Pentru unii bucureșteni, întâlnirea recentă cu americanul Robert Ross, care a donat "Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței" mai multe desene și materiale, păstrate de la sfârșitul anilor 1940, când tatăl său vitreg, diplomatul american Donald Dunham, se afla la post în București (1945-1950), a fost o mare și plăcută surpriză. După atâția ani de la terminarea războiului mondial, seniorul economist agrar, azi pensionar, care a fondat organizația LAAD (Latin American Agricultural Development), venea pentru a doua oară în România, acolo unde și-a petrecut adolescența, purtând cu sine memoria vie a acelor timpuri. Martor al dramelor postbelice, Ross a fost atât de revoltat de primele manifestări ale stalinismului românesc, încât a devenit un anticomunist convins. Practic, întreaga viață i-a fost marcată de România, mai cu seamă că tatăl său (decedat în anul 2000) i-a întreținut nostalgia pentru "partea bună", pentru frumusețile și oamenii din acest colț de lume. A purtat căciulă, a jucat în horă, a umblat pe drumuri de țară cu bicicleta. Dar a fost și martor la primele arestări de mari intelectuali și oameni de stat, al marilor procese politice, al alungării Regelui Mihai, al primelor "întovărășiri" agricole - metoda hoțească bolșevică, prin care regimul comunist credea că-i învață pe țărani cum să muncească pământul în comun, ca pregătire psihologică pentru colectivizare. Acest din urmă aspect l-a marcat cel mai mult pe adolescentul american, care a înțeles că și în mediile agricole tradiționaliste pătrunderea comunismului este posibilă. Mai târziu, absolvind economia la Harvard, a pus bazele LAAD și a încercat să ajute, cu bani și consultanță, acolo unde a putut, adică în America Latină.
"Tata și cu mine am fost martori ai instaurării dramatice a comunismului în România"
- În ce a constat donația dvs. făcută "Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței", domnule Robert Ross?
- E vorba de mai multe desene ale prietenului meu bucureștean, din anii 1945-1950, Petre Grant, funcționar al Legației Americane, despre care am știut că a murit curând după arestare, în detenție politică, la Canal. Desenele sunt grăitoare pentru acel moment, cuprinzând, printre altele, un portret al Anei Pauker. Din fericire, ceea ce și eu, și tata am știut și am deplâns atâtea decenii, adică moartea groaznică a prietenului nostru, s-a dovedit neadevărată. Petre Grant, nepotul consulului britanic la București, al cărui nume îl poartă Podul Grant, Effingham Grant, nu a murit la Canal, ci a fost eliberat și, cu toată permanenta urmărire a securității, constrângere, boală și destulă sărăcie la sfârșitul vieții, a avut o carieră importantă de artist grafic, autor de afișe, premii, membru UAP. Aceste lucruri le-am aflat cu ocazia acestei vizite la București, din dosarul de urmărire a lui, care se află la CNSAS. Este vestea care răsplătește toate dorurile mele românești, care m-au însoțit o viață!
- Prin ce metode v-a întreținut tatăl dvs., fost atașat cultural la București, nostalgiile și interesul pentru România?
- Tata, iar pe urmele lui și eu, a iubit foarte mult această țară. Atât de mult, încât, deși licențiat al Universității Yale, și-a obținut doctoratul, magna cum laude, la București, sub îndrumarea profesorului George Oprescu, cu disertația "Profil românesc: Studiu asupra caracterului național reflectat în artele vizuale". Tata și cu mine am fost martori ai instaurării dramatice a comunismului în România, ai arestărilor inclusiv din rândul angajaților Legației Americane. În 1950, Donald Dunham a publicat în Elveția un roman document - cu numele real al celor în cauză, de la Regele Mihai la Iuliu Maniu ("Die Schatten werden länger"/ "Umbrele sunt tot mai lungi"). El este și autorul volumului de memorii "Misiunea: București. Instaurarea comunismului în România, văzută prin ochii unui diplomat american", prefațat de Ernest H. Latham Jr. Dacă Donald Dunham este primul american care-și ia doctoratul la Universitatea din București, prefațatorul său, istoricul Ernest H. Latham Jr., i-a urmat exemplul în anii '80 când, fiind tot atașat cultural, și-a luat și el doctoratul la Universitatea din București, păstrând statornic interesul față de România. Așadar, toată viața lui, tata s-a gândit la România, lăsându-mi un fel de legământ românesc ca moștenire.
