REGHINA BLIDARU - "Orice fir de iarbă înfipt de Dumnezeu în pământ are puterile lui, ca și omul"

Florentin Popa
Sfârșit de iulie.

O vară mai fierbinte ca toate care-au fost. Sunt în satul Varlaam, la poalele Munților Buzăului, aproape de confluența râurilor Bâsca Mică și Bâsca Mare, unde apele se amestecă și curg vijelios printre pietre, spre vale. De jur-împrejur, dealurile par înlemnite în aerul încins de dogoarea soarelui. Poteca pe care merg e plină de fluturi nebuni și de sute de flori, una mai delicată ca alta. Curcubeul de culori și mirosuri îmi poartă pașii către căsuța unei femei, cunoscută în sat ca păstrătoare a tainelor tă­mă­duirii cu plante. Mă întâmpină zâmbitoare, îndemnându-mă să mă trag către umbră, sub bolta de verdeață din fața casei. Dulceața de coacăze e delicioasă, dar cel mai mult mă bucur de paharul cu apă rece. O ispitesc cu întrebări și, în­cet, încet, Reghina Blidaru începe se depene amintiri.

Toate florile pământului

"De mic copil cunosc plantele me­dicinale. Sunt ardeleancă. M-am născut în județul Har­ghita, și aca­să mergeam toată ziulica pe dea­luri, cu prietenii din vecini, să culegem plante me­dicinale pentru Centrul de colectare al Plafarului. Ne plăteau cu doi-trei lei kilogramul, dar noi eram bucuroși, că aveam bani de înghețată, ori îi pu­neam, cu grijă, în pușculiță, ca să ne cumpărăm rechizite noi pentru școală. Primăvara ne întreceam la cules de muguri de brad și ciuboțica-cucului, vara adunam coșuri în­tregi cu fructe de pădure, toamna scormoneam în pă­mântul jilav după ră­dăcini și culegeam tei de pădure... Mergeam, de obicei, cu copiii mai mari, care cunoșteau bine plantele și, cu timpul, am învă­țat să le recunosc și singură, după formă, după mi­ros. Chiar și-n timpul școlii, după ore, mă grăbeam să ajung la gura pădurii, să caut flori de leac. Știam unde crește mai bogat mușețelul, pe ce drum să apuc în căutarea sân­zienelor aurii, unde-i poiana cu zmeura mai coap­tă sau pe unde găsesc cele mai frumoase măceșe. Dar niciodată nu predam toate plantele medicinale și fructele pe care le culegeam, ci mai opream și pentru acasă, să avem dulceață și ceaiuri peste iarnă. Toate florile pământului le-am strâns în mână, iar părinții îmi spuneau la ce anu­me folosește fiecare, «c-o să-mi prindă bine într-o zi». Toamna, după ce se făcea palinca de prune, mama prepara tincturi în sticluțe maronii, pe care noi tre­buia să le agităm zilnic, după ce dădeam boabe la orătănii. De Ignat, când se tăia porcul, musai punea deoparte câteva borcane cu untură din cea mai curată, pentru iruri din flori. Și așa, tot privind-o și ajutând-o pe mama, am învățat să pre­par și eu leacuri de oblojit. Dar nicio­dată n-am dat atât de mare atenție plantelor medicinale, încât să ajung o «doftoroaie» a satului. Le foloseam doar acasă - când aveam vreo pro­blemă de sănătate. Știam cum să mă tratez natural."

