Polirom la 20 de ani: SILVIU LUPESCU - "În forma actuală, cartea va mai exista mult timp!"

Dia Radu
- 5500 de titluri și peste 15 milioane de volume tipărite - așa ar suna azi fișa de prezentare a editurii Polirom. La două decenii de la ieșirea în lume, colecția "Biblioteca Polirom" e una din cele mai citite din România, iar numele editurii a devenit, pentru orice autor, o garanție. Un interviu la aniversare, cu directorul și fondatorul acesteia -

"Nu poți fi un bun editor, dacă nu ești și cititor"

- Domnule Lupescu, cei 20 de ani sunt un bun prilej de rememorări. Vă mai amintiți începuturile?

- Mi le amintesc ca pe o poveste care începe cu "A fost odată...". Era pe vremea lui Roșu Împărat, când mulți râvneau merele de aur. Ne-a trebuit un timp ca să ajungem în Grădina fermecată, acolo însă, în loc de mere, erau cărți. Ce vreau să zic e că editura s-a născut din entuziasm. Eram tineri și dornici să ară­tăm de ce suntem în stare. Era o provocare. N-aveam decât două, trei calculatoare, un fax și-o listă cu autori pe care visam să-i publicăm. De multe ori ne prindea noaptea la editură. E drept că și inte­resul pentru carte atunci era mult mai mare, era o adevărată foame de cultură. Prima carte editată s-a intitulat "Pentru Europa", iar autorul era un ieșean stabilit la Cluj - eruditul cărturar Adrian Marino. Un om ex­cepțional! Astăzi, după douăzeci de ani, multe din ce a scris el atunci au devenit realități.

- Se spune că o afacere bună pleacă întot­dea­una de la pasiune. În cazul dvs, cum s-a născut dra­gul de cărți?

- Pasiunea pentru carte s-a născut în copilărie. Nu erau multe opțiuni pe atunci, abia la mijlocul anilor '60, pe strada mea a apărut primul televizor, în fața căruia ne adunam cu toții, să urmărim "Căpitanul Val Vârtej". În restul timpului ce să fac? Jucam "Hoții și vardiștii" și citeam. "Colț alb", "Fram, ursul polar", Jules Verne, Dumas - cu cărțile astea mi-am petrecut anii copilăriei. Mai târziu, în adolescență, de câte ori citeam o carte, aveam sentimentul că descopăr o lu­me, una mai puțin cenușie decât cea în care trăiam pe atunci, în România. Am descoperit din cărți magia Tibetului sau enigma piramidelor, mult mai târziu am putut să le și vizitez.

- Astăzi, vă simțiți mai degrabă cititor sau mai degrabă editor?

- Nu cred că poți fi un bun editor dacă nu ești și cititor. Ca editor trebuie să privești orice carte prin ochii citito­rului tău. Să-i oferi ceea ce își dorește, să intu­iești ce așteaptă de la o carte. Dacă nu îl cu­cerești, dacă nu-l se­duci, riști să-l pierzi.

- Și cum faceți asta? Cum știți ce se va vinde și ce nu?

- Orice editură lu­crea­ză la risc. Nu există rețete pen­tru best-seller, avem întot­dea­una o sabie amenin­ță­toare deasupra ca­pului. Si­gur că unul din barometre e chiar experiența editu­rii. E nevoie de multă in­tuiție, de fler, dar nu tre­buie să uiți că de-a lungul anilor mai există și mode. Piața de carte e dinamică. Ce a făcut succes în 2000 poate să nu mai facă a­cum. Surprize pot apă­rea oricând, plă­cute sau nu. Există însă și o categorie de cărți mai puțin supuse riscului. E vorba de car­tea practică și edu­cațio­nală, de culegerile de limbi străi­ne, infor­matică, ma­tematică, de cărțile de grădinărit și de nutriție, de tot ceea ce ține de me­dicina naturistă și, bineînțeles, de cartea religioasă, de spiritualitate.

"70% din cititorii de carte sunt... cititoare!"

- Ce spun preferințele acestea despre cititorii ro­mâni? Ați putea face un portret robot al cititorului mediu?

- Nu sunt sociolog, dar ce știu e că 70% din ci­titori sunt, de fapt, cititoare. Iar ele vor povești fru­moase de viață, care să le facă să viseze, să trăiască ală­turi de personajele îndrăgite. Caută o lectură care să le ofere un refugiu, un soi de tărâm visat. Dacă mă uit atent la vânzări, observ că nu prea se vând cărțile cu conținut negru, depresiv. Românii au nevoie de vise, de povești care redau speranța, iar cartea, ca și cinematograful sau teatrul, ne poate oferi evadări frumoase. În rest, n-aș zice că suntem altfel decât frații noștri occidentali. Sigur că mai există și dife­rențe, po­poarele baltice au un adevărat cult pentru carte, cele medite­raneene mai puțin, dar marii autori ai lumii au întotdeauna succes și la noi.

- Poate fi o editură și o bună afacere, în Ro­mânia de azi?

- Nu cred că putem vorbi de business în ce pri­veș­te car­tea, în România. În lu­me, da. O dată cu marketin­gul, a apă­rut și o adevărată in­dus­trie pu­blicitară. Azi, contea­ză mai mult spec­ta­colul din ju­rul unui film de­cât filmul în­suși. Publicitatea creează ima­gine, iar dacă nu o ai, nu exiști.

- Dumneavoastră ce fa­ceți pentru imaginea Poli­rom?

