Soți în două vieți
În ultimul deceniu al secolului trecut, cazul soților Johnson a stârnit o adevărată senzație în fosta republică sovietică Belarus, ținând zile în șir prima pagină a ziarelor centrale. Povestea a început cu Gerard Johnson, un locuitor oarecare al orașului Philadelphia, din Statele Unite, care, după ce absolvise cursuri de psihoterapie prin hipnoză, a încercat să demonstreze că sufletul omului se poate întrupa de mai multe ori și că anumite amintiri din viețile anterioare nu se șterg niciodată din memorie. Rezultatele studiilor au fost dincolo de toate așteptările sale!
Primele ședințe de terapie prin regresie le-a efectuat folosindu-se ca subiect de soția sa, Lidia. Adusă în stare de transă, aceasta a început să vorbească într-o limbă necunoscută, povestind ceva ce părea un eveniment tragic. Uluitor era faptul că vocea Lidiei se transformase într-una gravă, masculină. Femeia era în mod clar îndurerată, dar liniștită. Deodată, însă, s-a apucat cu mâinile de cap și a început să țipe sfâșietor. Johnson a fost obligat să o scoată imediat din starea de transă izbutind cu greu să o liniștească. Temându-se ca terapia să nu aibă un impact negativ asupra stării sale psihice, cercetătorul a hotărât ca subiectul următorului experiment să fie el însuși. Introducându-se în stare de hipnoză, Gerard Johnson a început, de asemenea, să vorbească într-o limbă necunoscută, dar spre deosebire de Lidia, vocea sa era una tipic feminină.
Ambele ședințe de hipnoză au fost înregistrate pe bandă audio și, ulterior, supuse atenției mai multor experți. Cercetătorii care le-au analizat au rămas năuciți: cei doi soți vorbiseră în aceeași limbă, bielorusa. Lidia și-a rostit numele ca fiind "Viktor" și a povestit că era "căsătorit" cu o anume "Wanda", iar profesorul Johnson își spunea "Wanda", femeia care îl avea ca soț pe "Viktor". Amândoi au istorisit că muriseră în aceeași zi, pe 22 martie 1943, arși de vii. Intrigat peste măsură, Gerard Johnson și-a făcut de îndată bagajele, s-a suit în avion și a aterizat în capitala Bielorusiei, la Minsk. A început să scotocească prin ziarele și documentele vremii, și nu zadarnic. Foarte repede, americanul a descoperit că această dată a rămas în istoria națională a Bielorusiei ca fiind una cumplită, întipărită în memoria colectivă drept "masacrul de la Hatîn". Era în timpul celui de al doilea război mondial, când într-o zi, un detașament punitiv, format din colaboraționiști naziști a pătruns în localitatea Hatîn, masacrând toți locuitorii așezării, drept represalii pentru susținerea pe care sătenii o acordaseră partizanilor în lupta împotriva trupelor Germaniei naziste. Toți oamenii, de la copii în fașă și până la vârstnici, au fost înghesuiți într-un hambar, ușile au fost zăvorâte și clădirii i s-a dat foc. Între victimele cumplitei văpăi, peste 70 la număr, erau copii sub 14 ani!
În arhive, pe lista neagră a celor uciși, Gerard Johnson a descoperit numele a doi locuitori: Wanda și Viktor Iaskevici, tineri de 20 de ani, după câte se pare, proaspăt căsătoriți. Erau aceleași nume pe care Gerard Johnson și soția sa Lidia le rostiseră în timpul ședinței de hipnoză! Pentru psihiatrul american nu mai exista nicio urmă de îndoială: în anii '40 ai secolului trecut, el și cu Wanda fuseseră tot soț și soție!
Gerard Johnson a publicat studiul său atât în revistele de specialitate rusești, cât și în cele americane, și povestea de dragoste care a traversat veacul a impresionat sute de cititori. Ulterior, cercetătorul american a dezvăluit încă un lucru, cu adevărat uimitor: soția lui, Lidia, suferea încă din fragedă pruncie de pirofobie, o frică copleșitoare și inexplicabilă de flăcări. Lucrurile deveniseră, acum, clare, teama de foc a Lidiei nu avea altă cauză decât faptul că în memoria ei se întipărise profund evenimentul tragic ce avusese loc în viața anterioară!
"Cicatricile" vieților anterioare
Oricât ar părea de fantezistă, ideea trecerii dintr-o viață în alta a fost formulată și de psihiatrul american Ian Stevenson, profesor la Universitatea de Medicină din Virginia, recunoscut în întreaga lume pentru studiile sale ample asupra fenomenului. După 40 de ani de cercetări, după ce a realizat mii de experimente prin metoda regresiei, profesorul Stevenson a ajuns la concluzia că emoțiile, amintirile, afecțiunile și chiar rănile și cicatricile de pe corpul uman se pot transmite dintr-o viață în alta. Subiecții săi au fost în marea majoritate copii, căci, conform ipotezei sale, copiii cu vârste cuprinse între patru și maximum zece ani au o memorie care se activează spontan, reușind să ofere informații detaliate din alte vieți. La începutul anilor '60, teoria sa a fost respinsă total de către majoritatea oamenilor de știință, dar treptat, profesorul Stevenson a demonstrat că așa-numitele "fantezii" ale copiilor supuși studiului nu sunt simple povești, ci întâmplări cât se poate de reale.