Punguța cu rostopască

Mai târziu, viața avea s-o încerce pe doamna Re­ghina și s-o împingă din nou, de nevoie de astă dată, spre farmacia naturii. "Eram la casa mea, măritată deja, și cu doi copii. Mă stabilisem împreună cu soțul meu în Bărăgan, la Slobozia. El a avut un ac­ci­dent de mașină destul de grav, i s-a făcut o trans­fu­zie de sânge la spital și s-a îmbolnăvit de hepatită cu virus C. S-a simțit foarte rău, a stat multă vreme internat, dar tra­tamentul nu l-a ajutat aproape deloc. Era mereu obosit, fără vlagă, abia se mai putea duce la serviciu. Disperat, a ajuns la un vraci bătrân, de pe lângă Giurgiu, care l-a tăiat sub lim­bă și i-a dat acasă o punguță cu rostopască, din care urma să-și facă ceaiuri. Când am văzut eu rostopasca aceea us­cată, parcă mi-a luminat Dum­nezeu mințile. Am căutat cărți și reviste cu tratamente natu­riste, am încercat diverse rețete și, n-o să mă credeți, dar re­vista dvs. m-a ajutat cel mai mult în demersul meu. Se mirau și doctorii când ve­deau rezultatele analizelor, chiar dacă starea fizică a soțului meu era încă firavă. I-am spus medicului curant că-i dau și ceaiuri medicinale, și el m-a în­curajat să continuu, pentru că-i fac mai bine decât medicamentele. Din păcate, acum câțiva ani, soțul meu a murit. Boala a recidivat, agravată de alte pro­bleme... Dar vreme de 27 de ani, mi-am ținut bărbatul în viață, numai cu regim ali­men­tar și plante medi­cinale!
Știu că nu vă place să fiți lău­dați, dar țin să vă mulțumesc pentru tot ce faceți. Am fost abonată la «Formula AS» ani de zile; în paginile revistei am găsit mereu rețete va­loroase, certificate de proba timpului și de cazuri con­crete de vindecare. De «Asul Verde» nici nu mai vor­besc! E revista mea de suflet - nu există număr care să-mi lipsească! M-am bucurat la fel de mult când mi-am procurat de la chioșcul de pre­să toate cele cinci volume cu «Leacuri de Să­nă­tate» - o antologie de mare importanță nu doar ca mărturie a tradiției medicinii populare în România, ci o călăuză de încredere pentru cei ce vor să-și re­do­­bân­dească sănătatea în mod natural! Publicațiile dvs. mi-au fost de-a lungul vieții de mare ajutor! Sper ca binele pe care îl faceți să vi se întoarcă însutit!"

Numele florilor

Pe sub ochelarii cu dioptrii ai doamnei Reghina se furișează timid două lacrimi. Suspină ușor. "A fost un om foarte bun!". Dar tristețea ține preț de câ­teva clipe. Se ridică brusc de pe scaun și mă chea­mă s-o urmez prin curtea ca un labirint vegetal, pli­nă de pomi fructiferi, arbuști ornamentali, plante medicinale, rugi plini de coacăze, merișoare și zmeură coaptă. Trec de florile cățărătoare care țâșnesc din glastre spre streașină, îmbrăcând pereții casei în culori vii. În fundul curții, de grinzile magaziei cu lemne atârnă câțiva saci plini cu plante tămă­dui­toare. Recunosc mirosul parfumat și ușor amărui al cimbrișorului de câmp. Peste lemnele stivuite gos­podărește, răsfirate pe coli de hârtie, alte plante stau cuminți la uscat. "Uitați, toate plantele astea le-am cules de pe dealurile din jur. Aici am șovârf, l-am adunat săptămâna trecută de pe culmea Rusila. E tare bun pentru tuse. Acolo am sulfină, m-am că­ță­rat după ea tocmai pe vârful Carpenu, abia a în­florit, ieri am găsit primele fire. Armurariul, roinița și gălbenelele îmi cresc prin grădină. Adun din fiecare câte puțin, mai ales pentru apropiați, dar și oa­menii din Varlaam îmi mai cer câte-un leac, la nevoie. Și-i păcat să nu ajuți, dacă poți să o faci. Iar pe munții din jur sunt așternute covoare cu plan­te de leac, o bogăție care nu prea e luată în sea­mă, dar care ne poate fi tuturor de mare ajutor."

Leacuri simple cu efecte mari


"Din toate fac câte-un pic, să am la nevoie: tinc­tură de sunătoare, tinctură de coada-șoricelului pen­tru masajul coloanei (îți ia durerea cu mâna!), tinctură de sânziene pentru urticarie, alergii și alte probleme ale pielii. Din rădăcină de tătăneasă pre­par o tinctură foarte bună pentru alunițe, arsuri, en­torse și luxații. Odată, am călcat strâmb și mi-am luxat piciorul; mi s-a umflat pe loc. Mă luase cu fri­guri, de durere. Imediat, mi-am făcut un masaj ușor cu miere și mi-am pus peste noapte comprese cu tinc­tură de tătăneasă. Până dimineața nu mai aveam nimic, glezna se dezumflase, nu mă mai du­rea și mi-am putut vedea de treburi liniștită. Niciun medicament n-are așa un efect rapid!
Luna trecută pornisem în sus, pe dealul Suli­văs­tru cu o nepoată de la oraș, să culegem bureți. Neo­bișnuită cu urcușul pieptiș, a obosit pe la jumătatea drumului; gâfâia să-și spargă pieptul, și voia să se întoarcă. Am ochit o tufă de păducel, am luat câteva frunze și i le-am dat să le mestece. În câteva minute și-a revenit, a urcat cu mine până-n vârf și ne-am în­tors amândouă acasă, cu două panere pline de bureți!
Altă dată, văruiam prin casă și mi-a sărit var în ochi. Mă ustura îngrozitor, lăcrimam și mi se în­roșise albul ochiului, de nu mai vedeam deloc. N-aveam unde să mă duc, spital avem doar la Nehoiu, la 20 de kilometri, iar mașini nu prea trec pe la noi. Mi-am făcut repede un ceai mai slăbuț de coa­da-șoricelului, mi-am clătit bine ochiul și mi-a trecut totul, de parcă nici nu s-a întâmplat.

