Vă mai amintiți de Podul de Flori de peste Prut? A fost frumos, dar a fost și trist. În timp ce delegația de politicieni unioniști și intelectualii de frunte din Chișinău băteau la porțile Cotrocenilor, în speranța vană că-l vor convinge pe "internaționalistul" Ion Iliescu de necesitatea decretării imediate a unirii Basarabiei cu Țara, mulțime de norod cu trandafiri în mână luase cu asalt râul despărțirii fratelui de frate. Curgeau florile pe apele repezi, ca niște ofrande de îmbunare aduse Dumnezeului, pe harta Căruia românii figurau împreună, cum va spune poetul Nicolae Dabija. După flori, au venit la rând cărțile. Podul de Cărți. Setea de slovă latină era mare și tot românul a dorit să contribuie. Camioane întregi, încărcate cu cărți, au luat drumul graniței de est. Au fost destule piedici, grănicerii cu șepci sovietice credeau că se pune la cale o "contrabandă" pentru subminarea "statalității" celor câteva județe din stânga Prutului, dar, în cele din urmă, cărțile au ajuns în bibliotecile școlare și universitare din Chișinău și Tiraspol, din Orhei și Bălți, din Ungheni și Dubăsari... Dar politicienii au pus din nou lacăte pe speranțele unioniștilor; corupția și luptele politice au trecut în prim plan. Și astăzi, guvernul Moldovei și-al României au alte preocupări pe agendă; alianțele se fac și se desfac, drumul către Europa se trasează cu mari poticneli, mulți deputați își iau vorbele înapoi, cine-i patriot este dat la o parte, iar aripa amenințătoare a Moscovei planează asupra a tot și a toate. În această atmosferă de pucioasă, un poet, romancier și jurnalist de talie europeană, academicianul Nicolae Dabija (redactor șef al celebrei publicații Literatura și Arta), a avut o idee biruitoare: să facem Unirea fără politicieni! Să-i chemăm pe frații noștri de origine și limbă română din Cernăuți, din Timoc și din Voievodina și să dăm de știre lumii că intelectualii pun ceva important la cale: crearea unui scut de românitate în jurul României reîntregite. Găsindu-l partener pe un alt academician sufletist din București, matematicianul Gheorghe Păun, Dabija a rânduit un nou "pod" al frăției româno-române. Așa a luat naștere Podul de Reviste. Zilele trecute, la Curtea de Argeș, acest pod chiar a funcționat ca un fenomen publicistic fără egal, care demonstrează că, deși statul sau uniunile de creație nu mai susțin publicațiile literare, acestea nu numai că nu dispar, dar se înmulțesc și se încăpățânează să reziste. Desfășurată în trei orașe "voievodale" vecine, Curtea de Argeș, Râmnicu Vâlcea și Câmpulung Muscel, acțiunea a crescut în semnificație prin implicarea Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, a Companiei Artelor Poligrafice și Editoriale ROTAREXIM și a Primăriei din Câmpulung. Chemarea sub care s-a desfășurat această ediție a Podului de Reviste a fost "România Mare Culturală", scopul fiind de a face cât mai vizibilă realitatea acestui fapt, evident pentru oamenii de cultură, dar nu întotdeauna și pentru politicieni; de a sublinia rolul culturii în întărirea conștiinței naționale, reamintindu-ne că, în istoria noastră, unirea politico-administrativă a fost întotdeauna precedată de unitatea culturală, de limbă, credință și datini.
"Să facem Unirea fără politicieni"
Din numeroasele luări de cuvânt ale academicianului Nicolae Dabija, am reținut frazele care au atras cele mai înflăcărate aplauze: "Poporul român este cel mai risipitor popor din lume. Numai noi avem două Maramureșuri, trei Moldove, două Timocuri, două Bucovine. Basarabia nu prea cunoaște Țara, iar Țara nu prea știe ce se întâmplă dincolo de Prut. Noi, cei de la revista Literatura și Arta, am luptat să-i informăm pe românii basarabeni despre propria și adevărata lor istorie. Suntem aceiași și trebuie să ne cunoaștem. Pe noi, Eminescu ne-a ajutat să supraviețuim. Știu un caz când Eminescu, la propriu vorbind, a salvat viața unui intelectual basarabean deportat în Siberia. Prins în afara lagărului, omul a cerut patrulei sovietice care-l amenința cu execuția un moment de zăbavă, cât să recite "Luceafărul". Crezând că se roagă, subofițerul rus a lăsat arma spre pământ și a așteptat. Iar bietul român, căzând în genunchi, a început să strige cât îl țineau puterile: "Coboară-n jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează...". Auzind limbă străină, un alt grup de soldați și un ofițer, care treceau prin apropiere, s-au oprit. Văzând ce se întâmplă, ofițerul i-a ordonat subofițerului să-l trimită pe român în lagăr, până când își va face el timp să-l interogheze... Și așa a rămas basarabeanul în viață. Dumnezeu i-a trimis îngerul salvator. Am credința că Dumnezeu se întreabă ce e cu noi în ziua de azi, că stăm despărțiți, deși suntem o singură nație. Pe Harta Lui, noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului, figurăm împreună. Ce așteptăm? Să facem Unirea fără politicieni. S-o facem prin cultură, prin spirit, prin credință. Haideți să facem Unirea! Apoi să-i anunțăm pe politicieni: «Unirea a avut loc». Haideți să câștigăm bătăliile pierdute de politicienii noștri! Acest Pod de Reviste ne face mai puternici. Revistele pot fi mai puternice decât rachetele. Poeții pot fi mai puternici decât tancurile".
