Fenomenul Vladimirești
- Părinte Jan Nicolae, pe lângă îndeletnicirile dvs. duhovnicești și profesorale, ați dedicat pasiune și timp pentru a întocmi o carte și un film despre părintele Ioan Iovan, de la Mânăstirea Recea, căruia i-ați fost, ani la rând, ucenic. Ce v-a motivat, în mod special, în acest demers?
- Vedeți, noi, românii, ne atașăm foarte repede de mari duhovnici și sfinți străini, în special greci și ruși, dar pe ai noștri deseori îi ignorăm. Or, eu cred că e necesar să-i cunoaștem și să-i recunoaștem întâi și întâi pe părinții noștri duhovnicești. Pentru aceasta trebuie să dăm mărturie despre ei imediat, pentru că îmbătrânim, uităm și sunt fapte și învățături pe care, mai târziu, nu va mai avea cine să le transmită în mod nemijlocit. Desigur, timpul are rostul lui. Am lăsat să treacă șapte ani de la mutarea Părintelui Ioan Iovan la cele veșnice - un soroc simbolic - l-am lăsat să se odihnească șapte ani, iar acum îl punem să lucreze. Așadar, am început să strângem mărturii despre el. Nu a fost numai dorința mea de a face această operă de redare a memoriei publice a Părintelui Ioan. Mai multă lume resimțea nevoia aceasta de a-l onora, cu atât mai mult cu cât se manifestă o anumită jenă de a-l pomeni pe Părintele Ioan Iovan în rândul marilor duhovnici din România. Nu înțeleg de ce. După părerea mea, este unul dintre cei mai însemnați duhovnici ai noștri. Nu am mai văzut un om cu o simplitate și o masivitate duhovnicească ca a lui. Am cunoscut marii duhovnici români din ultimele decenii, am slujit cu unii dintre ei, am luat binecuvântare, m-au sfătuit, îi prețuiesc pe toți, dar acest Părinte, care a mărturisit credința în plin stalinism, cu un curaj exemplar, merită și el cunoscut. Este și o datorie morală a noastră, a celor care îl știm, dar și una duhovnicească, de a-l arăta lumii așa cum a fost. Spre bucuria mea, m-am întâlnit în gândul acesta cu părintele Moise Iorgovan de la Oașa, și cu operatorul Bogdan Pârlea, care au făcut și alte proiecte de acest gen. Părintele Moise a studiat mult în arhivele de la CNSAS și a văzut, în cele peste 2.500 de file ale dosarului întocmit de Securitate, cât a fost de nedreptățit Părintele Ioan atât de autoritățile politice, cât și de cele bisericești. Amândoi credem că trebuie să i se facă dreptate.
- Probabil că puțini dintre cititorii revistei noastre știu cine a fost și ce-a pătimit Părintele Ioan Iovan, și s-ar bucura să-i afle povestea.
- Întotdeauna, puterea politică a încercat să comande și asupra spiritualului, iar uneori a reușit. Așa s-a întâmplat și în comunism, când Bisericii i-au fost impuse cu anasâna anumite lucruri. De pildă, să fie caterisiți anumiți preoți, ori îndepărtați din Sinod anumiți episcopi, să fie numiți alții și așa mai departe. Părintele Ioan a fost duhovnicul Mânăstirii Vladimirești, din județul Galați, începând din 1948. În câțiva ani, a căpătat o mare popularitate prin liturghisirea sa zilnică, prin dăruirea față de popor, prin puterea predicilor sale - care i-au întors pe mulți în Biserică. Apoi, apariția Părintelui în Moldova, cu invitația lui la o cuminecare mai frecventă a credincioșilor, la întâlnire cu Hristos, la lepădarea de păcatele grave - a provocat indignare. Cum, a venit un preot ardelean, care are un succes atât de mare, la noi? Cum le cere creștinilor să se împărtășească mai des decât în cele patru mari posturi de peste an? Invidia călugărească s-a manifestat, și ea, din plin. Și-a mai existat un măr al discordiei. Între Părintele Ioan și ierarhia Bisericii a fost o diferență de raportare la statul comunist. Părintele Ioan a fost un adversar neînduplecat al comunismului. Patriarhul Iustinian și elita preoțească pe care a încercat să o formeze au avut un comportament mai flexibil, să zicem; au încercat să nu provoace puterea politică, pentru ca să nu se întețească prigoana împotriva credinței, să nu fie închise mânăstirile etc. Și într-o oarecare măsură, au avut dreptate, pentru că, după lucrarea de șapte ani a Părintelui Ioan, în 1955, Mânăstirea Vladimirești a fost prima mânăstire din România închisă. A fost o operațiune teribilă a Securității, care a năvălit noaptea, cu trupe numeroase peste mânăstire, pentru a aresta pe Părintele și câteva maici. Patriarhul Iustinian încercase până atunci, în câteva rânduri, să-l salveze pe Părintele Ioan, propunându-i să-l mute la București sau în Ardeal, unde putea să-și piardă urma și să fie protejat. Dar Părintele a refuzat, pentru că se legase, prin hirotonie, să-și sfințească viața la Vladimirești.
