OVIDIU CUNCEA - actor și diacon ortodox - "Toată viața mea am crezut în minuni și am știut când s-au petrecut"

Dialoguri în pridvor

Este un actor cunoscut și iubit. A făcut carieră în teatru și televiziune. Cu toate acestea, Ovidiu Cuncea (48 de ani) este un creștin-ortodox fervent, iar de un an de zile, este și diacon. Slujește la mai multe biserici, unde este primit cu drag de preoții parohi. Ar vrea să se preoțească și să se retragă într-un sat uitat de lume, însă duhovnicul și ierarhii îi spun să rămână în teatru, căci acolo are o misiune mai mare. Se supune, dar inima îl cheamă tot mai mult la altar și la țară. Dragostea de pământ o nutrește de când se știe, căci a copilărit un timp la bunicii paterni, într-un sat, Mârzești, din Teleorman. Și-o potolește îngri­jindu-și o vie, cu un capăt de livadă, undeva lângă Bu­curești. Pentru interviul nostru, l-am răpit de la legat via - "vița de viață", pre­cum spune.

"Dacă am fi mai atenți la natură, am deveni mai înțelepți"

- Pentru că v-am întors de la legat via, să înce­pem dialogul nostru cu această curiozitate reporteri­cească: ce vă mână spre lucrul pământului?

- Deprinderea asta mi-a rămas din copilăria mea petrecută la țară. Atunci am simțit prima dată cum mun­ca la pământ te deconectează de la griji, de la mize mici, și-ți lasă mintea să hoinărească, iar inima să se bucure. Acum, repet experimentul de câte ori pot. Când lucrez pământul, nu am nimic în jurul meu care să mă distragă de la a da toată atenția mea natu­rii, nici telefon, nici radio, nimic. Vorbesc cu plantele, cu animalele, cu florile, cu păsările, cu cerul, cu apa... Eu le vorbesc cu glas tare, iar ele îmi răspund în gândul meu, foarte clar. Îmbrățișez pomii, căci le simt vibrația, energia și dragostea, și le dau și eu afecțiunea mea... Lucrând pământul, am văzut cum buruienile înăbușă plantele bune, vița-de-vie, de exemplu. Și mi-am zis: înseamnă că răul înăbușă binele, dacă nu-l tăiem de la rădăcină. Cred că dacă am fi mai atenți la pământ, la natură, am deveni mai înțelepți. În fine, iubesc pământul și pentru că el este legătura noastră cu moșii și strămoșii. Pământul nu se vinde. Dacă nu ai pământ, de unde să ți se hrănească rădăcinile?

- Că tot ați pomenit de copilărie, ce-a fost mai întâi, actoria sau preoția? Și cum visează un copil de țăran să ajungă actor?

- Nu pot spune că aveam porniri spre actorie. Însă, bunicii paterni, care erau foarte credincioși, ne-au învățat, pe mine și pe soră-mea, să ne întrecem în a spune rugăciunile "Tatăl nostru", "Crezul" și "Doam­ne, Doamne, ceresc Tată" - o rugăciune pe care n-am auzit-o în biserică: "Doamne, Doamne, ceresc Tată, noi pe tine te rugăm,/ Luminează-a noastră minte, lucruri bune să-nvățăm,/ Că Tu ești Stăpânul nostru, și al nostru Tată ești,/ Și pe toate cele bune numai Tu le împlinești". E o rugăciune din Teleorman, pe care am învățat-o acolo. Asta era singura mea manifestare "artistică" în primii ani de viață. Ce-i drept, eram un copil vesel, viu și atipic - roșcat, foarte pistruiat, total aparte într-o lume de oameni bruneți. Iar asta mă sco­tea în evidență și îi făcea pe oameni să mă provoace să spun poezii, să fac giumbușlucuri. Se amuzau, iar eu eram foarte încântat, ca orice copil căruia îi dai atenție.

- Când v-ați descoperit vocația de actor?