"Vorbim românește ca să nu muțim și scriem cu alfabet latin ca să nu greșim"
Din "întunecata" Ucraină, acolo unde românii, ca urmare a încăpățânării lor de a-și menține limba și tradițiile, sunt priviți ca "sabotori" ai statalității (cu toată simpatia României pentru cauza ucraineană, în conflictul ei cu Rusia neoțaristă), a ajuns la Curtea de Argeș Alexandrina Cernov, membru de onoare al Academiei Române, o luptătoare pentru cauza națională cum puține se nasc într-un secol. Doamna din Cernăuți, iubită de studenți și liceeni, a adus la întâlnirea revistelor o comoară de documente și patriotism luminat: revista Glasul Bucovinei, inițiată în urmă cu două decenii. "Din 1775, de când Bucovina de Nord a fost vândută Austriei, regiunea noastră a avut patru limbi de stat", spune doamna Cernov. "Am avut germana, româna, rusa, ucraineana. Când și-a declarat independența, în 1991, Ucraina ne-a obligat peste noapte să vorbim ucraineana. Azi, ca să ne dividă, ne-a împărțit în «români» și «moldoveni», iar tinerii noștri, când se întorc de la studiile din România, pot fi cel mult măturători de stradă, deoarece studiile nu le sunt recunoscute. Încă din 1997, de când ministrul Andrei Marga a semnat cu Kievul un acord de înființare a unei facultăți în limba română la Cernăuți, ne luptăm pentru acest drept. Dar guvernatorul Fisciuc nu ne-a aprobat. Cu toate acestea, vorbim românește ca să nu muțim și scriem cu alfabet latin ca să nu greșim. La o săptămână după ce ni s-a permis să trecem la alfabetul latin, ne-au obligat să dăm un extemporal în școală. Spre mirarea tuturor, elevii au făcut de trei-patru ori mai puține greșeli decât ar fi făcut în alfabetul chirilic. În timp ce autoritățile de la București ne-au părăsit, motivând că nu vor să-i supere pe ucraineni, ne-a rămas doar Glasul Bucovinei, care vă aduce adevărul crud, căci este «glasul» de durere al unei așchii din poporul român".
"Centenarul Marii Uniri din 2018 se va serba într-o Românie care va avea alături Basarabia"
Binecuvântarea pe care Podul de Reviste a primit-o din partea ÎPS Calinic, arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, dă greutate întregii acțiuni - la fel cum o face speranța că, în 2018, Centenarul Marii Uniri se va serba într-o Românie care va avea Basarabia alături. Acad. Gheorghe Păun crede că acest proces istoric este inevitabil, chiar dacă Podul de Reviste își va pierde obiectivul cu care a plecat la drum. În schimb, va rămâne o manifestare culturală periodică, aducând alături oameni de cultură din toate vetrele locuite de români. Organizat cu migală și pricepere, cu suflet și dăruire frățească, Podul de Reviste a fost un eveniment unic, poate cam idealist, dar convingător prin credința în destinul românesc. Condamnate la dispariție de o clasă politică ignorantă și rece, ocolite de un public intoxicat de avalanșa mediatică anti-intelectuală difuzată prin televizor, revistele culturale supraviețuiesc și se înmulțesc printr-un miracol. Dorul basarabenilor, timocenilor și românilor din Ucraina pentru cuvântul de acasă, cuvânt al Mamei Țări, a fost exprimat astfel de Nicolae Dabija: "Doru-mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră...".