Declarațiile prezidențiale au survenit după o primă punere la punct a relației dintre cei doi actori principali ai scenei politice dâmbovițene, prin care președintele îi atrăgea atenția premierului asupra faptului că o măsură administrativă (distribuirea cardului de sănătate) s-a finalizat prost, heirupist, și - concomitent - că politica externă a țării este, constituțional vorbind, un atribut prezidențial. Despre vizitele intempestive ale lui Victor Ponta într-o serie de țări arabe exportatoare de petrol se știe că nu au vizat o anume strategie de țară, fiind - în fapt - un fel de "pescuire (de contracte economice) în ape tulburi". Tonul iritat al criticilor prezidențiale a crescut de la prima ieșire în arenă, la următoarea. Duritatea și succesiunea lor rapidă le-au părut observatorilor un semn al renunțării d-lui Iohannis la rezerva pe care și-o impusese la instalarea în funcția supremă. Klaus Iohannis anunțase, atunci, că își va asuma rolul de "arbitru" și nu de "jucător", precum fostul președinte, Băsescu. "Ieșirile" prezidențiale nu au reprezentat, totuși, o schimbare totală de partitură. Nu cred, în ciuda celor două replici ale președintelui, că d-l Iohannis va ieși cu totul din rezerva autoimpusă, angajându-se într-o "atitudine băsistă". E drept că, dacă tot a atacat acțiunile premierului și ale "găștii" lui, președintele a denunțat și unele "fapte colaterale", ce nu emană direct de la împricinați, cum ar fi proiectul - rulat constant, din interes, de parlamentarii PSD - de modificare a Codului de Procedură Penală. Parlamentarii majorității, dar și unii ai opoziției, dovedesc că marile lor probleme nu sunt reprezentarea cinstită a intereselor electoratului, ci acoperirea corupților din rândurile lor și asigurarea unor "bătrâneți liniștite" (prin pensii interzise celor "de rând", sporuri, facilități etc.). Președintele a criticat și aceste manifestări reprobabile, de dispreț pentru alegători, dar - cel mai probabil - nu ar fi trecut la atac, dacă premierul nu i-ar fi încălcat, manifest, atribuțiile constituționale. Președintele "a tăcut" până acum la cele mai multe derapaje ale premierului. Pentru unii analiști, aceste "tăceri" au reprezentat o tactică specială, d-l Iohannis optând, pe de o parte, pentru "alt stil prezidențial" (opus ieșirilor publice "spontane" ale predecesorului) și, pe de altă parte, pentru un sprijin discret față de foștii parteneri de partid (dorința de a avea o administrație de aceeași culoare fiind firească), lăsând ca evenimentele să curgă fără a fi provocate. DNA, ANI și DIICOT, instituțiile juridice de combatere a corupției, ar fi făcut - mai lent, desigur, decât prin realizarea unei majorități parlamentare "de strânsură" - suficientă curățenie în rândurile "aleșilor" și demnitarilor puterii încât, înainte de toamna lui 2016, aceasta să accepte schimbarea. D-l Iohannis a ieșit la atac pentru că, starea tăcută, de așteptare, s-a dovedit, treptat, tot mai păguboasă.
Replicile prezidențiale au fost, în fapt, provocate deliberat de Victor Ponta. Premierul, care părea zdruncinat și fragil după pierderea spectaculoasă a "prezidențialelor", și-a revenit. Atitudinea ironic-bășcălioasă, agresivitatea obraznică și iresponsabilă pe care le-a afișat în "lovitura de stat parlamentară" din 2012 și în timpul campaniei prezidențiale au reapărut. Ponta a tras spuza pe turta lui, pentru relansarea economiei (imposibilă, fără corecțiile dure ale guvernărilor PDL-iste) și a trecut la o ofensivă de imagine de un populism greu de imaginat într-o societate democratică normală. Asemănător guvernării Tăriceanu (care a aruncat cu pomeni bugetare înaintea anului electoral fără nicio preocupare pentru starea ulterioară a vistieriei), premierul a anunțat "măsuri liberale" de stimulare a consumului (creșteri salariale, reduceri ale fiscalității, creșteri de pensii, ștergeri de datorii etc.), efectele lor pe termen scurt (toamna alegerilor din 2016) fiind căutate anume. Dacă va pierde "parlamentarele", sarcina reumplerii vistieriei va reveni celorlalți, iar dacă le va câștiga, în următorii patru ani vor apărea, inevitabil, corecțiile de redresare. Ponta a devenit "expert" în exploatarea populistă, chiar și a propriilor gafe, haosul distribuirii cardului de sănătate, de exemplu, fiind explicat prin dorința "umanistă" de a zdrobi "mafia medicamentelor", care face ravagii în sistemul sanitar românesc. Impozitarea bacșișurilor - un adevărat sport național - a fost retrasă, când a realizat că taximetriștii, chelnerii sau chiar medicii sunt adevărați "agenți de influență" care pot face rău imaginii sale prin multitudinea contactelor lor cotidiene. Ponta este susținut feroce de exersatul berbece mediatic numit Antena 3 și de România TV, dependente material de deciziile sale.
Unii analiști au crezut că "premierul-plagiator" va fi pus în situația să se retragă, datorită răririi rândurilor susținătorilor săi, prin ofensiva DNA. Acțiunile acestei instituții au lovit însă în toată clasa politică (demonstrând o remarcabilă independență), favorizând, prin eliminarea unor "baroni grei", creșterea puterii lui Ponta în propriul partid, PSD-ul. Ponta le-a facilitat acestora acțiunile, dar nu s-a implicat în ele. Arestările lor, autodemiterile - precum cea a lui Liviu Dragnea - îi oferă posibilitatea (după excluderea "concurenței" reprezentate de Geoană și Vanghelie) promovării unor "lupi tineri", total datori față de el. Singurul "punct vulnerabil" este "intimul său", Dan Șova, care va fi - de aceea - apărat cu strășnicie de orice acțiune a Justiției. Corupții din Parlament știu - atunci când susțin modificările Codului Penal - că, apărându-l, se apără pe ei înșiși și obțin recunoștința (condiționată și conjuncturală) a premierului.
Bazat pe aceste circumstanțe, cu o majoritate parlamentară considerabilă și docilă, cu un partid "asigurat" și cu o opoziție minată de conflicte interne, Victor Ponta a putut trece la provocarea președinției, rezerva de până acum a lui Iohannis convenindu-i de minune. Nu ar fi de mirare, ca, pe fondul câștigării "aproape sigure" a alegerilor din 2016 și al blocării președintelui în "rezerva" sa, provocările repetate să se transforme în pretexte de suspendare, care să-i deschidă drumul spre realizarea obiectivului său constant: monopolul total al puterii în România. Urmarea nu este greu de închipuit.