Biserica rupestră de la Aluniș

"Formula AS" în Munții Buzăului

- Uneori, partea cea mai frumoasă a unei povești este cea care nu se vede, cea pe care trebuie să o intuiești. La Aluniș, una dintre cele mai vechi așezări monahale din România, istoria celor o mie de ani de rugă și de singurătate a pustnicilor care s-au nevoit în chiliile de piatră din Munții Buzăului trebuie trăită aievea, în grotele care mai păstrează urme de altare și lumânări -

Istoria dinaintea istoriei:
O mie de ani de singurătate

Datele sunt reci și aproximative: să fi fost 1274, să fi fost 1277... Și tradiția, și documentele din arhivele Epis­copiei Buzăului conduc, însă, spre sfârșitul seco­lu­lui al XIII-lea. Iar informația pe care o aduc e cu adevărat extraordinară: atestarea, cu scripte, a exis­tenței la Aluniș, pe Valea Colților, în județul Buzău, a unui loc de sihăstrie al primilor călugări creștini. Anii din documente marchează, de fapt, intra­rea acestui lăcaș de rugăciune în atenția autorităților domnești din Țara Românească. Tot de acești ani e legată, în timp, și legenda săpării în piatră a bi­sericuței care avea să devină inima așezământului mona­hal de la Aluniș. Încet, încet, dintr-un loc de refugiu din lume al călu­gărilor dornici de sihăstrie și de izolare în rugă­ciune, Alunișul, cu chiliile lui săpate în piatră, încă din pri­mele secole de după Hris­tos, devine o mânăstire în toată puterea cuvântului, o mânăs­tire de obște, înzestrată cu moșii, vite și daruri scumpe de către boieri și domni, unii preacredincioși, alții, doar dor­nici să se pună bine cu Cel de Sus. Și astfel, dintr-un loc ferit de lume, Alu­nișul de­vine, după 1270, un adevărat mag­net pentru cler și pentru călugări, iar mai în­coace, în anii recenți, o atracție ispititoare pen­tru turiștii dornici să vadă cu ochii lor minu­nile din Munții Buzău­lui. De la câțiva schim­nici, cel mult 12, cum era legea isihastă în zorii creștinismului, Alunișul a crescut, în numai 300 de ani, la 30-40 de călugări. În jurul anului 1580, voie­vo­dul Mihnea Turcitul îi împroprie­tărește pe schimnicii de la Aluniș cu mine de chihlimbar, le oferă uși împă­ră­tești de altar în­crustate cu pietre scum­pe și le dă pă­mân­turi în­tinse pe malurile Buzău­lui. Mânăstirea de la Aluniș devine tot mai cunoscută și tot mai respectată, se dezvoltă continuu, până la sfârșit de secol XIX, în zorii modernizării Principatelor Unite, când reformele lui Alexandru Ioan Cuza vizând secularizarea averilor mânăstirești duc la dispariția vieții monahale din zonă, moment în care bisericuța din munte devine biserică de mir pentru sătenii din comuna Colți. Sunt aproape 1000 de ani de istorie documentată a ansam­blului monahal de la Aluniș, material cât să scrii o bibliotecă întreagă despre câte și mai câte s-au petre­cut în colțul acesta plin de mistere din Munții Bu­zăului. Dar adevărata istorie a Alunișului nu e asta. Povestea lui nu se scrie cu date, nu se fixează în ani. Ca să o înțelegi trebuie neapărat să vezi Alunișul, să te umpli de energiile lui, cum te umpli cu aerul proaspăt de munte. Să calci pe locurile și să urci pe potecile stră­bătute în urmă cu o mie de ani de sihaștri, să-ți sprijini coatele de firidele săpate în piatră, în care cu o mie de ani înainte de primele documente existente au ars lumânări, să te reculegi sub bolțile joase, pline de rugăciuni. Adevărata istorie a Alunișului e istoria a 1000 de ani de singurătate și rugăciune a pustnicilor săi. Căci, deși atestat documentar abia la 1270 și ceva, semne ale unei efervescente vieți creș­tine se găsesc la tot pasul la Aluniș și în jurul bise­ricuței sale.
"Aici, în Munții Buzăului, s-a practicat anahoretis­mul, viața de pustie, de singurătate, care presupunea feciorie și post negru. Se mânca o dată pe zi, după asfințitul soarelui, nu se mânca nimic gătit, doar ce dădea natura, iar toate acestea generau un grad înalt de vibrație sufletească. Primii călugări s-au ascuns la Aluniș tocmai pentru a putea purta un dialog perma­nent cu Dumnezeu. Pust­nicii aceștia nici măcar nu comunicau între ei, vorbeau maxi­mum șapte cuvinte pe zi, era o trăire cu ade­vărat întru Hristos. Cam așa a fost viața isihastă din Buzău, în primele secole de după Hristos. Vor fi fost unul, doi, trei călugări, poate nouă, dar nu mai mulți... Asta însemna sihăstria: maxi­mum 12 persoane, cu un ierosi­monah ce putea să și oficieze slujba în lipsa unui preot, el sălășluind de obicei în centrul com­plexului, iar ceilalți în locuințe săpate în stâncă, ca la Aluniș, sau în bordeie". Istoric și ghid turistic, Diana Gavrilă mă poartă cu știință și siguranță în lumea Alu­ni­șului de acum mai bine de 1000 de ani. Erau vre­mu­rile în care Sava Go­tul, cel devenit părintele spiri­tual al zonei, primea moar­te de martir, la 372, înecat în apa Buzăului pentru cre­dința sa creș­tină. "Câți alți călu­gări nu vor fi trăit la fel de intens ca Sfântul Sava Go­tul, câți nu se vor fi desă­vârșit în taină aici, în peș­terile Buzăului, înainte ca noi să aflăm de existența Alunișului? Și câți nu vor fi fugit tocmai de recu­noașterea domnească a așe­zămân­tului de la Alu­niș, care le amenința liniș­tea și starea aceea de trăi­re adevărată?".