- Prin clasa a doua, când o profesoară de germană extraordinară, Monica Ciora, m-a distribuit într-un spectacol, "Vizită" de I.L. Caragiale; jucam Ionel. Și-apoi a fost încurajator și faptul că tot am luat premii peste premii în "Cântarea României", festivaluri peste festivaluri... Ai mei se mutaseră în Pitești și acolo am făcut școala... Am avut un traseu mai lung până să ajung la București. M-am născut în Făgăraș, unde erau bunicii materni și unde am locuit până la trei ani, după aceea ne-am așezat pentru puțin timp la Codlea, apoi la Brașov, Câmpulung-Muscel și, în sfârșit, la Pitești. Tata lucra în Trustul Construcții Industriale, în perioada în care în România se con­struia enorm, și se tot muta cu serviciul. Vacanțele le făceam în Teleorman.

- Deci, ați început să jucați roluri în clasa a doua, la Pitești...

- Da, am început să joc, și atunci mi-am descoperit talentul. Talentul este disponibilitatea omului de a face un lucru - de a scrie, de a juca teatru, de a face cerce­tare. Darul este altceva: ce ai aparte față de ceilalți - o voce bună, o înfățișare specială, care te duce către actorie, să zicem... În fine, vine harul, care ți se dă la un moment dat de Sus, sau nu. Eu l-am căutat o viață.

"Am primit Liturghia, cu toată ființa mea de copil"

- Dacă actoria ați început-o devreme, la Biserică când ați ajuns?

- Abia în clasa a șaptea, deși sunt dintr-o familie de oameni credincioși - mai ales bunicii, căci părinții aveau o credință mai ascunsă, din pricina vremurilor (mergeam la biserică de Paști și de Crăciun, țineam posturile când și când, spovedanie mai puțină, împăr­tă­șanie mai puțină). Cred că deloc întâmplător, într-o bună zi, l-am întâlnit în fața blocului în care locuiam pe un vecin, preot, care se chinuia să-și ducă în casă o mașină de spălat, pe care o cumpărase. "Să v-ajut, părinte?" - l-am întrebat. "Sigur, Ovidiu, hai!". Atunci i-am intrat prima oară în casă, unde am văzut că avea icoane frumoase. Pentru că mă uitam cu atenție la ele, m-a întrebat: "Nu vrei să mergi cu mine la biserică duminică?". "Ba da", zic. Maică-mea m-a încurajat și ea să merg la biserică, în speranța că mi se va limpezi drumul în viață. Eram hotărât să fac un liceu bun și apoi să dau la Teatru, căci mi se confirmase talentul prin premiile pe care le-am tot primit, dar mama se temea că nu voi intra, căci era o concurență enormă. Se gândea că ar fi bine să încerc în altă parte, ca să nu ratez și să mă afecteze, ba să mai și pierd un an. Și când i-am spus că merg la biserică, m-a îndemnat din tot sufletul: "Du-te!".

- De ce v-a marcat această întâmplare, de vreme ce mai fuseserăți la slujbe?

- Era prima dată când intram în Sfântul Altar. În timpul slujbei, am vrut să trec prin fața Sfintei Mese, și părintele mi-a zis: "Nu-nu, pe acolo nu se trece, numai preotul poate să treacă." A apărut astfel prima întrebare: de ce nu am voie? Pentru că e loc sfințit - mi-a răspuns. Apoi a spus, în timpul epiclezei: "Așază-te în genunchi, acum se pogoară Du­hul Sfânt." "Cum se pogoară Duhul Sfânt?". Și am pri­mit cu toată ființa mea de copil Li­turghia, cu alți ochi, ochi din care îmi curgeau lacri­mile ne­con­tenit. Mi-am dat sea­ma că acolo se pe­tre­cea ceva peste pute­rea mea de înțe­legere și care nu venea de la oameni. În noaptea ur­mătoare n-am dormit, tot întrebându-mă ce e cu Dumnezeu și cum aș pu­tea să aflu. I-am spus ma­mei că aș vrea să dau la Se­minarul Teologic Orto­dox, iar ea s-a bucu­rat.

- Ați schimbat macazul foarte brusc...

