"Erau trei", își amintește Melania. "Aveau pălării mari, erau plini de praf, arși de soare. Fiecare dintre ei ținea de dârlogi câte un cal înșeuat, cu desagi pe o parte și pe alta. Când i-am văzut în poartă, un moment nu am mai fost sigură pe anul și secolul în care trăiesc. Satul ăsta, Mada, deși e doar la câțiva kilometri de șoseaua ce duce către Geoagiu Băi, e un Paradis ascuns de ochii lumii, și pentru o secundă, mi-a trecut prin minte că așa cum există insule ce se rotesc plutind pe ape, tot așa satul putea să fie o insulă ce se rotește plutind în timp. Lumea civilizată pare atât de îndepărtată aici! Lucrurile și natura sunt atât de simple și de curate, rămase aproape ca la începuturi, încât timpul ar putea să nu conteze, la o adică. Nu era prima dată când aveam senzația asta în Mada și se pare că tocmai această senzație o căutau și cei trei călători din fața mea. Erau, de fapt, trei austrieci veniți în vacanță în România, deși toți prietenii lor le recomandaseră să evite «o asemenea țară», că doar știți ce imagine avem în străinătate. Dar ei veniseră totuși. În primul sat românesc au cumpărat, direct de la căruțașii întâlniți pe drum, trei cai, și porniseră așa, călare, să cunoască Apusenii. Au dormit cu ciobanii în jurul focului sau în cătunele din munți, au băut apă din izvoare și au mâncat ce le-a dat pădurea, s-au spălat în râuri și au muncit câteodată cu țăranii la fân, pe pită și țuică. La noi când au ajuns, erau după o lună de mers, la capătul călătoriei, rupți de oboseală, dar cu niște fețe care radiau de fericire. Au stat la noi să se odihnească trei zile. Erau uimiți. Spuneau că e călătoria vieții lor, că asemenea locuri frumoase și oameni deosebiți nu credeau că mai există în Europa. Au zis că așa cum primăvara zăpada se topește, dar rămâne neatinsă pe crestele munților, tot așa Paradisul s-a topit în lume, dar s-a mai păstrat pe vârfurile Apusenilor din România. Vedeți, nu suntem singurii care ne-am gândit la Paradis, descoperind locurile astea", spune Melania și soarbe din ceașca de cafea, privind grădina din fața casei, invadată de flori și plante aromatice. De fapt, pensiunea ei din Mada, unde locuiește împreună cu soțul Franco și fiica Aurora, chiar așa se cheamă: Mada Paradiso. Un nume la care s-a ajuns simplu.
Mada Paradiso
Prima oară l-a pronunțat Franco. În urmă cu zece ani, Melania (originară din Deva) și Franco veniseră din Italia în România, pentru o scurtă vacanță. Întâmplător, au ajuns în Mada, unde Melania avea niște rude. Deși drumul până aici fusese rău, și Franco abia se abținea să nu înjure (mai mult din curtoazie față de soție), odată ajunși în sat, el a trăit o surpriză de proporții. Totul semăna cu ceea ce văzuse sau i se povestise în copilărie, la bunicii săi din nordul Italiei, în Tirolul de Sud! Liniștea munților, natura bogată invadând neregulat curțile oamenilor, casele cu grădini frumos lucrate și hambare din lemn, turmele de oi ce se vedeau în depărtare, pe costișele munților, și vacile ce veneau agale, înapoi în sat, la ora înserării. Până și mirosul de balegă pe ulițe era același. Oamenii de-aici semănau în mod ciudat cu cei din copilăria lui, prin felul de a se purta, cu toate că aveau vorba un pic mai tărăgănată. Și nici măcar nu ai nevoie de un permis special, ca să poți culege ciupercile din pădure! Era ca și cum, printr-un miracol, vechea lume a copilăriei, cu mirosurile, culorile și lucrurile ei curate și simple, se materializase la Mada, deși el le credea pierdute pentru totdeauna în Italia modernă, a turismului de masă, sau supraviețuind doar în amintirile sale. Cu ochii în lacrimi, Franco a spus: Paradiso! Și așa au început să caute un loc de vânzare în Mada. Au cumpărat o casă veche, chiar în apropiere de intrarea către Cheile Măzii. Au renunțat la Italia, s-au mutat în ea și au început să o refacă. Au renovat și au extins, au făcut o grădină cu multe flori și ierburi aromatice și au construit o terasă unde să își poată bea dimineața cafeaua, privind la tot verdele strălucitor și odihnitor al munților, ascultând concertul păsărilor din pădure. Curtea s-a umplut cu animale, de la pisici și câini, la bibilici, găini și rațe. Franco a construit chiar și un mic lac artificial pe malul căruia, dintr-un foișor, poți să