"Păcatul împărtășirilor dese"
- Ce i se reproșa, de fapt, Părintelui Ioan? Sub ce motiv a fost arestat?
- A fost acuzat de uneltire contra regimului. Comuniștii se temeau de toți cei care aveau influență asupra maselor și, cu atât mai mult, de preoți, care, prin însăși natura misiunii lor, nu puteau fi decât anticomuniști. Înainte de a-l aresta, Securitatea a cerut caterisirea Părintelui Ioan, deci îndepărtarea lui de credincioși, iar Sinodul s-a supus și l-a scos din cler, pe motiv că face spovedanii colective și că dă cuminecarea fără discernământ. Cu un curaj de necrezut, Părintele nu a acceptat însă această decizie, a continuat să slujească, să spovedească și să împărtășească. Mai mult, a trimis Sinodului un memoriu foarte dur, în care le bătea obrazul ierarhilor, spunând că au sacrificat rațiunile lui Dumnezeu pentru rațiunile unui stat ateu. Atunci, Securitatea a intervenit, sub pretextul că Părintele e răzvrătit, nu ascultă de autoritățile bisericești și de cele ale statului și își asumă o calitate pe care nu o mai are.
- Se cuvine o explicație legată de acuza împărtășaniilor prea dese. Biserica interzice frecvența mai mare a lor?
- Cu timpul, în biserica orientală și greacă, împărtășirea la fiecare Liturghie a devenit un apanaj al clericilor, iar pentru popor s-a rărit cuminecarea, înrădăcinându-se obiceiul de a te împărtăși numai în cele patru posturi sau cel puțin o dată pe an. Așa s-a ajuns până azi, când, deși cerem creștinilor să se spovedească și împărtășească în cele patru mari posturi de peste an, cei mai mulți o fac numai înainte de Paști. E un scandal teologic că nu se cuminecă nimeni în marile sărbători, în cele mai multe biserici. Or, Părintele Ioan Iovan a vrut să schimbe asta, prin a-i pregăti pe creștini să fie apți de cuminecare la fiecare Liturghie.
În sensul acesta, Părintele Ioan Iovan, corespondent al Sfântului Ioan de Kronstadt din Biserica Rusiei, este un dar al lui Dumnezeu făcut Bisericii noastre. Ce-i unește pe cei doi? O anumită îndrăzneală euharistică. Îndrăzneala nu este obrăznicie, ci un dar al Duhului Sfânt, pe care îl cerem de fiecare dată la Liturghie. În rugăciunile care se spun imediat după ce are loc prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului, înainte să ne cuminecăm, îi cerem lui Dumnezeu "îndrăzneala cea către Tine". Adică, îi cerem Duhului Sfânt să ne dea acea dinamică și orientare către Părintele Ceresc, care ne așează în demnitatea de fii ai Săi, frați cu Hristos, la masa Împărăției Sale. Și nu poți accepta invitația la o masă și să nu mănânci, nu? Sau să mănânci din joi în Paște...