- Da, am avut și o mare șansă. Prin doi actori deo­sebiți ai Piteștiului, poate cei mai mari actori de acolo, Ileana și Ion Focșa, am cunoscut un preot extraor­di­nar, pe părintele Marin Diaconescu. Era preot la ca­te­dra­la din oraș și consilier al Episcopiei, fusese profe­sor și avea 86 de ani. Părintele cunoscuse toți regii și toți patriarhii României, avea 60.000 de metri de ban­dă de magnetofon înregistrată cu vocile celebre ale tea­­tru­lui românesc: Vraca, Aristide Demetriade, toți ma­rii actori. El a început să mă formeze. Când m-a cu­nos­cut, i-a plăcut foarte mult cum recitam. I-am zis cu sinceritate: "Părinte, mă chinuie foarte tare și gân­dul de a face teatru." A zis: "Nu contează, fă Teologie în­tâi, și dacă mai ai dorința asta, urmează-ți che­ma­rea."
Am făcut Seminarul Teologic la Craiova și Bucu­rești, iar apoi am intrat la Facultatea de Teologie din București. În 1990, eram student în anul II la Teologie și am fost admis și la IATC. Când eram la Seminar, în 1986, am jucat la Teatrul Podul, teatru studențesc. Și au vrut să mă dea afară din seminar. În apărarea mea, i-am invitat pe profesori să vadă ce spectacol am. Ju­cam atunci Ștefan Vodă, iar spectacolul începea cu "Tatăl nostru"! În vremea lui Ceaușescu! Singurul tea­tru din România unde se spunea "Tatăl nostru" într-o piesă. Ștefan cel Mare era ars la picior și spunea: "Desfă! Ștefan al Moldovei nu are nevoie să fie le­gat!". Și-apoi rostea: "Tatăl nostru, Carele ești în ce­ruri..." Și-l ardea, și urla, "Mai ușor, Șmil!" - și spu­nea tot "Tatăl nostru". Așa am scăpat de exmatri­culare. Mai târziu, țin minte că Preafericitul Teoctist, când m-a auzit prima oară recitând Scrisoarea III integral, a zis: "Băiatul ăsta trebuie să facă teatru, este foarte talentat." Așa că am dat examen la IATC. Nu a fost simplu să mă înscriu, însă Dumnezeu a făcut o minune cu mine.

- Ce minune?

- La absolvirea Seminarului nu-ți dădea diplomă de Bacalaureat, căci era altfel structurat ciclul de învă­țământ, pe cinci ani, iar după aceea puteai să te hiro­tonești. Când să depun dosarul la IATC, mi-au cerut să obțin de la ministrul Învățământului echivalarea di­plomei de Seminar teologic, cu diploma de Baca­lau­reat. Mai aveam două ore până la ora-limită a înscrie­rilor, iar a intra la ministru era mai greu pentru mine decât ar fi pentru dvs. să intrați acum la Papă, de pe un ceas pe altul. Totuși, m-am dus la Ministerul Învăță­mântului și am fost îndrumat de portar la un director, Ianculescu. Îl pomenesc la Liturghie. M-a ascultat, mi-a dictat o cerere, a luat-o și, după câteva minute, s-a întors cu ea semnată de ministru. Nu-mi venea să cred. Am întârziat cu vreo jumătate de oră peste ora închiderii sesiunii de înscrieri, dar profesorul care prelua dosarele mi l-a primit și pe-al meu, teribil de impresionat că am venit cu hârtia de la ministru într-un timp așa de scurt.

- Era prima oară când simțeați ajutorul divin?

- Atât de flagrant, da. Dar toată viața am crezut în minuni și am știut de fiecare dată când s-au petrecut. Un miracol a fost și că am intrat la Teatru. Eram la preselecție trei mii de candidați pe douăzeci de locuri. Zice comisia: "Spuneți-ne o povestire". "N-am". "Spuneți-ne un monolog". "N-am...". "Mulțumim, la revedere!". "Dom'le, stați puțin", zic, "uitați, eu sunt student la Teologie și știu o sută de poezii, dar n-am avut timp să pregătesc altceva". "Bine, spuneți niște poezii." Și am recitat trei-patru poezii. Așa am fost admis la preselecții. Pentru examenul propriu-zis, m-am pregătit temeinic și am intrat.

