Cristian Teodorescu e un prozator de cursă lungă, unul dintre cei mai buni de azi, cu abilități narative variate. Deși scriitor din vocație, a fost nevoit, ca majoritatea colegilor lui de generație, să-și câștige existența din gazetărie intensivă. Prezența lui constantă în mass-media de după 1989 nu s-a redus doar la mii și mii de articole și comentarii televizate, ci a avut și funcții de conducere, mâncătoare de timp și nervi, la publicații de tiraj, la biroul din București al Europei Libere. Cu toate astea, nu a abandonat niciun moment literatura de ficțiune. Numai el știe cu cât efort, Cristian Teodorescu a reușit să despartă jurnalistul de prozator, folosind parcă două condeie diferite. Cu părerile gazetarului, cu parti-pris-urile lui, poți sau nu să fii de acord. Literatura lui însă e făcută să dureze, să capteze orice fel de cititor, să-l implice. Deși povestirile și romanele lui Cristian Teodorescu au ca numitor comun o umanitate măruntă, omul oarecare din diferite perioade ale societății românești, scriitorul nu se repetă de la o carte la alta fiindcă atât realitatea din care sunt inspirate cât și structura pe care pune carnea epică variază, intensitatea tensiunilor e mereu altfel reglată, umorul, absurdul, misterul sunt dozate cumpănit. Noul lui roman, "Șoseaua Virtuții", circumscrie o lume familiară cititorului român contemporan, cu evenimente și tipologii din viața noastră cotidiană. Dar minunea e că arta prozatorului face ca această lume să funcționeze dincolo de conjuncturi, să-și păstreze coerența și după ce realitățile datate din care s-a inspirat se vor fi perimat. Lumea romanului e cea bucureșteană, urmărită din 1990 încoace, prin intermediul unui personaj care, de voie-de nevoie, se adaptează meandrelor (și mendrelor) concretului, modelate din umbră de oameni ai vechiului regim. Acest personaj central, cercetător înainte de căderea comunismului la Institutul ce elabora programul de "alimentație științifică" bazat pe rețete "cu înlocuitori", are ideea de a înființa în 1990 o revistă de gastronomie, plagiind inițial vechi cărți de bucate. Revista "Gastronomul", făcută cu ajutorul nevestei, Mari, o învățătoare de treabă, soție și mamă devotată, are un neașteptat succes comercial, iar Câinele, cum e supranumit inginerul datorită flerului său, își începe ascensiunea socială, propulsat de politicieni și "investitori" proveniți din foști securiști. Bărbatul onest, familist, cu o mașină rablagită și un apartament de bloc în Militari, devine, odată cu emisiunea TV de gastronomie și bune maniere, o vedetă mediatică, intrând în lumea milionarilor dubioși, a VIP-urilor de carton, în paturile unor femei versate. Acceptă să fie folosit, din dorința beneficiilor materiale, erotice și de putere asupra subordonaților. Beneficii plătite cu aservirea față de rețeaua subterană ce controlează și decide totul, cu îndepărtarea de soție și copii, dar și cu remușcări, contorsiuni interioare, conștiința că s-a lăsat prins în plasa de păianjen țesută de foști agenți deghizați în oameni de afaceri. Înțelege că rețeaua lor de relații e adevăratul sistem circulator al organismului social din România tranziției, bubuind de sloganuri democratice. Bogatul material epic - în care romancierul pune ce știe el mai bine, de la viața unei redacții la relațiile unui tată cu fiii săi și la criza de vârstă a bărbatului la andropauză, plus atmosfera din mediile frecventate de parveniți - e jalonat de relația Gastronomului cu Dobrogeanu-Gherea, la statuia căruia se duce să mediteze în momente de cumpănă. Propagatorul ideilor socialiste adaptate societății românești dar care își asigurase o situație materială bună cesionând restaurantul gării Ploiești, teoreticianul care credea în determinarea istorică și socială a artei, fără să ignore criteriul estetic, este spiritul tutelar al romanului și cheagul sensului său. Martor mut și pângărit al tranziției, Gherea, care afirma că între artist și societate există o relație de cauză-efect în dublu sens, dă și o perspectivă filosofică implicită acestei fresce a României postcomuniste, bine construită și cu atât mai pasionantă cu cât identificăm în ea realități cunoscute de fiecare dintre noi.