"A purtat rănile lanțurilor toată viața"
- Să revenim la arestarea Părintelui Ioan...
- Părintele Ioan știa că va fi arestat și s-a pregătit. Și-a cusut pe spatele maieului antimisul - acea pânză pe care este imprimată o icoană și în care sunt părticele din sfinte moaște; altarul portabil al preotului, pe care poate sluji oriunde, și în pădure, la nevoie, așa cum au făcut de multe ori românii, în vremuri de prigoană. Apoi, timp de 12 ani, cât a stat închis, a slujit Sfânta Liturghie zi de zi. În temniță a dovedit că atitudinea sa era una autentică, de dăruire totală față de Hristos și oameni, nu una prin care a încercat să impresioneze și să câștige faimă. Mulți dintre cei care au supraviețuit închisorilor comuniste au scris, după 1990, despre Părintele Ioan cu admirație. De pildă, N. Steinhardt povestește în celebra sa carte "Jurnalul fericirii" că, după botezul lui în închisoare, a primit, printr-un terț, o fărâmă de împărtășanie de la Părintele Ioan Iovan. Scriitorul Nicolae Balotă, care era greco-catolic, îl elogiază și spune că nu a văzut în închisoare o figură mai mistică și mai interesantă sub raport duhovnicesc decât Părintele Ioan Iovan. Este consemnat și un moment de ecumenism duhovnicesc, în care Părintele Ioan a slujit Liturghia ortodoxă și s-a cuminecat cu un episcop romano-catolic și cu unul greco-catolic. În momentele de suferință, granițele confesionale dispăreau și îi ținea la un loc numai crucea lui Hristos. Pentru această jertfă a sa, de a sluji în acele condiții neîncetat, l-am pictat în biserica aceasta, în care ne aflăm, la proscomidiar, cu potirul în mână, în veșminte pascale, și cu două păsări, de-a stânga și de-a dreapta, care poartă câte un ciorchine de strugure. Căci Părintele spunea: "Dumnezeu nu m-a uitat în închisoare și îmi trimitea în fiecare dimineață, când slujeam Liturghia la Zarcă, la Aiud, un paracliser și-un cântăreț: două păsări, care stăteau nemișcate pe pervazul ferestrei până la sfârșitul slujbei".
- V-a spus dacă a suferit mult în închisoare?
- Nu s-a plâns niciodată. Ba, dincolo de orice durere, era convins că temnița poate să înlocuiască chilia călugărească, adică este tot un loc al mântuirii. Știm însă că a suportat cumplite violențe și urâciuni. Dumnezeu l-a tescuit ca pe un strugure, în teascul Lui, și i-a dat cel mai bun vin, cele mai frumoase daruri: despătimirea, Rugăciunea lui Iisus și vederea duhovnicească, sau darul înainte-vederii. Ceea ce îl face un duhovnic de talia marilor sfinți ai Bisericii.
A povestit, cândva, că, fiind pedepsit în închisoare, i-au fost bătute lanțuri la mâini și la picioare. Înainte de a le primi, le-a binecuvântat și le-a sărutat, gândindu-se la ce au suportat sfinții Apostoli Petru și Pavel. Caraliul i-a bătut însă niturile astfel încât să-i intre în carne, apoi i-a dat un picior în spate și l-a înjurat de mamă. Părintele s-a întors și a rostit rugăciunea de dezlegare de păcate, la care gardianul a căzut la pământ. Părintele spunea că a trăit atunci un moment sublim al preoției sale, pentru că a putut să ierte chiar în clipa în care a fost umilit la extrem.
Părintele Ioan a purtat urmele lanțurilor pe picioare toată viața. Avea răni care i se deschideau uneori. Așa s-a întâmplat, spre final, când, cu ajutorul Maicii Starețe Cristina, de la Recea, a reușit să meargă în pelerinaj în Țara Sfântă. Era un om bolnav, în cărucior. La un moment dat, rănile de la picioare i-au sângerat. Au chemat un medic, care i-a oprit sângerarea. A stat apoi o vreme cu picioarele ridicate, pentru a nu reizbucni sângele. Atunci, în timp ce Părintele dormea, tânărul său ucenic de chilie i-a filmat, cu telefonul mobil, urmele de lanțuri, despre care foarte puțină lume știa. Avem astfel dovada că aceasta nu e o poveste. A slujit Liturghia toată viața, cu acele picioare care erau o rană vie.
