Răspândiți și pierduți în sălbăticia munților, fără drumuri de acces și fără instituții medicale, moții nu s-au considerat niciodată părăsiți, pentru că n-au avut așteptări decât de la Bunul Dumnezeu. Sănătatea și boala erau chestiuni serioase, care cereau o implicare personală totală. Practicile lor de vindecare îmbinau, în chip mistic, credința în forța Cerului și a Pământului. Dumnezeu le deschidea ochii celor care-L căutau, vindecându-le bolile cu remedii și practici simple, aflate la îndemâna lor.
Acum, când drumurile s-au deschis, iar televizorul ne învață cum se trăiește într-o societate globală, în care etaloanele realizării sunt frigiderul, casa, mașina și banii din bancă, practicile vechi de vindecare sunt considerate povești de adormit copiii. Nu mai folosesc la nimic, pentru că, în locul lor au apărut medicamente și terapii sofisticate, cu nume greu de pronunțat. Fructele de pădure, ciupercile și plantele medicinale sunt culese doar pentru alții, în scop comercial, iar binecuvântata apă de izvor este înlocuită cu sucuri chimizate și acidulate.
Nu vreau să-i supăr pe moții mei cu aceste cuvinte și nici nu vreau să-mi confer un aer de superioritate. Îmi iubesc neamul, fac parte din el, cu bune și cu rele, dar simt nevoia să-i scutur pe cei care s-au modernizat forțat, și să-i trezesc din acest somn nesănătos, indus de un curent străin, fără tradiții și fără valori autentice.
Mi s-au întipărit în minte practicile și remediile naturale folosite de bunica mea, Rafila Neag a lui Pititeu, din Poiana Horea, județul Cluj. Rămasă văduvă, cu șapte copii minori, și-a dus crucea cu demnitate și credință, până la vârsta de 84 de ani. S-a stins din viață în anul 1976, senină și convinsă că Domnul o va primi în brațele Sale. Doftoriile bunicii erau întotdeauna precedate de rugăciune, iar după însănătoșire, toți aduceam laudă și mulțumire Domnului.
Voi face referire, în continuare, doar la câteva din practicile vechi de vindecare, folosite de moți. Ele fac parte din zestrea nescrisă, lăsată de înaintașii noștri, care se bucurau să trăiască în armonie cu natura și care nu se rușinau să se roage pentru sănătatea lor.
* Aburariul era folosit în toate bolile respiratorii (gripă, bronșite, răceli, nas înfundat etc.). Se punea o piatră de cremene pe jarul din sobă și se ținea acolo cel puțin o oră. În paralel, într-o găleată metalică de 5 litri se puneau 3 litri de apă rece de izvor și 1 kg de flori de fân mărunțite. Se amestecau bine florile de fân cu apa, se scotea cu grijă piatra din sobă (folosind un cioc și un făraș metalic) și se punea în găleata pregătită dinainte. Imediat, bolnavul se așeza pe un scaun, în față găleții, acoperit cu o pătură, cu capul aplecat peste găleată. Aburul intens care se degaja din găleată trebuia inhalat până la limita suportabilității, după care bolnavul se așeza în pat, la căldură, acoperit cu haine groase. Se transpira abundent, iar după o noapte petrecută în pat, la căldură, boala dispărea ca prin minune.
* Muguri de brad cu piatră verzuie - se foloseau pentru durerile reumatismale și pentru întărirea organismului. Se culegeau muguri de brad, foarte mici (sub 1 cm), de pe brazii din Hoanca Întunecoasă, unde se știa că pământul este dăruit de Dumnezeu cu o putere neobișnuită. Separat, se lua piatră verzuie și se pisa foarte fin. Se amesteca pulberea de piatră verzuie cu mugurii de brad zdrobiți și se consuma, în stare proaspătă, câte o lingură, de trei ori pe zi. Tratamentul dura cam două săptămâni, adică atâta timp cât se puteau culege muguri mici. Efectele erau spectaculoase. Durerile de spate, de umăr sau de picioare încetau, iar bolnavii prindeau putere și curaj.
* Îngroparea parțială în pământ se folosea pentru mușcătura de viperă, pentru picioare dureroase și umflate, pentru dureri de cap, pentru boli de inimă, pentru neputință și pentru bolile dobândite prin blestem.