În cartea intitulată "Reîncarnare și biologie" (Reincarnation and Biology), publicată în anul 1997, psihiatrul american relatează, printre altele, cazul unui băiețel indian în vârstă de șase ani, care, în mod uimitor, își amintea în nuanțe vii amănunte dintr-o altă viață. Încă de când avea trei ani, copilul povestea neîncetat despre faptul că locuise în munți, împreună cu mulți frați. Adesea, spre surprinderea părinților, spunea că semnul din naștere ce îl purta pe piept, în zona inimii, îl arde. Își amintea că era strigat pe numele de Agni, că avea vopsit pe frunte un cerc roșu, că purta straie aurii și un turban în jurul capului. Introdus în stare de hipnoză de profesorul Stevenson, băiatul descrisese până în cele mai mici detalii locul unde trăise. Urmând indicațiile geografice ale copilului, savantul american a pornit într-o incursiune pentru a depista dacă informațiile relatate erau reale sau inventate. Astfel, Stevenson a descoperit că băiatul vorbea despre o mânăstire de călugări din munții Antara Gange, situată în regiunea Karnataka, din sud-vestul Indiei. Ajungând la templu și obținând acordul călugărilor de a cerceta arhivele, Stevenson a descoperit că, într-adevăr, în urmă cu 30 de ani, în mânăstire existase un călugăr cu numele de Agni și că acesta murise în urma unui infarct!
Povestea lui Agni nu este o excepție. În studiile sale, Ian Stevenson prezintă zeci de cazuri în care diverși copii povestesc despre accidente pe care le suferiseră în viața anterioară, ale căror urme erau dispuse în aceeași zonă a corpului, în viața actuală. "Am analizat cazurile mai multor copii născuți cu membrele deformate sau chiar fără degetele de la mâini sau de la picioare, care susțineau că își amintesc cum fuseseră uciși, într-o viață anterioară, și cum degetele sau mâinile le fuseseră tăiate. În peste 50% dintre aceste cazuri am reușit să verific informațiile oferite de copii și am descoperit, eu însumi șocat, că erau cât se poate de reale! Îmi amintesc, de pildă, de băiețelul turc care povestea că fusese împușcat în cap. În viața actuală, urechea sa era deformată, amintind destul de fidel de gaura unui glonte. Conform registrelor medicale pe care am reușit să le depistez și să le studiez, într-adevăr, în urmă cu 20 de ani, un bărbat care se potrivea perfect cu descrierea băiețelului turc fusese împușcat letal, în zona craniului", relata Ian Stevenson. În concluzie, spune savantul american, nu este exclus ca în multe cazuri, tulburările psihice sau bolile să parvină dintr-o viață anterioară. "O coloană vertebrală curbată din naștere ar putea să fie semnul că într-o viață anterioară omul a fost rănit grav în spate, spre exemplu, în timpul unei bătălii. Frica de întuneric s-ar putea explica prin faptul că omul a murit noaptea sau într-o peșteră sau într-un tunel. Fobia de reptile ar putea avea ca explicație o moarte anterioară survenită în urma aruncării în groapa de șerpi veninoși. Se cunoaște faptul că această metodă îngrozitoare de execuție era des întâlnită în Europa Evului Mediu", susține psihologul Leonid Kozlov, directorul "Centrului de terapie prin regresie" de la Moscova. "Potrivit relatărilor pacienților mei, unii dintre ei au trăit în perioada Evului Mediu. În această perioadă, în toată Europa s-au petrecut evenimente cutremurătoare. Mulți oameni erau uciși, torturați, aruncați de pe stânci. Astfel, în viața următoare, în mod straniu, încă din primii ani ai copilăriei, omul se teme de înălțime, de exemplu, și nu înțelege de ce!" Potrivit profesorului rus, în sufletul celui executat se întipărește atât de profund groaza, încât în viața viitoare omul va trăi cu ea. Deși încă controversată, metoda terapiei prin regresie este astăzi folosită în multe clinici din lume, pentru anihilarea stărilor patologice de neliniște, de frică obsedantă, nejustificată.