"Părintele Arsenie Boca a fost cel care l-a convins să se călugărească"
- Până la închisoare, părintele Ioan Iovan a avut o evoluție spectaculoasă, care poate că nu s-ar fi petrecut, dacă nu s-ar fi aflat sub influența unor mari preoți și martiri ai Bisericii.
- Da, începând chiar din studenție, părintele Ioan, pe atunci tânărul Silviu Cornel Iovan, l-a avut profesor și îndrumător la licență pe părintele Florea Mureșanu, protopop al Clujului, cel care avea să devină martir în temnița Aiudului. Pe urmă, Silviu Cornel Iovan făcea parte dintr-un grup de tineri intelectuali și studenți creștini ortodocși de la Cluj, alături de Zorica Lascu, Aspazia Oțel Petrescu și Valeriu Anania. Aceștia l-au îndreptat spre părintele Arsenie Boca, care susținea la Mânăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, în Făgăraș, o serie de cuvântări duhovnicești, care atrăgeau multă lume bună. Cei doi s-au cunoscut, părintele Arsenie i-a citit inima și l-a plăcut imediat. Părintele Arsenie l-a convins să se călugărească. Înainte de a-l cunoaște pe Părintele Arsenie, tânărul teolog Iovan nu era decis pe care cale să apuce, a preotului căsătorit sau a monahismului, deși se dăruise cumva Maicii Domnului. E aici o întreagă poveste! Silviu Cornel Iovan s-a născut ca ultim fiu al unei familii numeroase a unui preot bihorean. Când era în pântecele mamei, s-a constatat că e o sarcină toxică, iar medicii voiau să-i provoace avort. Părinții lui însă s-au întors din drumul spre spital, asumându-și riscurile. S-au rugat Maicii Domnului să-i ajute, și iată ce om a ieșit! De aceea, Părintele Iovan a avut mare evlavie la Maica Domnului și a vrut, la un moment dat, după 1990, să facă o troiță pe locul unde părinții lui au făcut cale întoarsă din drumul spre medic.
Deci, Părintele Arsenie l-a îndemnat spre călugărie și tot el i-a dat centura de monah, pe care i-a prins-o, spunându-i ca niciodată să nu o lărgească, în sensul că să ducă o viață de asceză, să rămână mereu ca un brad, așa cum era. Iar părintele Ioan l-a ascultat; avea unul dintre cele mai dure programe ascetice din câte am întâlnit.
În vremea aceea, părintele Arsenie și Maica Veronica, stareța de la Vladimirești, aveau o frumoasă prietenie duhovnicească. Știind că Vladimireștiul avea nevoie de un duhovnic, Părintele Arsenie Boca l-a determinat pe Părintele Ioan, care era secretar personal al lui Nicolae Colan, Episcopul Clujului, să meargă la Vladimirești. Părintele Arsenie a intuit că acesta este omul care se potrivește locului. I-a scris maicii Veronica: "Ți-am pregătit un munte, dar lasă-l să mai crească!". Însă Vladimireștiul însuși a crescut foarte mult datorită forței duhovnicești a Părintelui Ioan. Veneau acolo zeci de mii de oameni la sărbători, de puneau Securitatea în alertă generală.