Procedura se aplică numai în lunile fără "R'', adică, mai, iunie, iulie și august. Îngroparea se făcea până la genunchi sau până la brâu, în poziție verticală. Se alegea un loc cu pământ curat, fără pietre și se făcea o groapă cu o adâncime corespunzătoare părții din corp care se îngropa. Prielnice erau îngropările pe timp frumos, înainte de masă, în jurul orei 11, și după masă, în jurul orei 16. Bolnavul era expus cu fața la Răsărit și trebuia să spună în gând, necontenit, o rugăciune versificată:
"Dumnezeul meu cel sfânt,
Nu mă pogorî-n mormânt,
Ci mă vindecă-n pământ.
Varsă boala mea-n țărână,
Nici un pic să nu rămână,
Când va trece o săptămână".
Îngroparea dura minimum o oră și trebuia repetată cel puțin șapte zile la rând. Din păcate, nu urmau această procedură de vindecare decât oamenii motivați serios, deoarece erau luați peste picior de către cei care treceau prin preajmă: "Ce faci, te obișnuiești cu pământul, înainte să mori? Oare n-ar trebui să chemăm popa, să te îngropăm creștinește? Cu cât ai plătit groparul?'' etc. De multe ori, aceste spirite de glumă, specifice moților, îi descurajau pe cei care și-ar fi dorit să aplice această terapie.
Copil fiind, mi-aduc aminte că unchiul meu, care era un om educat și deschis la minte, a conchis, după ce s-a "îngropat'' de câteva ori, că nu există alt medicament mai bun și mai ieftin. "După ce ieși din groapă, mi-a spus el, te simți atât de ușor și îți pătrunde o bucurie atât de intensă în inimă, încât îți vine să zbori. "
* Merișoarele erau considerate medicamentul ideal pentru tot felul de infecții, începând cu infecțiile în gât, continuând cu infecțiile intestinale și terminând cu piatra la rinichi și infecțiile urinare. Femeile apreciau în mod deosebit merișoarele, pentru eficiența lor în bolile cu specific feminin (tulburări de ciclu, fibroame uterine, chisturi ovariene, infecții, tulburări specifice menopauzei etc). Pe de altă parte, bărbații cu probleme de prostată știau că fructele de merișor fac adevărate minuni. Cel mai mult se consumau merișoarele în stare crudă. Fiind fructe extrem de rezistente la degradare și la frig, merișoarele se culegeau din august și până la căderea zăpezii. În timpul iernii, în toate casele moților găseai oțet de merișoare, care se obținea prin turnarea apei de izvor peste merișoarele aflate într-un borcan. Pentru formarea oțetului, borcanul cu fructe și apă de izvor se ținea minimum 30 de zile la întuneric. Din oțetul de merișoare se lua câte-o lingură plină, de două ori pe zi.
* Slănina era numită "clisă'' de către moți și era folosită pentru vindecarea rănilor, pentru eczeme și pentru atenuarea ridurilor de bătrânețe. În fiecare caz în parte, se tăiau felii subțiri de slănină, cu o grosime de cca 4 mm, și se puneau pe răni, eczeme sau riduri, legându-se pe deasupra cu o cârpă. De obicei, slănina se schimba zilnic. Îmi aduc aminte că tata a fost lovit de un cal, iar cuiul potcoavei a intrat adânc în picior, lăsând o rană urâtă. Salvarea a venit de la slănină. Bunica i-a spălat bine rana, a pus peste ea din abundență sare grunjoasă, pentru oprirea sângelui, iar apoi a aplicat imediat o legătură cu o felie de slănină. A două zi, la schimbarea legăturii, am constatat că rana era curată și albă, fără a fi inflamată. În câteva zile, s-a vindecat definitiv.
O femeie în vârstă, din sat, frumoasă și fără riduri, mi-a mărturisit, răspunzând curiozității mele insistente, că secretul absenței ridurilor se datorează feliilor de slănină pe care și le aplică în timpul nopții pe gât și pe față. Atunci am rămas nedumirit și neîncrezător, dar acum sunt convins că femeia avea dreptate. Trebuie, totuși, să fac deosebirea între slănina porcilor crescuți la munte și slănina porcilor de crescătorie. Porcii de la munte trăiau în libertate, erau hrăniți cu tot felul de buruieni, urzici, cartofi, lapte și foarte puține cereale.