"Am descoperit bucuria de a trăi pentru «a fi», nu pentru «a avea»"

- Ați absolvit și Teologia, și IATC, dar ați ales cariera de actor. De ce?

- Mi-a fost greu să fac preoție, eram foarte zăbăuc și păcătos. Mi-a fost frică. Eram pasionat de dog­ma­tică, traduceam din greacă, citeam marii teologi, pe Sfinții Părinți, și tocmai asta m-a oprit să mă hiroto­nesc. Mi-am spus: ori sunt un preot în sandale și îmi dedic, cu toată ființa mea, viața preoției, ori fac alt­ceva. Așa că m-am angajat la Teatrul din Piatra Neamț, pepiniera de actori pentru teatrele bucurește­ne. Am stat o perioadă scurtă acolo, dar foarte intensă, din care am amintiri extraordinare. După care am ju­cat în mai multe teatre: cu Cătălina Buzoianu la Tea­trul Bulandra, tot ea m-a luat la Teatrul Evreiesc, după aia am plecat la Teatrul Mic și, într-un final, la Teatrul Național, unde sunt și azi.

- Înțeleg că tot timpul ați întreținut ambele pasiuni: pentru teatru și pentru slujirea bisericească, doar că i-ați dat întâietate artei o vreme îndelungată.

- Da, le-am ținut calde pe amândouă. Eu sunt zodia gemenilor și Gemenii din mine probabil că s-au dezvoltat într-o rivalitate atât de mare, încât niciunul nu s-a lăsat. Pe de altă parte, părintele Vasile Prescure, fostul meu profesor de la Seminarul din Craiova, acum duhovnic la Mânăstirea Prislop, mi-a spus când­va: "Arta și religia se întâlnesc în același punct." Și asta a fost căutarea mea toată viața.

- Totuși, cum se potrivesc?

- În teatru, desigur, nu joci numai ce vrei, căci ești angajat, iar uneori poți primi un rol în contradicție cu credința ta. Când nu-mi convine ceva, încerc să evit, pe cât posibil, fără să lezez pe nimeni, și dacă nu pot, sunt împăcat și cu asta. La teologie am învățat ascul­tarea. Eu la Teatrul Național sunt un pion, trebuie să ascult. Iar în urmă cu zece ani, am descoperit bucuria de a trăi pentru "a fi", nu pentru "a avea". Actorul trăiește, în general, pentru "a avea". Prima întrebare pe care o pune este: "Ce rol am?". El nu își dă seama, cel mai adesea, că prin povestea pe care o redă pe scenă, indiferent prin ce rol, este mai mult decât rolul în sine. A fi într-o poveste e mai important decât a avea un anume rol. De când am priceput asta, mi-am propus să fiu, nu să am... De atunci, am primit rolurile cu bucurie, fie că mi-au convenit sau nu, și am scos partea bună din ele. Tot de pe atunci datează și dorința mea de a mă preoți. Pentru că prin nimic nu poți fi mai mult decât prin slujirea lui Dumnezeu. Și ăsta nu e doar un rol.

"Adevărata vocație mi-am găsit-o când am fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca"

- A fost vreun moment anume care v-a adus aceas­tă viziune, când s-a petrecut declicul; o reve­lație...?

- Momentul în care am realizat că asta e adevărata mea vocație a fost la mormântul Părintelui Arsenie Boca, la Prislop. Despre Părintele Arsenie știam din anii '80, când eram seminarist, și am mers într-o ex­cursie de o săptămână în Țara Hațegului. Am văzut atunci Densuș, Prislop, Sarmizegetusa, toată zona aceea. La Prislop am stat cu colegii mei de la seminar o zi întreagă în rugăciune. Atunci am început să înțe­leg toată lucrarea Părintelui Arsenie, care încă trăia, la Sinaia, dar duhul lui era acolo. De atunci, de câte ori am trecut prin zonă, am mers la Prislop, inclusiv cu colegii actori.

- Permiteți-mi o întrebare de paranteză: actorii sunt credincioși?

