai greu. Dar să nu credeți că vorbesc despre nevoia de iubire trupească. Orice impulsiune sexuală se stin­sese după ani de bătăi, înfometare, trai în frig extrem sau în căldură insuportabilă, în mizerie și fără nici cea mai mică îngrijire medicală... Trupul nu mai avea vlagă pentru a tresări la un gând sau chiar la imaginea unei femei. Noi tânjeam după dragoste sufletească. Se rupea carnea pe noi după o clipă de iubire adevărată, după un moment miraculos, de contemplare a chipului unei fete care să fie, cu inima, a noas­tră și noi ai ei. Uneori, mai po­vesteam despre cum ne imaginăm noi iubirea, dacă vom supraviețui pușcăriei. S-ar fi putut scrie opere enorme pe tema asta, și s-a și scris câte ceva. Prietenul Demostene An­dro­nescu, de exemplu, are câteva poezii de dragoste tulburătoare, înnebunitoare, de fapt, dacă ții sea­ma de context. Prin claustrare și su­fe­rință, am căpătat o mare ca­pa­ci­tate de iubire. Și după ce am ieșit din închisoare, eu unul, cel puțin, nu am putut refuza dragostea, de câte ori mi-a ieșit în cale. O vreme, nici nu am putut fi băr­batul unei singure femei, cum poate s-ar fi cuvenit, dar nu am trădat niciodată, și pe toate cele pe care le-am cunoscut le-am iubit cu toată ființa mea. Nu am fost un cuceritor, ci am primit iubirea, când mi s-a ofe­rit, și am răspuns cu iubire. Într-un final, mi-am găsit și dragostea pentru o viață, alături de care am rămas până azi.