asculți corul de broaște sau să te încarci cu liniște, privind unduirile molcome ale peștilor. Asta nu era chiar ca în copilăria din Italia, însă Melania, văzându-le pe toate, într-o dimineață, din pridvor, când soarele încălzea ușor și roua strălucea pe flori și pe iarbă, îi strânse mai tare mâna lui Franco și spuse și ea: Paradiso. A treia oară, acest nume a fost pronunțat de fiica lor, Aurora. Deși ea mergea la școală în Italia, a fost transferată la Geoagiu. Aici a descoperit că în fața școlii nu există carabinieri care să se uite întrebători la bărbații singuri din fața porții, pe unde ies elevii. Părinții nu își duc copiii de mână la cursuri în fiecare zi. De altfel, drumul până la școală și înapoi nu se mai face prin trafic infernal, ci printr-o pădure minunată, ca într-o vacanță nesfârșită. Aici ai voie să te joci în mijlocul drumului, dacă ai chef, pentru că nu există mașini, tot aici există gâze cu viață de-o zi, mulgi vaca direct cu mâna, ai curtea plină de animale, pe care le poți boteza. Și multe altele. Gândindu-se la prietenii de vârsta ei din Italia, "care nu știu decât să stea cu ochii în ecranul telefonului mobil", Aurora a tras concluzia că sunt niște sălbatici, și privind ulița plină de copii, a spus, alături de părinții ei: Paradiso. S-ar părea că până și câinele familiei, Silver, ar fi lătrat atunci, o dată, altfel decât o făcea de obicei. Nu se știe sigur, dar cu toții au considerat că ar fi spus același cuvint magic: Paradiso. Și așa s-a născut numele primei pensiuni din satul Mada, unde e mai mereu plin de turiști străini, care fac drumeții în minunatele locuri din apropiere și se bucură de ceea ce înseamnă agro-turism adevărat, cu bucătărie româno-italiană.
***
Viața mădenilor, atâția câți au mai rămas, în urma plecării masive în străinătate a tinerilor, nu s-a schimbat în mod esențial. Viața lor curge mai departe așa cum au învățat-o din străbuni. Urcă miile de oi în munte primăvara și le coboară toamna, duc în fiecare dimineață vacile satului la "rogoază", adică la pășunea de sub pădure, cosesc fânul, fac țuica la cazan și își lucrează grădinile. Ceva s-a schimbat, totuși, în sat! Grupuri de olandezi, nemți, austrieci sau englezi pot fi întâlnite pe te miri unde, făcând fotografii. Curios este că străinii par interesați tocmai de cele mai banale lucruri. Scoate Marin apă cu căldarea din fântână, imediat apar lângă el turiștii care imortalizează momentul, spunând în cor "Thank you!". Își sapă Floarea grădina cu săpoiu, la cei 90 de ani ai ei, hop și fotografii zicând: "Super!". Își fac "selfie"-uri cu Nicu, coborând cu vacile seara la adăpat, îi filmează pe cei ce ies la arat cu plugul tras de cal și merg în adevărate pelerinaje la cele mai vechi case din sat, deși sunt părăsite, aproape cotropite de ierburi, și se miră când află că acele construcții din lemn, bătute doar cu pământ, au peste o sută de ani. Ca niște oameni mari care au dat în mintea copiilor, turiștii ajunși în Mada sunt uimiți că oul are gălbenușul galben, că laptele miroase a vacă și apa minerală tâșnește gratis direct din munte, că oamenii încă își mai ascut coasa, și iarba e plină de lăcuste și fluturi. În timp ce unii țărani zâmbesc și spun cu înțelegere: "No, lasă-i să vadă și ei cum o fo lumea asta", alții dau din cap și zic "Pfai, trăznească, ce s-o ales de ei, săracii, umblând numa' după ban...". Am urcat și eu până sus, la Vărmaga, pe muntele de lângă sat, unde Nicu are grijă de vaci. L-am întrebat și pe el ce părere are.
"Eu stau cu animalele. Am niște vaci. Câteodată noaptea le culc aici, după pădure. Stau toată ziua cu ele. Stau, dorm. Mai fac câte un lemn. Spre seară le cobor. Aerul e curat față de oraș. Calu'? Calu' nu-i al meu. E a lu' cineva din sat. Stă cu vacile tot timpu'... Îi e urât singur, am impresia. Lupi am văzut anul ăsta doi. Da' ei caută oile... Mie îmi place că vin turiștii străini, că eu zic că au ce vedea. Și e un aer curat... Te odihnești altfel. Și mai e ceva: vițeii mei dorm tot în mijlocul vacilor și vacile se fac așa, roată, în jurul lor. Vacile din ferme trăiesc cam 6-7 ani. Eu am vacă și de 18 ani!", zice Nicu, sprijinindu-se de un zid de piatră unic în Europa, lung de câțiva kilometri, rămas din timpul dacilor și refăcut de Maria Tereza.