- Majoritatea sunt foarte credincioși. Poate pentru că în această meserie există o legătură mai puternică cu păcatul. Actorul, făcând unele roluri, descoperă laturile păcătoase ale sufletului uman, le descoperă căutându-le și în el, pentru a interpreta convingător personajul.

- Să revenim la Prislop...

- Așa, și când mă închinam la mormântul Părin­telui Arsenie, nu făceam decât să-i mulțumesc lui Dum­nezeu pentru ce mi-a dat și să-l rog pe Sfântul Ardealului să întărească a­ceas­tă rugăciune de mulțu­mire pentru mine, în fața Tro­nului Ceresc. Nicio­dată nu ce­ream nimic. În urmă cu câțiva ani, însă, m-am așezat în ge­nunchi dinaintea crucii sale și i-am spus: "Părinte, am și eu o rugăminte: aș vrea să fiu preot al lui Dumne­zeu". Și am început să plâng, și îmi curgeau la­crimile în asemenea hal, încât m-am ascuns de co­le­gii mei actori, ca să nu crea­dă că cine știe ce pă­cat am, cine știe ce sufe­rință... Este acolo un fag mare, pe care l-am îmbră­ți­șat și am plâns, am plâns, am plâns, până n-am mai avut lacrimi. Atunci am simțit ca o mângâiere, așa, că voi fi hirotonit. Fă­cusem o cerere în scris, în sensul aces­ta, actualului Patriarh, Preafericitului Daniel, cu mulți ani în urmă, dar nu mi-a răspuns. După ce am fost la Părintele Ar­senie, s-au deschis ușile. Întâi m-a chemat la Cra­iova Înaltpreasfințitul Irineu al Olteniei. Am fost cu soția, ne-a primit foar­te bine și, deodată, a între­bat-o pe Cristina dacă e de acord ca eu să mă preo­țesc. I-a spus același lucru pe care mi l-a spus și mie când i-am măr­turisit că vreau să mă preoțesc: că numai asta îmi va adu­ce liniș­tea. La care, Părintele Mitropolit a re­plicat: "A început numărătoarea inversă." Atât.
Destul de repede după aceea, i-am mărturisit dorința mea unui mitropolit din Grecia, care mă cu­noaște demult, și el mi-a propus să mă hirotonească. Nu voiam însă să se supere cineva din Biserica mea, așa că l-am întrebat pe IPS Irineu ce să fac: să aștept să fiu hirotonit în România, ori să accept preoția în Grecia. Mi-a spus: "Dumne­zeu!". Adică să aștept semn de Sus. A mai trecut un an și am pri­mit un telefon din Grecia: "Pe data de..., Înaltpreasfințitul Iacob vrea să te hirotonească. Ești de acord?". L-am sunat pe Înaltpreasfințitul Irineu, care a zis: "Du-te!". Mi-a dat și o recomandare. Anul trecut, în duminica Tuturor Sfinților, am fost hirotonit diacon, pentru că dia­conul are o libertate de a sluji oriunde și, în al doilea rând, pentru că Înaltpreasfințitul mi-a spus: "Ia-o ușor, pas cu pas". În plus, și duhovnicul meu, și ierarhii pe care îi cunosc mi-au spus că e impor­tant să rămân în teatru.

"Maica Domnului de pe luciul apei"

- De ce e atât de important să rămâneți actor?

- Pentru că se pot trezi și alții la viața în Hristos. Când a început reconstrucția Teatrului Național, am propus două lucruri: să se con­struiască o capelă, pe lângă cârciu­mile, bibliotecile, librăriile și res­tul spațiilor comer­ciale care vor fi amenajate acolo, și să facem o slujbă de sfințire a Teatrului la final. Omul intră, bea o cafea, se duce la un spectacol de teatru și vede o capelă: hai să aprind și o lumânare pentru sufletul meu. De ce nu? Conducerea m-a luat în glu­mă și a lăsat-o așa... Dar tot voi face o sfințire a Sălii Mari a Teatrului, în pre­zența actorilor care vor dori să participe.

- Acum este și mai dificil să rămâneți actor, căci nu vă veți mai putea asuma rolurile care declan­șează un conflict de conștiință, nu credeți?