- Ați petrecut câteva zile la CNSAS, între dosarele securității. Ce v-a atras atenția în mod deosebit?
- Înainte de toate, amabilitatea autorităților, rapiditatea cu care mi-au dat aprobările de a studia arhivele. Apoi, ceea ce am găsit în acele arhive. Nume pe care le uitasem, de diplomați, mi-au revenit în minte. Mă gândesc la diplomatul englez Charles Robertson, care închiriase o vilă în Predeal, unde ne petreceam sfârșiturile de săptămână; la Eugen Heart, Michael Roller, Charles Burell și mulți alții pe care i-am cunoscut la Legația Americană și care, surpriza surprizelor, în dosarele de la CNSAS figurează ca foști spioni! Este atât de bizar! Soția lui Burell m-a învățat gramatica engleză! La Câmpina, în vila lor, am învățat să joc bridge! Și tot atunci, în 1947, l-am cunoscut pe Regele Mihai, cu care am dat mâna, la Sinaia, pe terenul de golf. Ce am văzut în aceste dosare nu este România, ci România intrată în Războiul Rece, barbarismul sistemului comunist, aflat la începuturi. Am descoperit că mulți funcționari români care lucraseră pentru Legație au fost arestați și încarcerați fără procese corecte. Asta m-a durut foarte tare, m-am simțit vinovat, după atâția ani...
"Anii pe care i-am petrecut în România au definit restul vieții mele!"
- Ce consecințe directe asupra vieții și carierei dvs. au avut anii petrecuți în adolescență la București?
- Anii pe care i-am petrecut în România au definit întreg restul vieții mele! Ceea ce am văzut, alături de părinții mei, în acei ani 1940, m-a marcat în așa măsură încât, după licența la Harvard și serviciul militar, m-am hotărât să-mi dedic viața efortului de a opri expansiunea comunismului în emisfera vestică. Dacă în România și în Răsăritul Europei nu mai aveam acces cu ideile mele, neavând nicio șansă contra comunismului, și dacă sistemul a făcut imposibilă intervenția mea eventuală pentru sprijinirea agriculturii, imaginată ca un fel de Plan Marshall pentru țăranii săraci, am decis să mă duc în sud, spre a acorda oportunități economice popoarelor sărace ale Americii Latine, maselor de agricultori, prin mici împrumuturi (de maxim 3 milioane de dolari). În total, organizația pe care am fondat-o în acest scop, Latin American Agricultural Development (LAAD), a oferit peste două miliarde de dolari sub formă de împrumuturi preferențiale, cu dobânzi mici. Practic, LAAD a susținut cu prioritate fermele familiale din 15 țări, și vă imaginați cât de mult mi-aș fi dorit să pot face ceva în acest sens și pentru țara mea de suflet, România! În momentul în care nevoia de a acorda împrumuturi a crescut, i-am luat ca parteneri pe corporatiștii de la IFC (International Finance Corporation), o divizie a Băncii Mondiale, care ne-au acordat două credite importante, de 20, respectiv 30 de milioane de dolari. Am rămas în relații bune de afaceri cu colegii de la IFC și m-am bucurat foarte mult când am aflat că au refuzat să finanțeze proiectul aurifer de la Roșia Montană, plănuit de o corporație junior din Canada.
- Nu credeți că experiența dvs. cu LAAD ar fi utilă și în România?