*

O vecină mai în vârstă s-a împiedicat de un prag și a căzut pe scări. A venit la mine să-mi ceară aju­torul. Era vai de capul ei; avea toată fața tumefiată, de era să n-o recunosc după chip! Cum s-o las așa? Am luat foi de varză și frunze de țelină, le-am strivit bine și i le-am întins pe față, în locurile unde avea vânătăi. Doar ochii i-am lăsat des­coperiți, apoi am pansat-o cu tifon. A doua zi nu se mai cu­noș­teau de­cât zgârieturile mai adânci. Cu aceeași rețetă am ieșit și eu din necaz. Astă iarnă, dereticam prin ma­ga­zie și mi-a căzut un butuc de lemn pe degetul ma­re de la picior. Mă durea de mi se aburiseră oche­larii, mi s-au înnegrit pe loc degetul și un­ghia. Am ajuns cu chiu, cu vai în casă, și m-am așe­zat pe pat. Mă temeam că mă voi zvârcoli toată noap­tea de du­rere. Mi-am amintit că am varză în frigider și frunze mici de țelină în răsad. Am mers șontâc, șontâc, am strivit câteva frunze și mi-am înfășurat cum am putut degetul, pentru că aveam dureri în­grozitoare. Dimineața nu mai aveam pic de durere, iar pielea își recăpătase culoarea nor­mală. Nu-mi venea să cred ce efecte pot avea legu­mele din gră­dina mea!

Farmacia din pajiști

Fiindcă tot e sezonul concediilor și lumea umblă mai mult prin natură, vă zic un leac simplu, pentru în­țepăturile de insecte (țânțari, albine, viespi, pă­ianjeni): locul înțepăturii se freacă imediat cu câ­teva frunze de pătrunjel, strivite între degete. În câ­teva minute, durerea și usturimea dispar, iar pielea nu se mai umflă.

*

Vara, ar trebui ca toți oamenii care merg la munte să-și «încarce bateriile», să facă și o cură antistres, să-și mai alunge puțin gân­du­rile negre și agitația de peste an. Roinița, șovârful și salvia săl­batică cresc pe toa­te dealurile Bu­zău­lui. O cură cu ceai din aces­te trei plante, în părți egale, i-ar mai scăpa de grijile care-i chi­nu­ie.
Crinii albi de gră­dină sunt în floare. Pu­țină lume știe că frunzele și petalele de crin alb, ma­ce­rate-n alcool, sunt excelente pentru masarea pi­cioarelor obosite, iar bărbații pot folosi ma­ceratul ca loțiune du­pă bărbierit, având un efect emolient și cal­mant pentru piele.
Cine are crize de fiere sau ficatul mărit trebuie să bea di­mi­nea­­­ța, pe stomacul gol, câ­te 50 ml de fier­­tură de rosto­pas­că, pre­pa­ra­tă după următoarea rețetă: 13 g de plan­tă uscată se fierb în 2 l de apă, fără capac, pâ­nă scade la ju­mă­tate. Se lasă la răcit, se strecoară, se pune într-un recipient de sticlă și se ține la frigider. Se face cu­­ră cu întreaga cantitate rezultată, apoi se face pauză de o lună. Rezultatele se vor vedea în scurt timp.
Când se răcește afară și mă chinuie reuma­tis­mul, eu îmi pun la încheieturi comprese cu concen­trat din infuzie de coada-calului, coada-racului și frunze de salvie, cu tot cu plantele din fier­tu­ră. Du­rerea dispare în cel mai scurt timp!
Vă mai dau și o rețetă foarte efi­cien­tă pentru in­fec­țiile căilor res­pi­ratorii, pe care ori­cine poate s-o pre­pare în casă: 10-15 frunze de pod­bal și de patla­gină se o­pă­resc un minut la aburi, se la­să să se răco­reas­că, se storc bine și se pune zeama ob­ținută în sirop din muguri de brad. Se ia câte o lingură de sirop dimineața, pe sto­ma­cul gol. Are efect ga­rantat!
Știu că vă citesc foarte multe femei, așa că am câ­teva sfaturi și pentru ele: primăvara, să adu­ne mâțișori de mes­teacăn, din ca­re să facă peste an ceai pentru ma­sat pielea capului - întărește foarte bine rădă­cina. Când am pățit ne­cazul cu soțul meu, aproape că mi-am pierdut părul de suferință, dar cu acest ceai mi l-am refăcut, așa cum îl vedeți. Doamnele blonde se pot clăti cu ceai de mușețel, care deco­lo­rează, iar cele șatene și bru­nete se pot clăti cu infuzie din frunze de nuc, pentru a nuanța culoarea părului. Eu n-am mai folosit vop­sea de păr de ani de zile, pentru că toate au amo­niac și alte substanțe iri­tante. Cumpăr pulbere de henna de la Plafar, o o­pă­resc, și după ce se ră­cește, îmi co­lorez pă­rul. Stau 30-40 de mi­nute, mă clătesc și gata! Are o nuanță na­turală și ține mai mult ca vop­sea­ua de păr din ma­ga­zine.