* Afinele reprezentau mândria moților nu doar pentru celebra "afinată'', dar mai ales pentru virtuțile lor medicinale. Se făceau buchete din tufe de afin cu fructe, care se atârnau la uscat, într-un loc adăpostit. Din aceste buchete se făcea, la nevoie, ceai sub formă de decoct. Bunica mea spunea că fructele de afin, uscate la soare, sunt leacul cel mai potrivit pentru dureri de burtă, diaree, dureri de piept, dureri de cap, gripă, varice și hemoroizi. Mai târziu, oamenii din sat au aflat că afinele sunt bune pentru îmbunătățirea vederii, indiferent de vârstă. Uscarea afinelor la soare se făcea în strat subțire și dura cel puțin o lună. Afinele uscate se puneau apoi în săculeți din pânză de in și se păstrau bine, până primăvara. Gustul afinelor uscate era diferit de cel al afinelor crude. Prin uscare, afinele devin mai acrișoare și mai astringente, dar sunt, totuși, plăcute la gust. Când eram copil, știam că dacă mănânc afine uscate, n-o să se atingă de mine gripa și răceala, n-o să mă doară burta și n-o să port niciodată ochelari.
* Vinarsul de sâlhă prilejuia, de fiecare dată, povești misterioase, fiind considerat o băutură alcoolică prețioasă, cu virtuți magice. Sâlhă, în limbajul moților, înseamnă un brad mare, iar vinarsul, o băutură alcoolică. Iată cum se proceda pentru obținerea vinarsului de sâlhă! În data de 6 august, când se sărbătorea "Schimbarea la față", se lua, în taină, un litru de alcool dublu rafinat și se căuta în pădure un brad sănătos și falnic. Se săpa la rădăcina bradului și se alegea un fir de rădăcină potrivit să intre în sticla de alcool, fără să fie tăiat. Se curăța bine de pământ, fără să fie rănită, iar apoi se introducea în sticla cu alcool, astel încât să funcționeze ca un dop. În continuare, se lega bine, cu o cârpă curată, joncțiunea dintre sticlă și rădăcină, pentru protecție. Sticla, cu rădăcina introdusă în ea, se punea în poziție verticală și se acoperea cu pământ. Cel care iniția vinarsul de sâlhă se punea în genunchi, cu fața către brad și rostea o rugăciune-legământ:
"Doamne, sfânt și îndurat,
Întărește acest lăsat,
Să se-adune-n el putere,
Să-mi aducă mângâiere...
...Peste-un an voi fi aici,
Și-o să fac așa cum zici!"
Se fixa în minte bradul și locul unde era îngropată sticla, iar peste un an, se revenea, pentru a proceda la dezgroparea ei. Cel care îngropa sticla trebuia ca timp de un an să respecte cu strictețe Cele Zece Porunci și să-i ierte pe toți cei care de-a lungul timpului i-au făcut rău. Se spunea că, timp de un an, puterea bradului se scurgea în sticlă și transforma alcoolul într-o tinctură care vindeca orice boală, dacă ascultai poruncile Domnului și iertai, sau te omora pe loc, dacă încălcai poruncile sau erai neiertător. De aceea, nu mulți se încumetau să facă vinarsul de sâlhă. În schimb, cei care-l făceau, reușind să respecte condițiile, erau răsplătiți printr-o reabilitare miraculoasă a sănătății.
* Dumbravnicul (Melittis melissophyllum) era și mai este considerat floarea cea mai de preț a muntelui. Deși, în sine, este o plantă modestă, valoarea dumbravnicului rezidă în mirosul lui paradisiac, în virtuțile terapeutice și în calitățile mistice. Din dumbravnic se făceau cununi care se uscau la umbră și se puneau în casă, la locuri de cinste: în jurul icoanelor, în dulapurile cu haine și în hainele de sărbătoare, cu care se mergea la biserică. Se știa că dumbravnicul alungă duhurile rele și atrage binecuvântările Domnului. Într-adevăr, cine miroase dumbravnicul de munte este învăluit într-un fuior de dragoste și frumusețe, care anticipează raiul ceresc. Când mă aflam în străinătate și-mi era dor de casă, era suficient să-mi umplu nările cu miros de dumbravnic, pentru a redeveni puternic și fericit. Ceaiul de dumbravnic era folosit pentru întărirea nervilor și alungarea depresiei și insomniei, pentru tratarea paraliziilor și parezelor, pentru dureri de cap, pentru boli de ficat și pentru boli de inimă. Pe bună dreptate, dumbravnicul era considerat plantă magică a Munților Apuseni, fiind dăruită de Dumnezeu ca balsam binecuvântat pentru suflet și trup.