Athosul românesc

Sunt sus de tot, la Aluniș, înstăpânit peste "Jilțul lui Dumnezeu", și îmi trag sufletul după urcușul abrupt, pe muchii de stâncă, nu mai late de o palmă - unica scară între Cer și hăul adânc de zeci de metri ce se deschide sub fiecare treaptă, la fiecare pas. Tocmai am refăcut drumul, greu și anevoios ca o penitență, al vechilor pustnici, de la bisericuța de jos, până sus, la cele mai ascunse dintre chiliile lor săpate în piatră.
"O spun cu toată răspunderea: aici e Athosul românesc! În 3 kilometri pătrați sunt 18 așezări mo­na­hale, 18 așezări care au folosit fie ca lăcașuri de cult - bisericuțe, schituri - fie au fost așezări mona­hale pentru călugări", spune profesorul Dumitru Nica, ghidul meu, un pasionat cercetător al zonei.
"Putem lega ansamblul de la Aluniș de Bisericuța lui Iosif, aflată în apropiere, unde găsim sculptat în piatră un pește, care este un simbol paleocreștin. Există o comu­nicare în toată această zonă, care trebuie văzută ca un tot. De aceea, îmi este clar că aici a existat o comunitate locuită din cele mai vechi timpuri, încă de dinaintea creștinis­mului".
În miezul lui iulie, lumina soarelui învăluie Munții Bu­zăului în străluciri de chihlim­bar. Abia aici, sus, la capătul câtorva sute de pași, afli tihna adevărată. Abia aici sus, după ce vei fi pășit pe fiecare dintre cele șapte trepte inițiatice, sco­­bite în stâncă, aidoma proptelelor unor stâlpi imaginari ce sprijină acoperișul lumii, abia aici găsești odihnă pentru picioarele tale obosite de urcuș, boarea cea bună pentru fruntea asudată și tihnă pentru sufletul tău.
Sunt în "Jilțul lui Dumnezeu", un uriaș tron săpat în piatra golașă din vârful muntelui, în fața unui altar de sacrificiu, folosit, crede profesorul Nica, de vechii geto-daci, în vremurile în care cei mai buni dintre ei primeau cu bucurie să fie trimiși înainte, ofrandă zeu­lui suprem, pentru pacea celor rămași pe pământ. Un pământ precum cel al Munților Buzăului, pe care, văzându-l de sus, din "Jilț", l-ai putea foarte bine con­funda cu Raiul promis celor sacrificați, aruncați în sulițe de pe altarul de stâncă. De nicăieri nu se vede mai limpede buna orânduială a lumii ca de aici, de la înălțimea celor 800 de metri ai "Jilțului lui Dumne­zeu". Văd Valea Colților, Vârful Drugea, Culmea Martiriei e în spatele tronului, în față e Vârful Cireșu­lui, la orizont, înalt și alb ca o nălucă, e Vârful Goților. Privesc în jur, și fiecare loc din zare ascunde o poveste, fiecare deal dosește un mister, fiecare stâncă ridică o întrebare. Sunt în "Jilțul lui Dumnezeu", iar la poalele lumii mele e tărâmul vechilor argonauți, tărâ­mul uriașilor, tărâmul bravilor daci, patria chihlim­barului și a aurului, a focului viu, o lume care palpită de istorie și de magie, ca sufletul tumultuos al "vulca­nilor noroioși".