- Cred că da. Până acum, am fost trimis de Camera de Comerț a SUA să țin prelegeri de marketing la Ploiești, București, Brașov, Constanța și Craiova. Cu această ocazie, m-au dus în vizită la câteva ferme mari, precum Murfatlar. Acolo am vorbit de marketingul vinului, cum să-și întărească vinul românesc prezența pe piața americană. Mi-au răspuns că nu e cazul să-și facă probleme, că ei au contract cu Monsieur Henri Wines (Selection) de mai multe decenii. Bine, am spus, dar acest brand este un brand de vinuri ieftine în America. "Premiatul" vostru, un vin excelent, se vinde la nivelul de jos, pentru că nu se vinde sub numele "Murfatlar", ci "Monsieur Henri Selection". Nu veți face niciodată suficient profit, pentru că veți concura la cele mai ieftine, nu la cele mai scumpe vinuri. Ieșiți din acest cerc vicios, deschideți competiția cu mai multe firme din SUA, ridicați fruntea, aveți cu ce! Trebuie să controlați piața, Monsieur Henri nu va plăti mai mult pe vinul vostru, chiar dacă îi creșteți calitatea. Va cumpăra mereu vinul de unde este cel mai ieftin. Astăzi, sunteți voi, dar mâine poate fi Bulgaria sau Macedonia. Căutați să dezvoltați brandul "Murfatlar" pe piața americană, crescând calitatea produsului. Veți vedea ce iese.
"Preocuparea în agricultură trebuie să fie pentru calitate și mai ales pentru marketing, pentru studiul pieței"
- De ce credeți că mulți dintre agricultorii români întâmpină probleme pe diverse piețe, deși produsele lor sunt de calitate?
- Din cauza mentalității și a programei universitare. Specialiștii români, agronomi sau horticultori, au fost învățați să urmărească creșterea producției, asta se predă în facultăți și se încurajează la televizor. Se zbat agronomii să dea 8000 de kilograme de grâu la hectar, ca în Franța sau Germania. Greșit! Preocuparea trebuie să fie pentru calitate și mai ales pentru marketing, pentru studiul pieței. Programa universitară e orientată spre trecut, spre al doilea război mondial, spre producție cu orice preț, iar acest lucru trebuie schimbat. Universitățile de agronomie trebuie să aibă propria curriculă, editată pe baza predicțiilor proprii: încotro se îndreaptă România, încotro se îndreaptă regiunea respectivă, Moldova, Muntenia, Dobrogea, ce loc va ocupa în cadrul UE, ce culturi o avantajează, ce stil de marketing i se potrivește cel mai bine? Dacă în UE carnea de vită este răspunsul, în America Latină fructele sunt sursa de bani, întrucât vitele din SUA și Australia au ocupat piața. Dar am aflat că și horticultura este vitregită în România, deoarece țara trăiește din importuri masive de mere, pere și prune, în timp ce dealurile ei au rămas pline de mărăcinișuri. Am citit că sunt peste un milion de hectare care așteaptă a fi plantate cu pomi. La ședințele Ministerului Agriculturii ar trebui să participe, măcar prin rotație, și rectorii universităților de agricultură, să se pună de acord cu guvernanții asupra țintelor de atins. Acest minister nu ar trebui politizat, căci politica în agricultură este otravă. Ar trebui să fie un minister de tehnocrați, în care să-și găsească locul și cercetarea agricolă, și producția, și învățământul agronomic, și studiul pieței. Un mic guvern în guvernul cel mare, și viitorul agriculturii românești este asigurat.
"Roșiile românești, cultivate tradițional, au cel mai bun gust din lume"
- Românii s-au obișnuit cu subvențiile primite de la UE, iar mulți dintre fermieri, mari sau mici, nu mai concep cultivarea pământului fără acești bani. Sunteți de acord cu subvenționarea agriculturii?
- Organizația mea a finanțat mii de ferme familiale pe continentul sud-american, dar niciodată o fermă subvenționată. N-aș finanța pentru nimic în lume o fermă subvenționată, fie ea și direct de Bruxelles! Ar fi o investiție distorsionată care, mai devreme sau mai târziu, s-ar răzbuna. Dacă finanțatorul de subvenții intră în criză, și acest lucru este posibil și în cazul UE, subvențiile dispar, iar atunci fermele vor avea mari probleme financiare. Între războaiele mondiale, România a fost grânarul Europei. De la cine a primit subvenții? Totuși, pentru agricultura de munte, dacă pământul este muncit, este de acceptat un anumit fel de subvenții, mai cu seamă dacă produsele sunt organice. Dar și aici lipsește marketingul. Roșiile românești, cultivate tradițional, au cel mai bun gust din lume. Cine știe acest lucru? Nici măcar birocrații din Bruxelles, care ar plăti și 20 de euro pe un kilogram de roșii adevărate...