În 1947, ajuns la Vladimirești, părintele Ioan a fost primit cu multă dragoste, hirotonit diacon și apoi preot de către Episcopul plaiurilor natale, Nicolae Popovici, un alt martir, un om cu mare dârzenie și curaj, care i-a fost și model. De la el a moștenit împotrivirea față de minciuna comunistă. Părintele Ioan a primit și un program duhovnicesc: "Te pun slujitor al acestui sfânt și sfințitor altar, să deschizi Cerul, nu să-l închizi". Episcopul Nicolae știa că vor veni vremuri cumplite și că oamenii au nevoie să fie călăuziți cu orice preț. De altfel, nu mult după aceea, Episcopul Nicolae Popovici a intrat în conflict cu autoritățile comuniste, a fost depus din treaptă și a primit domiciliu forțat la Mânăstirea Cheia. Părintele Ioan și Episcopul Nicolae nu s-au mai putut vedea prea des, dar au menținut o legătură duhovnicească. Și, cel mai important lucru, Părintele Iovan a urmat calea de slujire a Adevărului deschisă de Episcopul Nicolae.
Văzător cu duhul
- Prin ce v-a impresionat părintele Ioan când l-ați cunoscut?
- Eram student la Facultatea de Chimie Alimentară a Universității Galați, în anul 1992. Fusesem într-un pelerinaj în Ungaria, alături de alți colegi și, la întoarcere, cineva a propus să ne oprim la Mânăstirea Recea, unde părintele se afla de numai câteva luni. Părintele Ioan și maica stareță Cristina ne-au primit în bisericuța din deal, ne-au spus o rugăciune, ne-au binecuvântat, ne-au așezat la masă, am stat de vorbă, apoi Părintele ne-a condus până la poartă. Văzându-i ochii aceia calzi, buni și luminoși, am simțit că întâlnirea este una cu tâlc și că voi mai reveni la Recea. Așa a și fost. După un an, am ajuns să lucrez ca inginer în județul Mureș, la fabrica de cașcaval din Târnăveni, împreună cu soția mea, ingineră și ea, fără să ne propunem asta. A fost de la Dumnezeu, ca să fim în preajma Părintelui Ioan, să-i devenim ucenici și să ne așeze pe cale. Am văzut în sfinția sa, încă de la început, modelul de preot pe care îl căutam: frumos ca un voievod, bun predicator, cuminecând poporul și spovedind până la epuizare. La început, nu aveam nevoie decât să-l văd, nu-mi trebuia să-l întreb nimic. Dar s-a întâmplat ca în primul an de căsătorie să nu avem copii și atunci i-am cerut ajutorul. Părintele ne-a binecuvântat și ne-a liniștit: "Lăsați că o să aveți". Și azi, avem cinci copii.
- Se spune despre Părintele Ioan că era văzător cu duhul. Ați obținut mărturii despre clarviziunea sfinției sale?
- După ce a fost eliberat din închisoare, Părintele Ioan a mai suferit o vreme, nefiind lăsat să slujească. Apoi, din 1979, i s-a permis să se întoarcă la altar. A fost mai întâi la Mânăstirea Cernica, iar din anul următor, duhovnic onorific la Plumbuita, unde a stat până în septembrie 1991. Acolo a desfășurat o misiune excepțională și era căutat de mii de oameni. Ieșea în curte, se uita la ei și-i chema mai aproape pe cei cu cele mai mari probleme, căci îi cunoștea pe loc. O maică, aflată acum în eparhia noastră, de Alba, pe atunci tânără, voia să se sinucidă. Părintele i-a spus pe nume, deși o vedea pentru prima oară, și a chemat-o în față. I-a vorbit și a întors-o din hotărârea sa cea rea. De asemenea, am înregistrat o mărturie a unei femei simple, care spune că nu credea în Dumnezeu și nu mergea la Biserică, avea mari necazuri în familie, dar a fost convinsă de o verișoară să meargă la Părintele Ioan, la Plumbuita, să ia binecuvântare, în speranța că se vor îndrepta lucrurile și pentru ea. Înainte de asta, femeia a întrebat: "Și ce să-i spun eu părintelui?". "Păi, uite, de exemplu că fumezi." Când a ajuns în fața Părintelui Ioan, a fost copleșită de lumina din ochii lui. El i-a pus mâna pe cap și i-a spus: "A, da, tu fumezi" - de parcă ar fi știut discuția dintre cele două femei. Atunci a pătruns-o harul până în inimă, iar femeia povestește că plutea ca într-o baie de lumină și că îi vedea vii pe toți sfinții de pe pereții bisericii, și simțea că îi cunoaște, că are o relație personală cu ei. Și-a făcut cruce și s-a întrebat: "Dumnezeule mare, dar de unde?!". Și a auzit o voce din dreapta sa: "Din botez, din botez, din botez!". Toți avem harul în noi, de la botez, dar nu îl punem toți în lucrare.