Cu șenilele în rai

Stau de vorbă de mai bine de-o oră cu doamna Reghina și poveștile curg mai năvalnic ca râul Bâs­ca. Îmi descrie, după ano­timpuri și vremea cu­lesului, rolul mugurilor, al florilor și al rădă­ci­ni­lor ascunse-n desișul pă­durii. Toamna e cel mai bo­gat anotimp, dar și cel mai agitat pentru ea. Se pre­­gătește încă de pe-acum pentru roadele din sep­tembrie. "Mi-am pre­gătit deja sa­cii, sticlele și bor­ca­nele pentru toamnă. Când se schimbă puțin culoarea pădurii, vine tim­pul fruc­telor de pădure. Atunci pornesc spre Poiana cu Rugi, după măceșe, agri­șe, afine și coacăze negre, pentru siropuri și vinuri tonice. Dar sunt și alte zeci de plante de adu­nat, pentru că în acea perioadă au cea mai mare pu­tere de vindecare. Dacă nu le recoltezi când tre­buie, nu mai sunt bune de nimic! Că doar orice fi­ri­cel viu, înfipt de Dum­nezeu în pământ, are pu­terile lui, ca și omul."
Are un singur regret doamna Reghina: "E atât de bogată țara asta a noastră, că am putea trata na­tural oamenii din întreaga Eu­ro­pă. Din păcate, tra­diția medicinii popu­lare se pier­de, stațiu­nile bal­neo-climaterice sunt lăsate în para­gi­nă, și nu face ni­meni nimic pentru stoparea dezas­tru­lui. Pădurile dis­par de pe fața pă­mân­tului, zeci de camioane pline cu bușteni trec zil­nic pe șosea. S-au stricat toate dru­­mu­rile Bu­zăului de la încărcă­tu­rile grele. Parcă se do­rește pus­ti­irea țării, atât de mult se ex­ploa­tează în ul­ti­ma vreme! Și nu se fa­ce deloc cu cap, nu se pune ni­mic în loc. Oa­re ce le vom lă­sa moștenire co­pi­ilor? Pă­mânt sterp, în vârf de munte? Mă doare ini­ma când văd atâta ne­păsare. A­veam aici, sus, un loc de o fru­musețe ne­mai­văzută: Poiana Bai­cului. Mer­geam me­reu pe dru­mul de că­ruțe să culeg fragi și ciu­perci acolo. Anul trecut, au intrat cu TAF-urile și au făcut dezastru. Au stricat drumul și au tăiat toți copacii; au distrus tot! La fel e și pe Penteleu...
Avem aici, mai jos de Cheile Bâscei, izvoare cu ape sărate și ape sulfuroase. Eu am lucrat în tine­rețe în stațiunea Amara și cunosc bine apele mi­ne­rale. Curge apă roșiatică direct din stâncă. E atât de sărată, că nici n-o poți gusta! Poate că n-o fi bu­nă pentru cure de uz intern, dar sigur e bună la băi sau tratamente externe! Peisajul e de vis, se putea face o bijuterie de stațiune acolo! Dar nimeni nu s-a obosit să facă analize apelor, să vadă la ce folo­sesc. Multe izvoare au fost colmatate de traficul greu de pe drumul forestier, brazii falnici au dis­părut pe rând, unul câte unul... Mă doare rău că se întâmplă astfel de lucruri. După decesul soțului meu, m-am întors aici, din Bărăganul însorit și prăfos, pentru toate dorurile mele din copilărie: ciripitul păsărilor, aerul jilav și răcoros al pădurii, mirosul fânului. Dar nimic nu mai e la fel... Dacă nu se face ceva curând, vom trăi doar cu amintirea acestor locuri superbe, pline de istorie și mister. Dar cine s-o facă? Asta-i întrebarea!"
Cei care vor s-o cunoască pe doamna Reghina Bli­daru o găsesc în localitatea Varlaam, din județul Bu­­zău. (Atenție la mașini, că drumul este îngro­zitor!) Întrebați de ea la pensiunea din centru, care poartă numele satului. Locuiește într-o căsuță mică, înconjurată de flori. N-are leacuri pregătite pentru toată lumea, dar e plină de sfaturi bune și de ajutor, la nevoi.