Arpi și Alexandra
Chiuveta bucătăriei are o fereastră enormă, ce dă către grădină și către munți. Arpi e lat în spate și masiv. Ceștile de cafea pe care tocmai le spală par niște jucărioare în mâinile lui. Se întoarce către mine zâmbind, și mustața neagră se întinde mare pe buza de sus: "Eu am trăit în Timișoara și am lucrat în show-biz. Alexandra, soția mea, a trăit în București și a lucrat în domeniul bancar. După ce ani de zile, pe geamul bucătăriei, vezi doar betoane, crede-mă că e o plăcere deosebită să speli vasele aici."
O veioză retro, cu abajur din dantele, un fier de călcat vechi, o șa de măgar recuperată și curățată, bârne din lemn de o sută de ani și casa restaurată doar cu materiale tradiționale. În numai patru ani, de când Arpi și Alexandra au renunțat la oraș și la vechile lor "job"-uri, ei au reușit să transforme o veche casă țărănească într-o extraordinară pensiune, în mijlocul naturii. Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost cum de au renunțat la confortul orașului și al unor meserii bine plătite. Mai ales că, dacă vrei să ajungi la casa lor, trebuie să mergi într-o margine a satului Mada și să treci cu mașina prin râu! "Păi, care confort?", mi-a răspuns Arpi, ca omul care cumpănise demult lucrurile și concluziile erau clare. "Avem aici o casă așa cum ne-am dorit, spațioasă și frumoasă. Aerul e curat, că suntem în mijlocul naturii. Mâncarea e bio, din grădina noastră (Alexandra tocmai a pus coji de ou împrejurul straturilor, ca să oprească asaltul melcilor). Avem internet și mașină, deci mobilitatea e asigurată. Bonus: dimineața nu mai pun nicio muzică, ascult păsările, vara - greierii parcă lucrează în ture, căprioarele vin până în curtea noastră, și în livadă e plin de arici. Dacă am fi vrut să facem o pensiune banală, luam fonduri europene și o făceam la standardele lor. Dar noi nu am vrut să facem o pensiune unde chelnerii să te servească la papion. Am vrut ca oamenii care ajung aici să se poată bucura de natură, de liniște și de toate minunățiile zonei". Și adevărul este că nu există ghid care să cunoască munții de la Mada până la Alba Iulia, sau cetățile dacice, mai bine ca Arpi. Faima excursiilor organizate de el a ajuns până în Anglia, Olanda și Spania. Câteodată, pe crestele munților, mădenii văd un șarpe fantastic, strălucitor: sunt cele aproape 20 de mașini de teren venite din Orăștie. Prietenii lui Arpi, ducând tot atâtea familii de curioși în excursie, prin paradisul de lângă Cheile Măzii.
Excursia
"Veverița" lui Arpi e o mică mașină de teren care scârțâie și pârâie din toate încheieturile, dar urcă oriunde, fără ezitare. Purgatoriul pe patru roți. Când ne oprim însă, Raiul e la picioarele noastre. Am ajuns până sub Șetreș, și Apusenii se întind spectaculos în fața noastră. Pare că munții au absorbit tot verdele din aer, pentru a-ți lăsa privirea să se scufunde în el. Creste albe, stâncoase, sclipesc în depărtarea ce pare un ținut misterios. Câțiva vulturi se rotesc și parcă vezi în văzduh cărările lor. Aerul e plin de tăria curată a munților și vezi cum cerul s-a înălțat și mai mult deasupra lor și s-a făcut și mai albastru. Miroase a cimbrișor. Se aud doar tălăngile oilor, și ele se scurg în depărtare, ca niște zăpezi călătoare, de pe un munte pe altul. Se vede drumul aurului ce vine dinspre Roșia Montană. Aici, mai aproape, e misterioasa cetate a Ardeului, despre care se spune că ar fi fost odată vama cărăușilor de aur. Dincolo e Balșa, cu case - când răsfirate până pe creste, când adunate pe văi. Dar chiar în față, cât să întinzi mâna și închizând ochii să le atingi, sunt spectaculoasele Chei ale Măzii. Un munte de piatră tăiat în două de un fir de apă. În fața noastră sunt doi munți: Pleșa Mare și Pleșa Mică. Mașina trosnește din nou, cățărându-se, urcând și coborând. Fagi seculari. Păduri ce îmi pare că le cunosc din poveștile copilăriei. Unde e inorogul? Soarele ia forma coloanelor de lumină prin frunziș. Și am ajuns la chei! Pereții sunt drepți, gri-argintii, uriași. Apa e cristalină și delicată. Spectacol! Șopârle cu gâtul turcoaz. O vidră. Îl urmez pe