Mărturii despre minuni
- Se cunosc minuni făcute de Părintele Ioan?
- Părintele Ioan era un pescar de oameni. Făcea tot posibilul pentru a le deschide inima către Hristos. Și îi dădea fiecăruia leacul pentru beteșugurile sale. Dar avea un mare discernământ, nu era îngăduitor cu păcatele grave, nu a făcut scară rulantă la împărtășanie și la potir, așa cum cred mulți; pe unii îi oprea de la cuminecare. Minunile le face Dumnezeu pentru credința noastră. Părintele Ioan reușea să întoarcă oamenii la credință, să-i facă să iasă din păcate grele, și atunci se petreceau minuni cu ei.
- Dintre mărturiile strânse până acum, aveți vreuna cutremurătoare?
- Toate sunt, de la vlădică până la opincă. Prima i-am luat-o Mitropolitului Serafim, care recunoaște sfințenia Părintelui Ioan. Apoi am găsit o ucenică de-a părintelui Ioan care, la un moment dat, a plecat în America, și de acolo îi trimitea părintelui pomelnice, ca să se roage pentru diverse persoane. Când părintele se ruga, acele persoane se converteau la ortodoxie. Femeia aceea s-a întors în țară și l-a sunat pe Părintele Ioan spunându-i ce minuni se petrec, iar sfinția sa a zis doar: "Maica Domnului vrea să se întâmple așa". În acel moment, cabina telefonică din care vorbea femeia s-a umplut de mireasmă de mir. Acea doamnă ne-a dat această mărturie plângând. De asemenea, sunt persoane care l-au văzut și după ce a murit, iar altele care au simțit miros de bună mireasmă la mormântul său.
- Prin ce se deosebea părintele Ioan de alți predicatori, în ce consta forța predicii lui?
- Pe mine m-a atras prin felul direct de a vorbi. Vorbea pe șleau. Avea curaj în cuvânt. Prin ce spunea, deși urmărea pericopa evanghelică, ajungea să răspundă problemelor personale ale celor care îl ascultau. Avea o subtilitate teologică uimitoare, știa să vorbească pe limba poporului, și nu despărțea amvonul de sfânta masă pe care se afla trupul și sângele Domnului. În sensul că, pentru tot ce spunea, și-l lua martor pe Hristos, care era acolo, de față. De fapt, te făcea să conștientizezi că nu vorbește în numele lui, ci în numele lui Hristos. Or, asta electriza asistența.
- Deși părintele are o anume notorietate, iar numele său capătă o aură tot mai mare, totuși nu este cinstit ca atare. Nu sunt cozi de pelerini la mormântul său, nu e plină presa de articole despre sfinția sa, nu i s-a cerut canonizarea etc. De ce?
- În primul rând, părintele Ioan și-a trăit viața cu discreție, iar după plecarea lui la Domnul, cei care l-am cunoscut nu am vrut să facem din lucrarea sa o ideologie. Am mai vorbit despre dânsul, dar am considerat de cuviință că trebuie lăsat un timp în care să ne dumirim, să discernem; să nu venim cu un soi de presiune pentru canonizarea Părintelui. Acum, ne-am hotărât să culegem aceste mărturii, într-un mod cinstit, fără grabă, ca lucrurile să aibă vreme să se lămurească. Cartea și filmul pe care le vom face îl vor prezenta la măsura pe care o merită. În ce mă privește, sunt convins că este unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului XX și unul dintre cei mai importanți păstori duhovnicești ai românilor. Însă, fiind o personalitate complexă, este nevoie de un răgaz, pentru o privire atentă, curată, cuminte, asupra vieții sale. Apoi, va crește și evlavia populară pentru el și va veni și recunoașterea Bisericii...