Eseurile pe teme de istorie națională ale lui Lucian Boia au stârnit mereu dispute aprinse. Asta mi se pare sănătos, fiindcă zgâlțâie certitudini inculcate, induce o necesară distanță dubitativă față de fapte interpretabile, schimbă lumina unor tablouri încremenite, revelând detalii ignorate sau ținute anume în umbră. Faptul că toate cele 27 de cărți publicate de el din 1997 încoace au avut recorduri de vânzări arată că cititorii sunt atrași de noutatea demersurilor lui și că polemicile din mass-media sunt o bună publicitate. Lucian Boia a devenit un brand fiabil pentru o lectură incitantă. Revizitând miturile istorice ale românilor, demontând și contrazicând perspectivele teoretice sau psihosociologice construite pe baza lor, istoricul nu o face de dragul de a fi altfel, ci argumentează cu documentele pe masă (surse alternative românești și străine, dovezi materiale, statistici), într-o desfășurare coerentă și atrăgător scrisă. Sigur că "atacarea" miturilor, în special a celor fondatoare, șochează obișnuințele perpetuate de manuale și istorici "oficiali". Cei mai enervați de temele demitizante și concluziile lui Lucian Boia sunt adepții metodelor "clasice" de structurare a materialului istoric în studii exhaustive, cu bogat aparat critic și un proiect ideologic asumat total în "lectura evenimentelor". Maniera eseistică, pe înțelesul publicului, în care scrie Boia li se pare acestora neserioasă. Mai mult, fiindcă dă o interpretare divergentă față de a lor, îl acuză că "jignește poporul român", nu înțelege "idealurile nației", e "vândut străinilor". Asemenea reacții furioase, de refuz al dialogului argumentat, au provocat mai multe titluri ale istoricului și sunt sigură că și volumul pe care vi-l recomand azi va avea parte de același tratament. Cu atât mai mult vă îndemn să-l citiți, ca să vă faceți propria părere. Cum s-a românizat România pune în discuție modul în care s-a format statul național și mai ales cum s-a stucturat "conștiința românității". Procesul, relativ târziu la scara istoriei universale și blocat deseori de împrejurări vitrege, a căpătat consistență după Unirea Principatelor din 1859. Teritoriul României născute astfel (numit după 1881 "vechiul regat") nu cuprinde nici pe departe tot spațiul locuit de români. Transilvania, Bucovina, Basarabia aveau și ele populație majoritar românească, obligată să coabiteze cu celelalte etnii împământenite acolo mai mult sau mai puțin recent. De impactul "străinilor" nu au scăpat nici cele două principate unite, mulți alogeni fiind atrași de faptul că "românii de baștină nu dovedeau o înclinare prea pronunțată spre meșteșuguri și comerț". Până și aristocrația își pierduse "puritatea etnică" exaltată de unii ideologi mai vechi și mai noi. ("Însuși Mihai Viteazul, marele erou național al românilor, era fiul unei grecoaice" - amintește Boia.) România abia formată avea nevoie de străini pentru susținerea procesului de modernizare, chiar dacă pozițiile dobândite de ei datorită unor competențe pe care românii nu le aveau deocamdată au stârnit frustrări și adversități. Acestea au fost izvorul naționalismului pronunțat etnicist. Marea Unire din 1918 a complicat și mai tare lucrurile fiindcă în noile regiuni încorporate, alături de românii majoritari, locuiau mai multe minorități etnice, consistente numeric și compacte teritorial. Lucian Boia face analiza evoluției acestei conjuncturi în epoca modernă și contemporană, sine ira et studio. El surprinde concret raporturile dintre români și minoritari, precum și împrejurările ce au dus la "românizarea României". Expresia are aici sensul de formare a unei culturi românești dominante, capabile să integreze valorile tradiționale ale majoritarilor, dar și pe cele specifice naționalităților conlocuitoare precum și pe cele ale modernității. Antrenat în parcurgerea demonstrației lui Lucian Boia, cititorul nu poate să nu-și pună întrebarea dacă emigrația pe ansamblu a unor minorități în a doua jumătate a secolului XX a fost sau nu benefică pentru țara noastră.