Măicuța Domnului din vis

Chiar jos, la poalele străvechiului altar de sacri­ficiu și al "Jilțului lui Dumnezeu", se odihneau, po­ves­tește legenda, acum multe sute de ani, doi păstori, Simion și Vlad. "În vreme ce stătea la tulpina unui copac, unul dintre ei adormi, legănat de adierea vân­tului, în parfum de floare și cântec de privighetoare. Numai ce ațipise și auzi în vis o voce răsunătoare, care îi poruncea să sape în coasta muntelui din preajmă, pentru că acolo va găsi o icoană a Maicii Domnului. I se poruncea să purceadă degrabă la săparea stâncii și să nu înceteze lucrul până ce nu va descoperi minu­nea. Iar omul, cu frica lui Dumnezeu, s-a apucat de treabă. Împreună cu celălalt păstor și ajutați de local­nici, purced la săparea stâncii, și tare s-au mai minunat când în mijlocul ei au găsit preasfânta icoană. Mult norod s-ar fi perindat pe-acolo, să vadă minunea. Era semn de la Dumnezeu că pe locul acela trebuia să se ridice o biserică".
Spusă cu însuflețirea Dianei Gavrilă, legenda icoanei pare o poveste reală care te poartă cu mintea, dar și cu privirea, prin locurile de vrajă care se întind dinaintea ta. Îi vezi aievea pe cei doi păstori, căz­nindu-se să sape în stâncă, simți cum îi încearcă arșița soarelui și cum îi astâmpără apa rece de izvor, cum se roagă, tot mai sleiți de puteri, Maicii Domnului să li se arate! Iar Maica Domnului le împlinește dorința, ivin­du-se luminoasă din piatra stâncii ce avea să de­vină altarul unei minunate biserici!

Bisericuța de basm

Cu pridvorul ei albastru, din lemn, desprins parcă dintr-o poveste, pitită într-un ocean de verdeață, bisericuța de la Aluniș ți se lipește pe dată de suflet. Încă de la intrare, până să pășești în inima ei săpată în piatră de păstorii Simion și Vlad, o mulțime de detalii îți dau sentimentul acela de drag, pe care nu ți-l poate da decât casa bunicilor: icoanele cu chipuri blânde, crucile vechi, scripturile cu mar­gini roase, praporii bătrâni și ștergarele de pe mese, florile proaspete din ferestruici și mirosul de candelă ce îmbată locul cu parfum de evlavie. De îndată ce scapi de vânzoleala turistică din jurul vechiului lăcaș de cult, rămâi singur în fața altarului. Totul e atât de intim la Aluniș, că, de cum începi prima rugăciune, simți ecourile propriilor gânduri, reverberate în biserică, la fel ca din țevile unei orgi.
Pereții de piatră sunt aspri și brăzdați ca mâinile unui bătrân. Fiecare linie, fie­care rid, fiecare cicatrice spune o poveste. O poveste despre răbdare și credință, des­pre smerenie și frumusețe, căci, mică de nu încape mai mult de 20 de suflete, dar de o armonie divină a proporțiilor, bise­rica rupestră de la Aluniș are o noblețe și-o distincție care lipsesc din catedralele poleite în aur ale Creștinătății. Despărțit de naos prin doi stâlpi, altarul, în care intru alături de ghidul meu, pasionatul pro­fesor Dumitru Nica, e, în sine, un ade­vărat muzeu. În stânga, deasupra vălului de piatră, în care preoții își spală, ritualic, mâinile înaintea slujirii, sunt săpate în munte numele și chipurile celor doi păs­tori, Simion și Vlad, ctitori ai bisericii și martori ai minunii apariției în stâncă a icoanei Maicii Domnului. De jur-împre­jurul mesei din altar, firide pentru candele și icoane, încoronate cu superbe cruci de Malta, dau locului aer împărătesc. Din loc în loc, pro­fesorul Nica se oprește și atinge ușor, cu vârful dege­telor, pereții altarului. Ochii nu îl mai ajută ca pe vremuri, dar simte fiecare părticică din această biseri­cuță dragă sufletului său. "Aici ar trebui să fie o in­scripție în chirilică și o altă cruce", îmi spune profe­sorul, și așa e. Ating și eu peretele de stâncă, să simt asprimea lucrăturii. "Se săpa cu o ghionoaie, un fel de târnăcop cu ciocul subțire și curbat, care dă efectul de boltă", îmi explică profesorul, înainte să mă con­ducă spre chiliile complexului monahal rupestru de la Aluniș.