* Molhașul de piatră era numele dat de moți lichenului de piatră (Cetraria islandica), care putea fi găsit, cu străduință și pricepere, în zonele muntoase, reci și pietroase din Stur și Durdeu. În jurul molhașului s-au țesut multe povești uimitoare, cu oameni aflați în pragul morții, din cauza "racului'' (cancerului) la plămâni. Decoctul neîndulcit, obținut prin fierberea molhașului timp de 5 minute, era remediul sigur pentru a învinge această boală galopantă și necruțătoare. Badea Veselie povestea că a fost adus acasă din spital fără speranță, iar doctorii i-au recomandat soției să se pregătească de ce-i mai rău. Dumnezeu a rânduit însă altfel lucrurile. Bunica mea i-a trimis o desagă cu molhaș de piatră și i-a "poruncit" să bea câte trei căni de ceai pe zi, până se face bine. După prima cană de ceai, badea Veselie s-a strâmbat și s-a scuturat de greață, pentru că ceaiul era nespus de amar. Îi venea să renunțe cu orice preț la această licoare amară, gândindu-se că poate nu e chiar atât de rău să mori. N-a scăpat însă de gura nevestei și a băut în fiecare zi ceaiul de molhaș. După un timp, el era cel care cerea ceaiul în care se revărsase întreaga fiere a pământului. Tusea nu-l mai chinuia, putea să respire mai bine, iar durerile erau din ce în ce mai rare. Badea Veselie s-a făcut bine și povestea tuturor că a fost la un laț de deget de moarte. A scăpat cu ajutorul Bunului Dumnezeu, care i-a trimis, la timp, leacul potrivit.
Molhașul de piatră era renumit nu numai pentru bolile grave, ci și pentru răceli, gripe, bronșite și tuse rebelă. Mulți aveau tendința să îndulcească cu zahăr sau cu miere ceaiul de molhaș. Bunica le spunea ferm că ceaiul își pierde efectul prin îndulcire. Cu cât e mai amar, cu atât ceaiul își sporește puterea tămăduitoare.
* Negrușul (iarba-neagră, Calluna vulgaris) se bucură mult de aprecierea celor care doreau să scape de durerile chinuitoare de rinichi sau de coloană vertebrală. Se spunea, de asemenea, că ceaiul de negruș e bun și pentru prostată, gută și obezitate. Se beau două-trei căni de decoct de negruș pe zi, cules imediat după înflorire. Efectul era liniștirea și calmarea incredibilă a durerii. Doar cei care elimină pietrele la rinichi pot descrie supliciul la care sunt supuși în perioada crizei. Ar da orice și oricât pentru curmarea durerii. Negrușul sau iarba-neagră, această plantă montană modestă, care n-a fost niciodată la modă, funcționa perfect. Cei doborâți de durere, care foloseau negrușul, mărturiseau că după o cană de ceai, simțeau efectiv cum durerea slăbește în putere, fiind înlocuită treptat de neprețuita liniște. La mijloc mai era încă un secret: după fiecare cană de ceai de negruș, se beau încet, pe parcursul a trei ore, trei căni de apă curată de izvor. Astfel, se făcea o "spălare" corectă a sângelui și o eliminare eficientă a deșeurilor depozitate în organism.
* Postul Sfântului Anton se ținea 9 sau 13 zile consecutive de marți și era folositor pentru sănătate, în primul rând, dar și pentru rezolvarea altor necazuri ale vieții. Nu era foarte clar pentru moții ortodocși cine a fost Sfântul Anton și, adesea, era confundat cu Sfântul Antonie cel Mare... Nu se lăuda nimeni cu postul, ci doar se șoptea misterios despre puterea lui de a vindeca bolile. În fiecare zi de marți, nu se mânca nimic, ci doar se bea apă curată de izvor. Postul era însoțit de rugăciune. Se citeau, în genunchi, psalmi și alte rugăciuni folositoare. Am ținut și eu acest post și Dumnezeu mi-a deschis larg porțile binecuvântării.
Izolați în munte, fără să poată apela la un medic sau la un serviciu de salvare, moții și-au valorificat cu înțelepciune zestrea medicală ancestrală. Au folosit tot ceea ce aveau la îndemână, pentru a-și redobândi sănătatea. Tehnicile lor de vindecare au fost și sunt eficiente, chiar dacă unii le consideră ridicole, primitive și oculte. Eu le prețuiesc, fără prejudecăți, și mă înclin cu respect în fața celor care le-au recomandat, cu dragoste și compasiune pentru semenii lor aflați în suferință.
Dr. ing. GHEORGHE NEAG, fitoterapeut,
e-mail: info@alimente-geriatrice.ro
w.w.w.alimente-geriatrice.ro
Tel. 0729/66.81.08