Secretele pământului - de vorbă cu cercetătorul ȘTEFAN MARINCEA, de la Institutul de Geologie al României

"Geologia înseamnă libertate neîngrădită"

- La 55 de ani, Ștefan Marincea este unul dintre cei mai importanți geologi ai României. A cutreierat și studiat mai toți munții țării, dar este în egală măsură chemat, pentru cunoștințele sale, și în Occident, în Belgia și în Franța. O incursiune alături de el în măruntaiele pământului și în lumea misterioasă a cristalelor este o aventură care merită împărtășită din plin -

Superbele peregrinări prin munți

- Mai întâi, d-le Marincea, aș vrea să vă întreb cum v-ați ales meseria de geolog? Ce e așa de pasio­nant în cercetarea pământului?

- Eu vin dintr-o familie de ingineri și de medici. Într-adevăr, este greu de imaginat că îți poți alege o meserie într-atât de diferită de cea a părinților și a fraților tăi. Când eram tânăr, m-am gândit mult cum să împac cele două pasiuni: cea pentru științele vieții și cea pentru inginerie, ambele prezente în viața de zi cu zi a familiei mele. Și răspunsul la această dilemă a fost geologia. M-au întărit și superbele peregrinări prin munți din timpul liceului. Și mai era și dorința mea nestăpânită de a descoperi lucruri noi, care m-a făcut să plec, ca voluntar, pe un șantier arheologic, la Di­nogetia-Garvăn. Evadarea din tipare, din programul strict al "epocii de aur", a fost și ea un argument. Geo­logia însemna o sete de libertate, într-un moment în care toți aveam nevoie de ea. Și geologia înseamnă și clipele superbe ale apusurilor și răsăriturilor de soare, serile alături de colegii de echipă, departe de stresul și "răutățile lumii". Geologia este un domeniu al liber­tății neîngrădite: libertatea de a gândi, libertatea de a găsi frumosul acolo unde mulți nu-l observă, liber­tatea de a sparge canoanele. Nu există dogme în geo­logie, pentru că natura ne rezervă mereu surprize. Iar natura își creează frumusețile acolo unde nu te aștepți. Misterul Pământului se adâncește pe măsură ce avan­săm spre interiorul său. Și asta face parte din farmecul geologiei: 97% din volumul planetei noastre nu e ac­cesibil cunoașterii complete.

Plonjon în adâncurile Pământului

- Nu prea știm, așadar, cum arată interiorul Pă­mân­tului...

- Pământul este plin de mistere, ce se lasă desco­perite în pași mici. Și cu cât te apropii de interiorul lui, datele devin relative: investigațiile nu pot fi făcute decât indirect. Cu cât avansăm spre interiorul Pămân­tului, temperatura crește, iar forajele și galeriile nu pot să depășească o anumită adâncime. Cea mai adâncă mină din lume, de la Mponeng, din Africa de Sud, are doar 3,9 km, iar cea mai adâncă carieră, mina de dia­mante Mirny din Siberia, are 525 m. Cel mai adânc foraj din lume, în scopuri științifice, este în Peninsula Kola, la o adâncime de 12.261 m, iar cel mai adânc puț petrolier, din Quatar, are 12.290 m lungime. Ex­trem de puțin pentru un Pământ atât de mare. Totuși, noi știm cu oarecare certitudine că partea centrală a Pământului (nucleul lui intern) este puternic feromag­netică și extrem de densă. Aici, deși temperaturile sunt uriașe, din cauza presiunii gigantice, nucleul Pămân­tului nu se poate topi. Doar la marginea lui stă o to­pitură metalică, gigantică și ea. Ea ar fi răspunzătoare de magnetismul terestru. Apoi, peste nucleu și încon­jurându-l, e o manta groasă de 2900 km. Vulcanii ne-au ajutat să avem acces la fragmente de rocă des­prin­se din mantaua Pământului. Așa că ne putem face o idee mai bună despre compoziția ei, cel puțin în par­tea sa superioară. În sfârșit, peste manta, este crusta Pă­mântului, care e la suprafața sa. Are o grosime in­fimă în raport cu planeta: 40 km. La ea mai avem și noi acces direct, cât de cât.

- S-ar părea că despre Cosmos știm mai multe decât despre planeta noastră...