Viața în împărăția liniștii

Chiliile sihaștrilor de la Alu­niș par prunci ai bisericii albas­tre. Bolți săpate în stâncă, în care călugării s-au zidit de vii. Uși grele, de lemn, sprijinite în zidul de piatră, despărțeau lu­mea de afară, de lumea rugă­ciunilor neîntrerupte ale inimii. Urmele săpăturilor în piatră se văd aici limpede și brutal, ca și cum fiecare dâră tăiată în munte ar fi un semn peste timp, pentru noi, cei de azi, despre puterea unei rugăciuni ori a unei zile petrecute alături de Domnul. Crestături în "grinda" de piatră, din vremea în care oamenii vor­beau cu Dumnezeu. Nu ai ne­voie de hrisoave de la 1300, nici de frumoase scrisori de danie scribălite pe piele, de la 1500 și ceva, nu ai nevoie de săpături și nici de confirmări. Trebuie doar să intri în chiliile schimnicilor și să atingi piatra aspră a muntelui, să mângâi cu ochii liniile naive ale crucilor de Malta, ca să te convingi că adevărata istorie a Alunișului nu e cea de după 1274 sau 1277, ci e istoria celor 1000 de ani petrecuți în împă­răția tăcerii. Înțelegi aici cât de puțin îți trebuie ca să fii fericit, cât de puțin ai nevoie ca să te simți împlinit alături de Dumnezeu: patru pereți într-o stâncă, o mică crăpătură spre cer, cât să iasă, iarna, fumul subțire al unor vreascuri arse, și cât să intre, ziua, un dram de lumină de Sus. Un pat îngust cioplit în piatră, aidoma altarului păgân de sacrificiu din vârful dealului, un colțișor pentru vatră, mici firide pentru candelă sau icoane pictate direct pe piatra muntelui. Un pumn de ghinde, de ciuperci sau de ierburi, câteva poame, apă câtă o da Cel de Sus... Și mai ai nevoie, desigur, de credință și liniște, de rugăciunea și liniștea pe care mulți dintre noi am pierdut-o demult, liniștea aceea în care îți poți asculta ini­ma, liniștea aceea de început de lume, liniștea aceea pe care Alunișul a pierdut-o, cândva, la înce­putul secolului al 13-lea, când lumea de-afară a inva­dat, cu zgomotul și neliniștea ei, pacea sfântă a chi­liilor de la Colți.

*

Cobor de sus, de la "Jilțul lui Dumnezeu", și mai trec o dată prin bisericuță, să mă în­chin. Când mă întorc să ies, îl găsesc într-o strană pe moș Gheorghe, un țăran de 76 de ani din Aluniș. Vorbește rar și gândit, măsu­rându-și cuvintele ca schimnicii de odinioară, ca și cum n-ar avea dezlegare la vorbe fără rost.
- Moș Gheorghe, îl întreb, ți-e drag să vii la biserica asta?
- Nu-i zî de la Dumniezo să nu viu! O zî dacă nu viu, pă loc mă betiegesc. Cum viu înapoi, cum mă simt iară bine!
- Dar ce-i așa special aici, moș Gheor­ghe? Ce găsești aici, de-ți face așa bine?
- Liniștea, copile drag! Aici găsesc liniș­tea. Și liniștea-i de la Dumniezo!


Întrebări și mistere, după 2000 de ani

La 1871, arheologul și scriitorul Alexandru Odobescu, însoțit de pictorul elvețian Henri Trenk, a găsit toate aceste vestigii într-o stare mult mai bună față de cum se găsesc ele astăzi, după ce un secol și ceva de agresiune, de ne­sim­țire și de iresponsabilitate s-a așternut peste tăcerea milenarelor chilii. Unul dintre cele mai vechi și mai importante centre ale creștinis­mului din țara noastră zace abandonat, la capă­tul unui drum impracticabil, fără marcaje turis­tice profesioniste și fără nicio pază, în Anul Domnului 2015! Multe alte vestigii și inscripții încă nedezlegate, înscrisuri cu alfabete necu­nos­cute așteaptă, în continuare, să fie desco­pe­rite la Colți. Chiar în apropierea bisericuței, localnicii au dat peste un zid de epocă medie­vală, urme ale colonadelor de marmură care sprijineau intrarea în biserică pe vremuri, având la bază doi lei, s-au găsit, de asemenea, în zonă. Ce căutau ei acolo? Sunt semne ale unui cult precreștin închinat Zeiței Cybela sau erau, cum spun țăranii, câinii celor doi păstori legendari, care au săpat după icoana Maicii Domnului și care au ctitorit bise­ricuța de la Aluniș? După 2000 de ani, magia Aluni­șu­lui continuă să fascineze, trebuie doar ca cineva să aibă curiozitatea și răbdarea să caute.

(Fotografiile autorului)