- Aș găsi un motiv pentru care să nu accept. Ori­cum, de un an de zile am încercat să îmi fac rolurile în așa fel încât să nu îl supăr pe Dumnezeu. Numai la El mi-e gândul, nu la oameni sau instituții. El să fie mulțumit de mine. Înaintea hirotoniei întru diacon, am fost tulburat puțin de un gând: dacă prin actorie de­ranjez Biserica mea, care m-a crescut, Biserica Orto­doxă Română, căreia îi sunt dator toată viața mea, mai bine nu o mai fac. Mitropolitul din Grecia mi-a zis: "Știu prin ce ispite treci. Nu mai zice nimic, zi numai da și roagă-te." Și așa am făcut. Fiecare pas pe care îl puneam era rugăciunea sufletului: Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Maicii Tale, Preacurata Fecioară, miluiește-mă și mă mântuiește pe mine, păcătosul! Și alte rugăciuni: Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta... Tot timpul, tot tim­pul. Nu am putut să dorm deloc, nici vineri spre sâm­bătă, nici sâmbătă spre dumi­nică, ațipeam spre dimineață cu gân­­dul ăsta în permanență. Și-atunci am visat-o pe Maica Dom­nului pe fân­tâna de la țară, pe luciul apei, care mi-a spus așa: "Nu-ți fie frică, o să îi slujești Mân­tuitorului Hristos, Fiului Meu. Nu te speria de ce spu­ne Biserica." E prima oară când am un astfel de vis în 48 de ani de viață și de aceea cred în el.

- Totuși, v-ați dedicat o viață spectacolului, cu orgoliul și aștep­tările oricărui artist de a fi apre­ciat. Indiferent care vă este nă­zuin­ța, alcătuirea dvs. interioară poate să reclame mai mult recu­noașterea publică, de aceea în­treb: unde vă simțiți mai împlinit, pe scenă, când sunteți aplaudat, sau în altar, când sunteți ascuns de oameni și văzut numai de Dum­nezeu?

- Cu siguranță, acum simt o bucu­rie mult mai mare slujind în altar, decât în meseria de actor, în care m-am îmbătrânit. Credeți-mă, pe scenă am un rol, sunt un perso­naj, iar în biserică sunt cu toată fiin­ța mea. Pe scenă lucrează talentul și darul, iar la Sfânta Liturghie lucrează harul. Nu se pot compara.

- Ieșirea la aplauze nu este o răsplată?

- Pentru mine nu mai e o răs­plată. Când ies la predică și la mi­ruit e o bucurie mult mai mare. Simt atunci dragostea oamenilor și a noastră, a tuturor, pentru Dumne­zeu. Și mai simt că sunt de ajutor oamenilor.

- O ultimă întrebare. Toți râv­nim fericirea, dar nu toți știm unde să o căutăm. Care este ferici­rea unui preot?

- Cred că fericirea pentru ori­cine este să știi să iubești, să poți să ierți și să poți să îți sacrifici iubirea de sine. E foarte grea porunca Mân­tuitorului, că să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul, din tot cugetul tău, din toată inima ta, și pe aproapele tău, ca pe tine însuți. Practic, cum am putea noi să îl iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine, decât sacrificân­du-ne pe noi? Nu ai cum altfel. Trebuie să îți rupi de la gură, să îi dai lui, să îți iei din timpul tău și să îi dai lui, să nu mai fii egoist. E o jertfă. Cred că în această jertfă stă fericirea. Dacă reușim să trecem de la nive­lul de înțelegere la nivelul de trăire, atunci începem să câștigăm fericirea.

- Mi-ați mărturisit că sunteți un vechi cititor și admirator al revistei noastre. Ce anume apreciați mai mult la "Formula As"?

- "Formula As" este un ziar care zidește. Am des­coperit multă duhovnicie în el. Apoi îmi plac foarte mult articolele despre tradiții românești, despre rădăcinile noastre, despre identitatea noastră, despre eroii și sfinții noștri. Îmi place și că le veniți oameni­lor în ajutor: cu tratamente naturiste, cu un stil de viață sănătos, chiar cu ajutoare materiale... "Formula As" este un ziar frumos, care reflectă și face binele.