- Planeta noastră ne este mult mai accesibilă, totuși. Dar publicul larg este poate mai puțin atras de regnul mineral, "regnul ignorat", decât de informația astronomică. Deși avem și noi acces la ea. Analizăm meteoriții ca fragmente ale unor corpuri cerești care au explodat, investigăm cometele și planetele Siste­mu­lui Solar prin metode spectrografice. Și nu știu câți știu că primul om care a pășit pe Lună, Neil Arms­trong, avea o serioasă pregătire geologică!

- Au apărut teorii paranormale, cum că în mij­locul Pământului există un alt pământ, cu "ex­tra­tereștri". Au fost și experiențe făcute la Polul Nord, în care norvegienii s-au întâlnit cu niște făp­turi neumane. Multă lume, chiar și științifică, a fost fas­cinată de ideea că înlăuntrul Pământului ar putea exista viață. Să fie simplă poezie?

- Aceste ipoteze s-au născut mai mult din farme­cul legendelor celtice și germanice, care imaginau troli și gnomi trăitori sub pă­mânt. Ele au dat foarte gus­tate romane SF. "O călătorie spre centrul Pământului" a lui Jules Verne a fascinat și fascinează, încă. Dar viața pe care ar întâlni-o cei care avan­sează spre interiorul planetei n-ar fi una obiș­nui­tă. Așa cum am spus, odată cu adâncimea, temperatura și presiunea cresc, iar oxi­ge­nul devine rar. În minele adânci, viața e un infern. V-o spun, pentru că am fost aco­lo. La 1000 de metri adân­cime, tem­peratura depășește 45°C. Totuși, s-au găsit, chiar în țara noastră, în Peș­tera de la Movile, din Do­bro­gea, forme de viață anoxi­că (via­ță fără oxigen, n.r.). Însă e greu de imaginat că ar re­zis­ta și la temperaturi și pre­siuni mari.

Misterul cristalelor

- Cum ați ajuns, ca geo­log, la cristale?

- Deși iubesc geologia în ansamblul său (am fost șef de promoție al Facultății de Geologie din București, cu media 10), mineralogia a rămas hobby-ul și dragostea mea. O dragoste ce con­ta­minează: surorile mele, medici, s-au molipsit de la mi­ne și sunt prezențe active la târgurile de minerale și roci. Magia cristalelor a început pentru mine cu fascinația pentru estetica lor și a continuat cu partea de chimie și matematică. Cristalografia (știința crista­lelor) este revendicată și de matematicieni, și de chi­miști, și de fizicieni, și de mineralogi. Există o fas­ci­nație aparte pentru proprietățile curative ale unor cris­tale, transmisă de medicina tradițională, mai ales de cea orientală. În facultate, când a trebuit să optez pentru o disciplină geologică, am ales fără să clipesc mineralogia și cristalografia. Am avut și șansa să-l am ca deschizător de drumuri pe lectorul de atunci, Emil Constantinescu, viitorul Președinte al României. Iar formația mea fizico-matematică și-a spus și ea cuvân­tul. Pentru mine, natura cristalelor, înainte de a se adre­sa inimii, se adresează minții, fiindcă ele repre­zintă, întâi de toate, o înșiruire de cifre, de indici care le descriu geometria și de formule chimice. Și sunt un înverșunat colector de minerale, o parte dintre ele le-am donat deja Muzeului Național de Geologie. Iar un colector este atras de frumusețea și raritatea crista­lu­lui. Un exemplu. De curând, aflat în practică în Ger­mania, în regiunea Eifel, alături de studenții belgieni ai Universității din Liège, ne-am dedat unei superbe vâ­nă­tori de cristale de augit, pe un câmp al unui fer­mier de la Mosenberg. Augitul, deja cristalizat într-o rocă mag­matică, a fost expulzat în urma unor uriașe ex­plo­zii, datorate contactului dintre lava fierbinte a vul­ca­nilor și pânza freatică. Au rezultat niște uriașe cratere de explozie, în care, în timp, s-au format lacuri super­be, dar și cristalele de augit; pe care noi le-am cules de pe un câmp de lu­cernă.

- În lume există și te­ra­peuți vindecători cu cris­tale, ca­re câștigă o gră­madă de bani. Cristalele au, se pa­re, o energie foarte pu­ter­nică. Putem să presupunem cristalele ca fiind vii?