Arpi, pe poteca din dreapta, trecem pe lângă zidurile marcate ale alpiniștilor, ieșim în plin soare, și după un urcuș pieptiș, printre pietre, ne oprim lângă munte, unde peretele e acoperit de iederă și ierburi. Abia la o privire mai atentă, observ că, de fapt, la jumătatea masivului, e un zid făcut de om, pus bucată cu bucată. Ne strecurăm pe lângă el și suntem în mijlocul "peșterii zidite", unicul loc din Europa de acest fel care s-a mai păstrat. De fapt, e una dintre intrările secrete în măruntaiele muntelui. Acolo, oamenii s-au retras de-a lungul timpului, locuind ca într-un uriaș clopot de piatră. Totul este exact ca atunci. Chiar și culcușurile rotunjite din stâncă, unde ți-i poți imagina pe străbuni întinși ca niște faraoni adormiți. Muntele i-a apărat și i-a ocrotit, învelindu-i în piatră. Traversând camerele gigantice din interior, prin mijlocul cărora susură pârâiașe, poți ajunge la ieșirea principală, exact de cealaltă parte a muntelui, la cetatea Ardeu. Alte tuneluri se ramifică, dând naștere tot atâtor legende. Se spune că unele ajung până la Sarmizegetusa sau Roșia Montană, sau că erau folosite de daci pentru a merge pe sub pământ și a "răsări" lângă invadatori. Și asta chiar se poate verifica. Munții Orăștiei sunt plini de astfel de "ieșiri" misterioase, pe care Arpi le știe. Numai că asta este o altă excursie. "Veverița" se pune din nou pe trosnit și scârțâit, înaintând perseverent. La pensiune ne așteaptă Alexandra, mirosind a pâine proaspăt scoasă din cuptor. Și cele trei pisici, Friday, Frida și Meșe.
Legenda Lupului Alb
Olandezii aveau fețele arse de soare, stăteau în jurul focului și închinau veseli păhărele de țuică. Erau totuși obosiți. Văzuseră într-o singură zi și Sarmizegetusa Regia, și Cetatea Costeștiului, urcaseră până la un cioban să mănânce balmoș, colindaseră și Cheile Măzii. Focul le făcea fețele și mai roșii. Întunericul din spatele lor părea și mai dens. Bătrânul cu fața zbârcită, care adusese țuica, rămăsese și el la foc, și când începu să vorbească, se făcu liniște. Bătrânul vorbea rar, cu pauze, ca interpretul să aibă timp să traducă în engleză.
"În vremea strămoșilor daci, trăia prin părțile noastre un om cu părul alb. Nu era bătrân, dar așe se născuse el, cu părul și sprâncenele tăte albe. El îi ajuta pe năcăjiți și pe amărâți. Tot pe atunci, marile lor priot era Zamolxe. Omu' ăst cu părul alb era atâta de înțelept, de drept și de bun, încât priotul îl ia ajutorul lui de încredere. Așa s-o făcut că Zamolxe o aflat că el să-nțăleje bine nu doar cu oaminii, da' și cu animalele pădurii. Mai ales cu lupii. De multe ori, la rugăciunile omului cu părul alb, lupii or venit și i-or apărat pe daci. S-or strâns lupcii de pe tăți munții ăștia și-or fo buni să îi apere pe oameni de hoți și de jefuitori. Și omu' cu păru' alb se făcea și el când lup, când om. Așa că Zamolxe i-o pus în vedere ce vrea să rămuie: una din două. Albul n-o putut alăge, așa că trăia când om, când lup. Așe. (So, traduse aproximativ interpretul.) Când or vinit romanii cu armată multă și-or început trădările dacilor, lupii or început să dea înapoi, și acest alb hotărăște că nu vrea să mai aibă chip de om și rămune transformat în lup. Un Lup Alb. Așe schimbat, se retrage cu priotul Zamolxe în Muntele Sfânt. Kogaion. De-acolo or privit amândoi tătă înfrângerea dacilor și distrugerea lumii dacilor, așteptând să înceapă din nou acea lume. Și-n ziua de azi, priotul și Marile Lup Alb așteaptă acolo să vadă cum lumea veche se va rădica din nou. Domnilor dragă, aceasta nu-i poveste, e adevărul. Așe să le spuneți, că altfel nu au cum a înțăleje lumea noastră. No".
Interpretul termină de tradus cele ce povestise bătrânul, și olandezii mai întâi îl aplaudară. Apoi mai deteră câte un păhărel de țuică peste cap în cinstea lui. Cel mai cherchelit dintre străini se ridică, însă, de pe buturugă și i se adresă bătrânului: "Noi vă iubim! Noi înțelegem! Dar voi înțelegeți?". Și clătinându-se ușor, arătă către căsuța veche din bârne de peste drum, prin ale cărei ferestre, luminate palid de focul turiștilor, țâșneau ierburi gigantice.