- Imaginea editurii se clă­deș­te pas cu pas, prin ima­­ginea autorilor ei. Poli­rom e suma autorilor pe care i-a pu­blicat. Ce poate face un editor este să-l ajute pe autor să iasă în lume, în hainele lui de sărbătoare. Există, desi­gur, teh­nici de promovare și le fo­losim din plin. Dar cititorul te sim­te dacă minți. Ceea ce con­tează în ultimă ins­tanță este selec­ția titlu­rilor pe care le oferi, adică autorul și car­tea lui.

"În România mai există doar un milion de cititori activi"


- În două decenii apar, inevitabil, și mo­mente gre­le, de criză. Cum le-ați de­pășit?

- Cele mai multe se lea­gă de tribulațiile eco­nomice prin care trecem, de sărăcie, de migrația masivă a tine­rilor - pu­bli­cul nostru țintă pre­di­lect. Cititul a devenit un moft în ochii politicienilor, au dispărut mii de bi­blio­teci, chiar și din școli. Mai există doar un mi­lion de cititori activi. Or, dacă sufoci valorile culturale și tradițiile unei națiuni, mai de­vre­me sau mai târziu, națiunea aceea dispare. E deja de notorietate publică faptul că în ultimii patru ani, piața de carte a scăzut cu 40%. Și nu se vede vreun reviriment! Iar asta afectează, desigur, și literatura română, ca­re niciodată n-a fost la noi pe primele locuri în vânzări. Spre deosebire de țările vecine, Polonia, Ungaria, unde autorii naționali fac tiraj.

- Într-o vreme în care internetul câștigă teren, editurile par să meargă împotriva curentului. Nu vă e teamă că volumele tipărite vor pierde bătălia?

- V-aș contrazice: multe edituri din România pu­blică azi cărți atât pe hârtie, cât și în format digital. În lume, însă, exceptând SUA și Marea Britanie, pon­derea în vânzări a e-book-urilor e minoră. Nu mi-aș putea închipui ca într-o mănăstire, măicuțele să ci­tească rugăciuni de pe tabletă. Nici poeziile lui Emil Brumaru sau Arghezi nu le-aș citi pe ecran. Vor dis­părea bibliotecile? Vor deveni simple săli de lectură, dotate cu servere uriașe? Ar fi de-ajuns un virus ma­lefic și întreaga cultură a lumii ar dispărea. Eu nu pledez acum în favoarea cărții, dar cred că progresul tehnic e atât de rapid, încât nu ne putem imagina astăzi cum va arăta cartea în viitor. Sunt sigur că sub forma actuală va exista mult timp.

- Polirom înseamnă și foar­te multe titluri, deci un vo­lum uriaș de muncă. Unde v-ați găsit profe­sio­niștii care se ocupă de toate?

- După '89, unii își amin­tesc, poate, au apărut sute de edi­turi. De unde atâția pro­fe­sioniști? A trebuit să ne specia­lizăm "la locul de muncă" - cum se spunea când­va. Eu aveam ceva cu­noștințe, din vre­mea când am lucrat în presa stu­den­țească. A trebuit se ne for­măm redactori, graficieni, teh­noredactori, corectori, agenți de vânzări... Au fost și editori din străinătate ca­re au ținut cursuri de spe­cia­litate în Ro­mâ­nia. Și, în­cet, încet, cu entu­zi­asm, lu­crurile s-au legat. Un lu­­cru e însă clar: cei care lu­crea­ză într-o editură trebuie să iu­beas­că cărțile. Fiindcă, exact ca în cazul jurna­lis­mului, edi­ta­­rea e o meserie de vocație. Po­lirom are azi cam o sută de angajați și foarte mulți co­la­bo­ratori.

- E greu să lucrezi cu scri­itorii, cu oamenii de li­tere? Sunt ei mai dificili ca alții?

- Nu aș generaliza. Cred că unui mare prozator trebuie să îi respecți "or­go­liile". Mulți autori nu sunt chiar ce par. În tinerețe, ci­team romanele lui Nicolae Breban și nici nu visam că le voi edita. Ca editor, l-am cunoscut ca pe un "suflet mare", un om deo­se­bit, deși unii spun că ar fi dificil.

"Polirom a publicat o mână de scriitori tineri care au schimbat fața literaturii române"

- Domnule Lupescu, ați călătorit, cu siguranță, și la târgurile de carte din Vest. Stă bine România comparativ cu ele?

- Stă și nu prea. Prezențele românești la târgurile internaționale nu sunt, ca să spun așa, excepționale. În ul­timii zece ani, însă, tot mai mulți autori români au fost traduși la edituri prestigioase, iar asta e pro­mi­țător. Obsesia noastră pentru un Premiu Nobel nu e chiar de neglijat, ar fi ca un combustibil ce ar ali­men­ta un motor care, deocamdată, funcționează subturat.

- Într-un moment în care România încă se zbătea în tranziție, iar cartea nu se vindea deloc, ați avut curajul să pariați pe literatura română tânără. A trecut de-atunci mai mult de un deceniu. A fost un pariu câștigat?

- Aș avea argumente să spun că da, în pofida unor critici sceptici, cantonați în canoane sau parti-pris-uri. Dar nu a fost ușor. A fost nevoie ca unii autori să aibă întâi succes în străinătate, ca să înceapă să inte­reseze și la noi, pentru că - asta e - suntem și snobi. Polirom a publicat o mână de scriitori tineri care au schimbat fața literaturii române. Mă refer la Dan Lun­gu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăză­rescu, Bogdan Suceavă, Radu Pavel Gheo, Dan Sociu, Flo­rina Ilis, Filip Flo­rian, Daniela Zeca, Cezar Paul-Bă­des­cu și alții. Iar când spun "literatură tânără", men­ționez că nu e vorba de un criteriu biologic, ci mai curând de unul estetic, de un alt fel de literatură. Una vie, fără sclifoseli și vo­lute inutile și care chiar are ceva de spus.