- Nu cred în viața pro­priu-zisă a cristalelor, dar pot să îmi imaginez pro­prie­tăți "paranormale" ale lor; proprietăți extrasen­zo­riale, ce sunt în afara cu­noașterii științifice de azi. For­mele lor pot genera for­me de energie, pe care nu ni le putem explica, pre­cum faimosul "efect de piramidă", despre care s-au scris cărți întregi.

- Cristalele au forme ab­solut extraordinare. Cum se explică geometria lor?

- Formele cristalelor sunt o reflectare a struc­tu­rii lor cristaline. Majori­ta­tea compușilor chimici cris­talizează. În cristalo­gra­­­­fie există o clasificare ri­gu­roasă, pe sisteme cris­ta­line și grupuri spațiale. Exis­tă șapte sisteme de crista­lizare și multe grupuri spa­ția­le. Formele cristalelor pot fi explicate deci prin ope­ra­țiuni de simetrie bazân­du-ne pe structura lor ato­mică. Și prezise matematic!

- Dar culorile atât de diferite ale cristalelor cum se explică?

- Aici, misterele au fost devoalate deja. Există, de pildă, metale a căror prezență în structura cristalină produc culori magnifice. Cele mai frumoase culori le dau fierul, manganul, cromul și titanul. Alte cristale sunt colorate datorită unor incluziuni extrem de fine de compuși sau pigmenți colorați.

Comoara și vipera

- Japonezul Masaru Emoto a realizat un expe­riment senzațional. El a înghețat apa în două feluri: pe o muzică rock și pe o muzică de Beethoven. Cu mu­zica lui Beethoven s-au făcut formațiuni de cris­tale absolut superbe; celelalte au luat forme abe­rante. Cum vă explicați toate acestea?

- Eu nu cred că există forme de comunicare între cris­tale. Poate doar fenomene de respingere sau atrac­ție de tip magnetic. În privința experimentului lui Ma­saru Emoto, este foarte clar că muzica generează vi­brații, succesiuni de unde care pot influența creș­terea cristalină. O muzică profund armonioasă, ca a lui Beethoven, a generat câmpuri continue, care au dus la o cristalizare fără defecte. În timp ce muzica rock a ge­nerat câmpuri discontinue, care au indus defecte de rețea și forme "con­tor­sionate" ale gheții.

- Cum ar trebui să ne împri­e­tenim cu cristalele? Și cum să le fo­losim?

- Pentru mine, "prietenia" cu cris­talele ține mai degrabă de fasci­nația formelor și culorilor lor. De frumu­sețea lor pură. Dar și de valoare, care le e dată de raritatea lor.

- Aveți un cristal preferat, d-le Ștefan Marincea?

- Preferatul meu este un cristal ve­zuvian de 4 cm în diametru, cu o for­mă perfectă de bipiramidă tetra­go­nală. Imaginați-vă două piramide, ca cea a lui Keops, unite prin bază! Nu are proprietăți gemologice, l-am co­lectat din România, de la Ciclova. Ce mă atrage la el este povestea lui. O bună parte a dealului de unde l-am luat e tapisată cu cristale, dar în locul de unde l-am colectat, trăiește un exemplar superb de viperă cu corn. Am urmărit-o timp de ani de zile: de la un pui inofensiv, acum este o vi­peră mare și solitară de peste 1 m. Ea este păzitorul comorii cristalelor de vezuvian și al tainei cristalului meu.

- Există o comunicare secretă cu cristalele pe care le aveți?

- Am foarte multe cristale în colecția mea, dar nu știu care dintre ele îmi aduce energie sau optimism. Eu le iubesc pe toate. Ca pietre zodiacale (sunt născut în zodia Gemenilor) ar trebui să mă gândesc la cris­talele de culoare galbenă, definită drept culoare a zo­diei. Am cristale de citrin (cuarț galben), peridot (oli­vină) și vezuvian gălbui, și mai multe agate, care ar trebui să reprezinte talismanul zodiei, ca și smaraldul. Nu am un cristal de smarald nobil, dar am superbe turmaline verzi (elbaite). Cred că toate îmi fac bine. Între ele mă simt "acasă".

- Credeți că un cristal ne influențează viața când îl purtăm asupra noastră?