"Moștenirile" Samsarei
Adepții teoriei transmigrației sufletului, denumită în religiile orientului samsara - roata renașterilor, susțin că nu doar anxietățile, tulburările, afecțiunile fizice sau semnele din naștere pot fi purtate de-a lungul veacurilor, dintr-o viață în alta, dar și genialitatea poate fi "moștenită" dintr-o existență anterioară. Potrivit unor ipoteze, "copiii indigo" (dotați cu o inteligență superioară) sunt printre aceia care în viața anterioară au acumulat cunoștințe atât de înalte și au dezvoltat abilități atât de ample, încât aceste capacități s-au integrat profund în natura lor. Astfel, când se reîntrupează într-o nouă viață, în memoria lor sunt deja întipărite abilitățile extraordinare din viața precedentă. Spre exemplu, Wolfgang Amadeus Mozart, deși provenea dintr-o familie de muzicieni, și talentul său fabulos ar fi putut fi explicat prin moștenirea genetică, credea cu tărie că fusese muzician și în viețile trecute și că măiestria sa era o concentrare a abilităților acumulate într-o serie de vieți precedente. "Acceptând posibilitatea reîncarnării, se poate susține că un asemenea copil, cum a fost Mozart, care la vârsta de cinci ani deja compunea piese pentru pian, este «moștenitorul» abilităților, talentului și chiar geniului din viețile precedente. În cercetările mele, am întâlnit zeci de copii care, cu siguranță, purtau asemenea capacități, transferate din viață în viață, de-a lungul veacurilor", afirmă profesorul Ian Stevenson.
Un asemenea caz fenomenal este și cel al lui Vili Melnikov, omul care vorbește o sută de limbi străine. În tinerețe, Vili a suferit un accident grav la cap, în urma căruia, din memoria sa au țâșnit brusc cunoștințe uluitoare, informații nebănuite, abilități pe care, anterior, nu le deținea. "M-am trezit deodată vorbitorul unor limbi de care nici măcar nu auzisem până atunci. La început erau doar niște ecouri, ca din trecut, ce răsunau din când în când în mintea mea. Erau cuvinte de neînțeles, frânturi de poezii, fragmente de texte în limbi ce păreau de mult moarte. Treptat, totul a început să capete sens, și asupra mea a năvălit o avalanșă de cunoștințe. Acum, pot chiar compune poezii în mai multe limbi rare, exotice", mărturisea Vili Melnikov, la câțiva ani după "accident". Speriat că toate acestea nu sunt decât rodul unei tulburări psihice, el a cerut opinia mai multor medici psihiatri. Toți au ridicat nedumeriți din umeri și l-au sfătuit să se adreseze unor experți în lingvistică. Așa a ajuns tânărul poliglot la Universitatea de Stat din Moscova, la catedra de Limbi Străine. Supus mai multor teste lingvistice, profesorii universității au rămas uluiți: Vili, într-adevăr, avea cunoștințe din limbi și dialecte străvechi, unele aproape necunoscute. "În afară de limbile de circulație internațională, precum engleza, franceza, italiana, spaniola, pe care le vorbește aproape perfect, Vili Melnikov are cunoștințe din limbi dispărute, sanscrită, ebraică, slavonă, dar și din limbi mai puțin cunoscute de majoritatea oamenilor, ca limbile uralice, limbi africane, diverse dialecte ale limbilor indiană și chineză. Urmărindu-l, pot spune cu siguranță că este un geniu! Nu știu la ce surse ale trecutului său s-a conectat, dar cunoștințele pe care le deține sunt absolut uluitoare!", afirma Dina Nikuliceva, profesor doctor în filologie.
În ultimii ani, despre Vili Melnikov s-au scris zeci de articole și s-au realizat mai multe filme documentare. Majoritatea specialiștilor care l-au cunoscut și i-au testat abilitățile au fost înclinați să accepte ca singură explicație ipoteza potrivit căreia Vili, în mod neobișnuit, a reușit să își activeze memoria vieților trăite anterior. Așa cum explica profesorul Leonid Kozlov, "Pe parcursul veacurilor, sufletul își schimbă îmbrăcămintea, trupul - această coajă pieritoare, dar în conștiința sa rămân zăvorâte informațiile și cunoștințele acumulate pe parcursul ciclului său de nașteri. Sufletul se tot reîncarnează, până când ajunge la un anumit nivel spiritual. Uneori, aceste "amintiri" revin în conștient, alteori nu. Cel mai probabil însă, talentele, obiceiurile, legăturile interumane nu sunt deloc aleatorii, ele au fost programate cu mult înainte ca o ființă să renască într-un nou trup."
Adversarii teoriei reîncarnării susțin că memoria este un mecanism nestatornic, care poate, uneori, păcăli, iar așa-zisele "amintiri" din viețile trecute nu sunt decât niște plăsmuiri. Dacă este adevărat, cum se poate explica fenomenul acela de "lucru trăit", acea "senzație" că te-ai mai confruntat, cândva, cu o situație identică, că ai mai fost o dată în acel loc?! Cum se poate explica faptul că unii oameni se trezesc peste noapte deținând cunoștințe și abilități pe care anterior nu le aveau?! Poate că omul nu își amintește în mod conștient existențele sale anterioare, dar urmele adânci lăsate de experiențele trecute persistă și uneori licăresc ca din neant. Este foarte posibil ca sufletul nostru să fie mult mai împletit în trecut decât ne putem imagina!