Radu Paraschivescu este redactor la Humanitas, romancier, eseist, traducător, comentator sportiv (cu o rubrică la "Gazeta sporturilor" și nelipsit din studiourile "Digi Sport"), dar și lingvist preocupat de maladiile limbajului actual și tratamentul lor corect (are o emisiune, "Pastila de limbă", la Digi 24). Excelează în toate aceste ipostaze prin competență pasionată, inteligență și umor. Ca jurnalist carismatic, știe cum să se adreseze fără didacticism unui public eterogen și în general ignorant, sugerându-i că, așa cum jocurile sportive au reguli ce nu pot fi schimbate de jucători sau galerii după bunul plac, și limba are legile ei, a căror nerespectare te descalifică. "Noi vorbim, nu gândim" este al patrulea volum dintr-o serie în care, prin antologarea inepțiilor din spațiul public, Radu Paraschivescu atrage atenția asupra masacrării limbii române în anii noștri. Colecțiile lui anterioare de "perle românești" s-au vândut bine, fiindcă oamenilor le place să râdă cu superioritate unii de alții, mai ales când "alții" sunt persoane publice, politicieni în primul rând, dar și afaceriști, oameni din fotbal, "artiști" pop, starlete, moderatori TV, dătători cu părerea în toate cele. Ceea ce Vargas Llosa numește "democratizarea inculturii" se vede bine și la noi, iar prostologhicoanele lui Radu Paraschivescu, deși stârnesc veselie, au un substrat grav, neliniștitor: "O țară unde lumea vorbește șleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulație gângavi revanșarzi, peltici mintal, păpuși decerebrate (...) pierde statornic șansa revirimentului". Am citit undeva că vârsta mintală medie a publicului TV este de 12 ani, iar programele sunt gândite pe gustul și puterea de înțelegere a acestor preadolescenți eterni, atrași de kitsch, promiscuități, limbaj rudimentar, șabloane. Cum ratingul creează confuzie între succes și valoare, antimodelele de la televizor ajung să dea tonul vorbirii agramate, incoerente, lipsite de proprietatea termenilor și plină de clișee ce nu presupun efort de gândire. Se propagă astfel adevărate epidemii ce afectează vocabularul, sintaxa, morfologia, dar și logica. Radu Paraschivescu pune în prefață degetul pe rană: cauza principală a degradării discursului public e disprețul pentru cultură și modul cum se învață limba și literatura română în școală. Asta explică și de ce competențele lingvistice ale absolvenților de liceu, ilustrate prin stupefiante "perle" de la bacalaureat, sunt atât de reduse (capitolul dedicat lor e pe cât de comic pe atât de înspăimântâtor). Structurată tematic (politică, afaceri, sănătate, dragoste, sex, fotbal, religie, filosofie ș.a.), noua antologie de gogomănii are câteva personaje predilecte, prezente în mai toate capitolele. Că oameni din politică, ce se declară altminteri mari patrioți, schingiuiesc limba națională după cum îi duce mintea, ignorând normele gramaticale (ce nu pot fi schimbate după voia lor, ca legile în Parlament), nu ne mai miră. Altceva e de menționat: felul cum vorbesc demască fără greș, pe lângă nivelul de educație, și impostura, și caracterul. Pe pagina de gardă a cărții e pusă în chip de motto o frază a lui Victor Ponta: "Bunicul meu, care a fost preot, m-a învățat să nu mint și să nu fur". Ne vine să râdem, nu? Dacă fotbaliștilor le mai putem ierta derapajele lingvistice (în fond, ei pot să facă ceea ce majoritatea dintre noi nu suntem în stare), când e vorba de VIP-uri din politică, afaceri, showbiz sau media, discursul aberant, pleonastic, noua limbă de lemn din prefabricate globale îi scaldă în ridicol. Se spune că ridicolul ucide. Ai noștri au dezvoltat o imunitate nesimțită, perseverând în fraze rizibile rostite cu aplomb (sunt nume care trec dintr-o culegere de perle în alta, fără să se jeneze de caraghioslâcurile involuntare pe care le emit; lista e prea lungă pentru spațiul de aici). Aș fi fost tentată să dau exemple, dar nici n-am știut ce să aleg mai întâi, fiindcă îți vine să râzi la fiecare pagină a cărții, la fiecare frază cu vocabularul și sintaxa după chipul și personalitatea celui ce vorbește. Râdem noi, râdem, dar dacă ne și gândim puțin ne apucă exasperarea.