- Viața mea s-a desfășurat de o bună bucată de vreme între două descoperiri și colectări de cristale. Ele mi-au determinat deseori prioritățile, mi-au in­flu­ențat în bine munca și mi-au fundamentat, în parte, cele două doctorate și o mulțime de articole științifice. Totdeauna, când fac teren, redevin un pasionat co­lec­tor de cristale, care mă însoțesc continuu în timpul campaniilor.

- Ar trebui să ne alegem cu grijă cristalele în func­ție de tempe­ra­ment și ca­racter?

- Medicina orientală asociază anumite cris­ta­le cu stările de sereni­ta­te: orice chinez își do­reș­te să posede un obiect de jad, pe care să-l pună la vedere în căminul său. Tempe­ra­mentul și caracterul nu sunt prea importante în alegerea unui cristal. Cristalul ideal este cel care îți place, cu con­diția ca el să nu fie toxic sau radioactiv. A existat în Anglia secolului al XIX-lea cazul unei o­tră­viri lente, prin ira­di­ere, cu un superb me­da­lion conținând un fosfat de uranil. Posesorul lui îl dăruia soțiilor sale, care au murit, rând pe rând. Morțile erau extrem de misterioase și cu greu au putut fi elucidate.

Grădina cu flori de aur

- Există în lume zone cu energii foarte puter­nice, în care se simte iradierea Pământului. În Anti­chitate, ele erau locuri de vin­decare.

- Trebuie să ne întoarcem, pentru explicații, tot la efectul de piramidă. Dar și la prezența unor cristale cu radiații ionizante, datorate proprietăților lor ra­dioac­tive. Așa o zonă este Valea Cernei, unde mo­na­zitul (un fosfat care conține thoriu și lantanide), pre­zent în cantități rezonabile în granitul de Cerna, in­duce o radiație slabă, ionizantă. Ea face ca aerul de la Herculane, stațiune aflată la altitudinea de 168 m, să fie la fel de ionizat ca cel de la 2000 m altitudine! Proprie­tă­țile curative date de această io­nizare negativă, com­bi­nată cu izvoarele termale, erau cunos­cute încă din Anti­chitate. Le­gio­narii romani se tratau aici pentru o vindecare mai rapidă.

- Cum se explică felul în care înflorește aurul în mine, inflorescențe absolut fabu­loa­se, așa cum pot fi văzute la Mu­zeul Aurului din Brad?

- Aurul nativ (de multe ori aliat natural cu argintul în mi­ne­ralul elec­trum) este un mineral care cris­talizează în sistemul cu­bic. El are tendința de a forma concreșteri scheletice, așa-nu­mitele dendrite, concreșteri ar­borescente, ce se dezvoltă prin alipirea repetată a fețelor unor cristale. Exponatele ce pot fi admirate la Brad și care sunt extrem de rare sunt cristalele de aur nativ. Unul, aflat în vârful unui filament, apare ca un cub cu colțuri ușor teșite (fețe de oc­taedru). Are o istorie fabuloasă: un colecționar japonez a oferit cândva, pe el, 8 kg de aur pur (era în 1974), dar Cea­ușescu a interzis orice tranzacție cu aur nativ.

- Ce părere aveți despre faimoasele capete de cristal, absolut perfecte, despre care nu se știe cum au fost făcute?

- Sunt cranii din "cristal de stâncă" sau cuarț. După date, se acceptă că sunt mayașe. Până acum, s-au descoperit 13. Enigma cea mare din jurul lor este cum a putut fi prelucrat, cu mijloacele epocii, cuarțul, care este foarte dur? Pare o imposibilitate tehno­lo­gică, pentru că ar fi fost necesare scule și pulberi de ma­teriale mai dure, cum sunt corindonul sau dia­man­tul. Or, se știe că mayașii și olmecii nu au avut acces la diamante, pentru că nu se găseau pe continentul lor. Corindon în schimb, se găsește din abundență în America de Sud (inclusiv ca rubin sau smarald). Fo­losind corindonul, mai puțin dur decât diamantul, într-un timp rezonabil de lung și cu o răbdare pe mă­sură, ne putem imagina că mayașii au putut șlefui aceste capete de cristal. Astfel, miturile țesute în jurul lor, cum sunt cel al originii extraterestre sau al facerii recente, pot fi contrazise.